Statuie pentru poet sau pentru curtezanul ceaușist?

Cererea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, adresată autorităților, privind retragerea bustului lui Adrian Păunescu (un bronz expus încă din 2012 în Parcul Grădina Icoanei, în buricul Bucureștilor) a stârnit reacții și contrareacții vehemente, pro- și contra statuie, inclusiv din partea cui nu te-așteptai. Temeiul îl reprezintă contradicția fundamentală dintre postura poetului, de servant de frunte al regimului comunisto-ceaușist, și respectul/prețuirea/venerația – care ar trebui să fie reper național în cultura morală a „noii” Românii, dar neavând la școală ore de morală, nu avem nici repere – față de victimele represiunii criminale comuniste și ale deșertului existențial subsecvent, instaurat pe vremea ambilor dictatori, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu.   

Pe fondul căpușării Palatului Victoria de către un prim-ministru demis și al belelor de toate genurile care decurg din această delegitimare crasă, subiectul statuii poetului-curtezan poate părea ușor în afara actualității. Dar nu e așa, întrucât parte din actualele pertractări ale instalării unui nou guvern este cauzată și de prezența destabilizatoare, în disprețul interesului național, a reprezentanților AUR, trimiși în Parlament totuși de un vot popular masiv. Care vot, la rândul său, nu e străin de sindromul bolii colective, remanente, a mancurtizării naționalist-ceaușiste, la care Adrian Păunescu și-a adus din plin „contribuția”. (Naționalismul exacerbat a fost șantajul emoțional cu care Ceaușescu a călărit nația.) Osanalele patriotarde ale lui Păunescu au creat o realitate fictivă – paralelă celei în care poporul își târâia zilele și murea de foame– lăsând în mentalul colectiv sechele opiacee, pentru mulți greu de vindecat.  

Sigur că se naște întrebarea: ce a determinat IICCMER – aflat în subordonarea rezidualului prim-ministru Bolojan – să pună pe tapet chestiunea statuii taman acum? Joacă IICCMER un rol de „iepure” cu scopul abaterii atenției publice de la criza politică actuală? Sau doar se face că lucrează („Mircea, fă-te că lucrezi!”), spre a nu fi desființat? Indiferent care ar fi rațiunea operativă imediată, problema de fond rămâne. Atât în ce privește cazul Păunescu ca atare, cât și speța nostalgică de amplitudine mai largă, postcomunistă.

Adrian Păunescu a întruchipat un fenomen unic în arealul țărilor comunizate din Europa de Est. Nu s-a mai pomenit dincoace de Cortina de Fier un personaj atât de histrionic, cu precizarea că – din cauza îngemănării nefericite dintre talent, inteligență, perfidie și o forță monstruoasă de exprimare – nu el se lăsa controlat de alții (cum sună accepția clasică a diagnosticului), ci invers, el îi capta și-i controla pe cei care cădeau în raza sa de acțiune hipnotică.  

Nu e mai puțin adevărat că analiza profilului păunescian se intersectează obligatoriu cu complicitatea forțată popor-sistemă care domnea în regimul comunist. Complicitatea se întindea pe mai multe grade de intensitate – și nu trebuie aruncată de-a valma, nediferențiat,  asupra întregii nații, cum a făcut Iliescu –, de la cea mai avansată, cea roșie, nomenclaturistă, de promovare și adâncire asiduă, nețărmurită, a dogmatismului ideologic, la cea albă, de supraviețuire, de coexistență pasivă, de inevitabilă concomitență cu regimul, în care întreg poporul a fost imersat împotriva voinței. Imersarea s-a produs, decenii după decenii,  prin asaltul continuu, pe de o parte, al îndoctrinării, și, pe de alta, al brutalității/fricii de Securitate, inoculate și ranforsate în fiecare clipă de viață a individului, începând (prin intermediul părinților) din grădiniță. 

Adrian Păunescu se încadrează, evident, la extrema roșie, fiind în același timp un caz rar — un produs straniu al copulației dintre nevoia de agitație și propagandă a regimului și un ego supraexpandat, bazat pe un incontestabil talent literar și o vână publicistică de excepție, care și-a căutat cu orice preț întâi afirmarea, apoi confirmarea și apoi supremația.  Cu orice preț însemnând exersarea până la greață (a noastră, nu a lui) a cultului personalității lui Ceaușescu. În special, în eclecticele întâmplări artistico-propagandistice care erau Cenaclul Flacăra, amestec de ditirambe, scandate de bard cu voce de tunet, cu momente lungi de performanțe pur-artistice, care făceau deliciul, dar și dependența publicului.

Deliciul venea însă la pachet cu îndoctrinarea și, volens-nolens, erau prizate împreună, întrucât îndoctrinarea – fiind, într-o formă sau alta, prezentă în fiece moment în modelul de viață comunist, fiind parte din ADN-ul post-belic impus de ruși și continuat de români – nu mai producea un efect spectaculos, nu se mai „simțea”. Așa cum, bunăoară,  loviturile nu mai produc efect asupra sacului de box, care devine „imun”. Se ajunsese cumva la o cronicizare a îndoctrinării, „sacul de box” urmărind altceva – să se bucure de Joan Baez, să se distreze, să „evadeze”. 

Astfel, participanții – ignorând, din instinct de supraviețuire, propaganda – alegeau levitația, alegeau iluzia libertății.  Sub comunism, libertatea fiind atât de amputată, iluzia chiar ținea loc de libertate. Pentru mulți tineri sau mai puțin tineri, nu exista altceva mai bun decât a visa – și spațiul acela dintre gradenele stadioanelor-gazdă era locul permis de visare în grup, de evadare solidară. Cenaclul Flacăra a fost o evadare iluzorie –  singura, pe această bază, permisă.  

Pe fondul de secetă generalizată, impusă de dogmatismul constipat al dictatorului și al consoartei lui, cu atât mai mult avalanșa de cântece importate din vestul „decadent”, interpretări, texte, poezii și șopârle anti-canon (introduse de poetul însuși, cu vocea lui de Zeus, pogorât din Olimp) producea un puternic efect transportator („Lumina pe sală!”), un catharsis euforic. Așa se explică și afluența publicului – un fel de exod dintr-o uriașă închisoare fără gratii (care era țara) spre o oază de lumină (care era stadionul). 

Analizând esența fenomenului, se pune întrebarea dacă momentele  artistic-orgasmatice, creând o rupere de contextul cenușiu al mancurtizării comunisto-ceaușiste, ar fi fost posibile fără ditirambele păunesciene la adresa Ceaușescului. Din acest unghi, ar reieși că pașaportul de existență al acelui spațiu – în care endorfina („hormonul fericirii”) și oxitocina („hormonul iubirii”) se secretau din belșug – erau chiar osanalele înălțate de poetul-histrion dictatorului. Așa să fi fost? Sau era invers? Osanalele erau mijlocul sau scopul? 

Cu o perfidie diabolică, poetul amesteca arta autentică atât cu idolatriile adresate direct Ceaușescului, cât și cu adevăruri istorice ori contemporane în răspărul dogmei comuniste, producând all in all o scamatorie care lua ochii și cenzurii de partid, și celor cărora se adresa. Nu puteai să-l apuci de nicăieri.  Nu era clar cine pe cine „exploatează”, Ceaușescu pe Păunescu sau invers?

În context, merită să rememorez un episod petrecut în urmă cu peste 40 de ani, pe care mi l-a povestit, după ’90, regretatul Igor Butnaru. La vremea episodului, redactor-șef al României libere era reputatul Octavian Paler. Scria săptămânal o tabletă în revista Flacăra, iar redactorul-șef de la Flacăra, flamboaiantul Adrian Păunescu, scria săptămânal o tabletă în cotidianul  România liberă.  Cei doi găsiseră o formulă „reciproc avantajoasă”, cu onorarii în consecință.  Evident că  textele erau – tot reciproc – necenzurabile la nivelul redacțiilor respective.  Se mergea pe statura politico-publicistică a autorilor.  

Toate bune și frumoase până într-o zi, când Păunescu a trimis o tabletă în care, în stilul lui intempestiv,  mai pe față, mai pe din dos, veștejea abuzurile și tupeul în creștere (Ce surpiză!…) ale Securității. În speță, e posibil ca vreun general din funesta instituție să-l fi „călcat pe coadă” pe bard, suscitându-i o reacție incendiară. 

Butnaru, care era „cap limpede”, a intrat la Paler să-i semnaleze riscul publicării tabletei. La care Paler a replicat că „știe tovarășul Păunescu ce face” și i-a dat drumul în pagină. A doua zi, Constantin Mitea a intrat cu ziarul în mână la Ceaușescu. Iar acesta, după ce a citit,  s-ar fi exprimat în felul următor (potrivit lui Mitea):  „Păunescu știm că e nebun,  dar un nebun de care avem nevoie, n-avem ce-i face! Dar ce-a păzit Paler? Să zboare Paler!” Drept care Paler a fost destituit, devenind „disident”, iar Păunescu a fost menținut. Până când și el, la rîndul lui, sărind prea de tot calul și devenind un pericol – nu doctrinar, ci personal, la adresa „aureolei” Ceaușeștilor –, a fost debarcat. Cineva i-a deschis ochii dictatorului, în sensul în care lingușelile nu mai contrabalansau deraierile anti-dogmă, anti-canon, amenințând ca înscenarea să scape de sub control. În consecință, în 1985, Ceaușescu și-a decapitat curtezanul histrionic, curmându-i „subversiunea la vedere”.

Subversiune la vedere? Oare?

La o privire și mai atentă, reiese altceva. Prin invocarea unor momente istorice evitate de istoriografia comunistă oficială, acompaniate de cântece mobilizatoare gen  “Treceți, batalioane române, Carpații!” (care augmentau starea de euforie a participanților),  exaltarea laturii patriotice –  amalgamată cu  exaltarea cultului dictatorului – reprezenta, de fapt, o îndoctrinare foarte subtilă, foarte perversă, pentru că inducea sentimentul subliminal că Patria/Ceaușescu/Comunismul sunt unul și același lucru – ceea ce era profund fals, era o  mistificare de proporții sociologice.  

Patria fiind eternă,  se situează înaintea și depășește orice regim politic, se situează înaintea și depășește orice lider politic  – cu atât mai mult cu cât era vorba de unul total ilegitim, șef al unei forme de guvernământ impostoare, impuse de o putere străină. Dar comunismul, considerându-se etern, evident că urmărea să se substituie patriei înseși.  Și neomarxismul actual, avatarul ideologic al comunismului, reprezentat la noi de oameni gen Fritz, Clotilde, Seidler, Lőrincz etc.,vrea să se substituie patriei înseși.

Așa încât, în pofida aparențelor de libertate/„libertinaj”, Cenaclul Flacăra a fost, în realitate, un fel de drog al violului. Dezlănțuirea de visare („vânare de vânt”) era folosită de Păunescu, de conivență cu sistema, pe post de supapă de defulare controlată. Responsabilitatea istorică a colaboraționismului păunescian  constă tocmai în a fi folosit aripile artei pentru a crea iluzia libertății, în realitate prezervând și alimentând supușenia participanților față de autocrat. 

L-am fi crezut pe Adrian Păunescu cum că temenelele făcute dictatorului erau prețul care trebuia plătit deschiderii către libertate, iar nu deschiderea către libertate era momeala îngurgitării temenelelor, dacă, după decembrie ‘89, nu s-ar fi lipit din nou de comunism, sub forma Partidului Socialist al Muncii, condus de comunistul Verdeț. Cum rimează Verdeț cu „generația în blugi”? Nicicum. Păcăleala a ieșit la suprafață. „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber.”, ne-a a anunțat Păunescu, batjocoritor, luându-ne la mișto, într-o emisiune TV, în decembrie ’89. Numai că, putând să aleagă liber, el a ales din nou comunismul. Nu a avut puterea să-și renege trecutul. De ce? Pentru că îl trăise, acel trecut, din CONVINGERE, iar nu din necesitatea/crezul încurajării „generației în blugi”. Și deci nu se putea despărți de acel trecut. Și atunci, unui om de asemenea convingeri, asumate și manifeste chiar și după căderea lui Ceaușescu, venim acum să-i facem statuie? 

E posibil ca fiecare să se simtă îndrituit să vadă statuia în conjuncție cu propria viață. Copiii încearcă să reabiliteze memoria tatălui. Artiștii rapsozi aduc un omagiu scenei care i-a lansat și le-a dat posibilitatea să devină celebri.  O parte a  publicului, nostalgici al tinereții apuse, venerează amintirea acelor seri fierbinți. O altă parte păstrează idiosincrazia la ditirambii scandați atunci de oportunistul histrion.  

Există însă o categorie care nu mai poate să aibă nicio reacție. Morții din decembrie ’89.  Cei care au ieșit în stradă să scape de comunism, adică de distopia criminală pe care o profera cu ambele fălci Adrian Păunescu – și au căzut sub gloanțele lui Ceaușescu, apoi sub gloanțele lui Iliescu. Privit prin ochii lor de sticlă, bustul de bronz din Grădina Icoanei apare de neînțeles. Iar în ochii unora dintre noi, cei vii, apare ca o batjocură a martiriului lor, ca un sacrilegiu.

Partizanii poetului – fie că s-au intersectat cu el, fie că au auzit de la alții lucruri bune despre el – clamează că „n-a făcut nimănui rău”. Ni se atrage, de asemenea, atenția că Adrian Păunescu a fost cel care a inițiat legea indemnizației de merit. Și, pentru asta, merită statuie? Am ajuns să tranzacționăm statui pe bani? Am ajuns să ne lăsăm cumpărați de Păunescu post-mortem? 

Dacă acceptăm statuia lui Păunescu, de ce ne mai mirăm că un Călin Georgescu ni se suie în cap? Amândoi vin din același vrej de fanfaronadă naționalist-populistă. Georgescu este o clonă (nereușită) a lui Adrian Păunescu, la fel de bombastic, cu formulări la fel de definitive, excentrice, cu deosebirea că lui Păunescu, fiind poet, iimpulsiunile de guru i se pot ierta, pentru că pe alocuri chiar făcea poezie mare, pe când la Georgescu formulările „filosofice” sunt ridicole. Omul, neavând talent literar, sună ca un clopotar. 

E posibil ca Adrian Păunescu, în relația individuală cu unul sau cu altul, să fi fost un om drăguț, un magnanim. În semn de recunoștință sau de bună amintire, cei în cauză n-au dec\t să-i facă o statuie în pridvorul sau în curtea lor proprie. E o chestiune de opțiune personală. Dar aici vorbim de o statuie expusă de sine stătător într-un loc public, ceea ce-i conferă o SIMBOLISTICĂ. Or, se pune întrebarea care este simbolistica pe care trebuie s-o atașăm expunerii publice a bustului din Grădina Icoanei (cât și celorlalte, inclusiv celui de la Alba Iulia). Este Adrian Păunescu un erou sau măcar o figură emblematică, un model, un reper de urmat? Sau este, de fapt, un antierou, un contramodel sadea care trebuie lăsat în paginilie istoriei – și atât? 

După ce a fost curtezanul nr. 1 al neostalinismului naționalist ceaușist, Păunescu s-a transformat acum într-un sindrom al bolii remanente, postcomuniste, de care suferă – cu remisiuni și recăderi – o bună parte din populație, inclusiv din elite. Cazul lui developează speța mai largă a haosului moral în care orbecăie o Românie hăituită de trecutul nerezolvat, zbătându-se în amintiri și iluzii frânte, regurgitate și amestecate cu nestinse servituți contractate  (din arivism sau din simple nevoi de supraviețuire) în regimul totalitar din care țara provine. 

Oricât ar fi de trist, situația arhetipală în care înotăm este similară celei din mitul biblic al lui Moise, care – după ce mulți supuși, descurajați de vicisitudinile călătoriei spre Țara Făgăduinței, au cerut să se întoarcă de unde plecaseră, adică în sclavia egipteană – și-a plimbat poporul prin deșert 40 de ani, încât cei care se născuseră înainte de Exodul eliberator să dispară biologic, inclusiv el, Moise. La noi, au trecut deja 36 și nu sunt semne de înzdrăvenire.  

Desigur, nu trebuie amestecat omul cu opera literară. Cum copiii nu pot fi ținuți responsabili de păcatele părinților (de ex., Mircea Geoană n-ar trebui ținut responsabil de păcatele tatălui său, generalul ceaușist Geoană, ci, eventual, de propriile lui păcate), rezultă că nici operele nu trebuie ostracizate din cauza tribulațiilor politice ale celor care le-au dat viață. Opera literară este una, iar încartiruirea militantă, de primă linie, a autorului, de partea greșită a istoriei, este alta – și cele două ipostaze n-ar trebui nici să se lezeze, dar nici să se legitimeze sau să se cauționeze reciproc. Cert este că o operă bună nu poate să salveze înregimentarea în promovarea/salvgardarea flagrantă, fățișă a regimurilor naziste sau comuniste.  

Din acest punct de vedere, Adrian Păunescu poate avea asemănări (limitate) de destin – mutatis mutandis – cu scriitorul francez Louis-Ferdinand Céline, ostracizat  imediat după război atât din cauza colaboraționismului său cu regimul pronazist de la Vichy, cât și pentru pamfletele scandalos-antisemite, pe care nu le-a renegat niciodată. Astăzi, a devenit al doilea scriitor francez cel mai tradus, după Proust, în principal cu romanul Voyage au bout de la nuit (care, nota bene, nu prezintă urme de antisemitism), fiind reintegrat în patrimoniul literar al țării. Dar, faites gaffe! Nicăieri, în Franța, nu există un bust, un monument public, o stradă Céline. 

Cine știe, poate și în cazul poetului român, după ce balsamul uitării se va fi așternut peste cugetul traumatizat al mai multor generații, Ultrasentimentele și Repetabila povară să prevaleze. Poate, în posteritatea târzie, într-o rotondă de breaslă scriitoricească, Adrian Păunescu și-ar putea găsi un loc. Dar de sine stătător, într-un areal public, nu poate fi decât o penibilă inadecvare istorică.  

.