Stilul de viaţă

Am participat ezitant la o emisiune despre stilul de viaţă. Socoteam că telespectatorii au nevoie de sfaturile renumitului profesor Nicolae Hâncu la numeroasele maladii şi dificultăţi ce se întâmpină, nu de alte consideraţii. M-am întrebat ce poate spune cineva cu pregătire filosofică şi sociologică într-o problemă în care urgenţele ţin de sănătate. Mai cu seamă când în jur sunt oameni fără adăpost, care abia apucă o coajă de pâine, când au loc tragedii ale mizeriei şi când impostura şi nedreptăţile sunt la tot pasul. A face ceva pentru cei loviţi trece, firesc, înaintea altor teme.

M-am încumetat totuşi să-mi exprim opinia privind stilul de de viaţă întrucât s-a intrat într-o civilizaţie ce are nevoie perceptibilă de corecturi de direcţie. În fapt, consumerismul ostentativ, snobismul, transformarea acumulării pe orice cale în scop al vieţii, în condiţiile în care mulţi oameni abia îşi trag zilele, nu sunt nici neglijabile şi nici fără urmări. Este datoria fiecăruia dintre noi să încerce măcar lămurirea lucrurilor.

Până de curând, stilul de viaţă nu a fost în discuţia curentă. Reflecţia sapienţială l-a tratat mereu înăuntrul preocupării de a stabili orientări în viaţă. Kant a fost echitabil când observa că ştiinţa este cunoaştere organizată, iar înţelepciunea viaţă organizată.

Pe de altă parte, de la stilul în scriitură, la stil ca expresie exterioară (“haina face stilul”) sau stil ca manifestare a unei anume civilităţi (de Buffon: “le style est l’homme meme”), stilul a înregistrat generalizări. Astăzi, prin stil de viaţă se înţelege un fel de principiu unificator al acţiunilor unei persoane, pentru care aceasta a optat. Atitudinea faţă de muncă, relaţia cu ceilalţi, gestiunea timpului, valorile împărtăşite, pasiunile, atitudinile îl compun. Se consideră stiluri, de pildă, “afaceristul”, “demagogul”, “profesionistul”, “intrigantul”, sau “luptătorul”, “profitorul”, “depresivul”, “creatorul”, “experimentatorul”, “hiperlucidul”, fără ca enumerările, după un criteriu sau altul, să fie complete.

Dacă vrem însă să localizăm începutul reflecţiei sistematice asupra stilului de viaţă, atunci nu putem să nu ne oprim la Nietzsche. În genialele străfulgerări din Naşterea tragediei (1871)se opera, de fapt, o cotitură în înţelegerea artei: aceasta nu mai era privită ca divertisment în clipele vieţii practice şi nici ca simplă formă pe care o admirăm în muzeu, ci din punctul de vedere al configurării personalităţii. A fost convingerea nezdruncinată a filosofului că abia dacă este concepută ca operă de artă, viaţa este demnă de a fi trăită. Nietzsche a interogat creaţiile ca feluri de trăire a lumii şi a deschis reflecţia asupra stilului de viaţă. El a distins între “stilul dionisiac”, pe care-l întruchipează cei înclinaţi spre cufundarea în întregul naturii, aidoma unei “beţii”, şi “stilul apolinic”, al acelora care caută să impună o formă în geografia lumii, asemenea unui “vis”. El a mai distins „dionisiacii barbari“, în al căror “amestec de voluptate şi cruzime” se ascunde “adevăratul filtru al Satanei”, şi “grecii dionisiaci”, care păstrau o idee chiar în plăceri.

Pentru Nietzsche, posibilitatea configurării vieţii proprii în libertate era premisa sigură. Că, în fapt, libertatea de configurare nu este accesibilă tuturor, că cei mai mulţi oameni stau sub imperiul constrângerilor, nu intra în discuţie. Nu intra în discuţie nici împrejurarea că nu doar interese artistice, ci posibilităţi economice, şanse sociale, interese de carieră, uneori valori etice dictează opţiunile oamenilor în viaţă. Degeaba îi spui unui înfometat că anumiţi compuşi ai pâinii nu-i sunt favorabili sau unuia care trăieşte din reclamă că produsele respective sunt riscante! Oricum, tema pusă în joc de Nietzsche rămâne, căci există şi o marjă de opţiune individuală în viaţa fiecăruia, oricât de covârşitoare sunt împrejurările.

În societatea modernă s-a crezut uneori că producerea de bunuri pe scară lărgită va satisface trebuinţele şi-i va smulge pe toţi din necazuri. Astăzi, ştim că acest materialism, luat exclusiv, nu rezolvă problema. Şi în condiţiile celei mai ridicate capacităţi de producere de bunuri, mulţi oameni rămân în afara cercului celor care se bucură de satisfacere. Iar odată cu denaturalizarea economiei, prin aplicarea ultimelor achiziţii ale ştiinţelor, chiar bunurile destinate să satisfacă trebuinţele induc probleme. Înseşi medicamentele, chemate să asigure terapiile, pot produce neajunsuri.

Nu numai filosofiile, dar şi eticile trecutului nu mai fac faţă situaţiilor. Şi unele şi altele se cer, după caz, amendate, părăsite sau întregite cu noi capitole. Să observăm situaţia eticii.

Pe de o parte, se dezvoltă industria alimentară pe bazele biochimiei actuale, ai cărei ingredienţi au efecte primare şi secundare ce abia se lasă desluşite. „Biotehnologia” a permis evoluţia spre „bioeconomie” şi a dus la „revoluţia biotehnologică” a timpului nostru. Înăuntrul acesteia s-a format consorţiul industriei, cercetării, instrucţiei, media, care domină industria actuală a bunurilor de larg consum.

Pe de altă parte, folosirea antibioticelor, expansiunea anticoncepţionalelor, diversificarea medicamentelor nu mai încap nici în „etica medicală” consacrată şi cer noi abordări. S-a închegat, între timp, o „alianţă strategică între politică, cercetarea fundamentală şi industria farmaceutică”, care face din acreditarea medicamentelor o sursă de întrebări.

Din ambele direcţii, „biovigilenţa” devine condiţie de viaţă. Între timp, etica operării cu natura a trebuit să fie acceptată, alături de etica relaţiilor dintre persoane. Una dintre scrierile filosofice reprezentative ale epocii (Hans Jonas, Das Prinzip Verantwortung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003) i-a pus bazele prin extinderea eticii lui Kant. La imperativul cunoscut „acţionează astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maxima conduitei tuturor” i s-a adăugat un nou imperativ: „acţionează astfel încât consecinţele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa vieţii umane autentice pe Pământ”. Mişcarea ecologistă îşi asumă de acum efortul de a rezolva problema nu numai în cerul teoriei, ci şi pe pământul vieţii de zi cu zi.

Lucrurile nu se opresc aici. Se poate spune că a sosit timpul să adăugăm la cele două etici – etica raporturilor dintre oameni şi noua etică, a raporturilor cu natura – etica raportării la propria natură. Imperativul ei ar putea suna astfel: „acţionează astfel încât consecinţele acţiunii tale să fie compatibile cu viaţa ta dusă în demnitate”.

Stilul de viaţă nu mai este doar treaba filosofiei. Sociologia a pus în lumină relaţia “stilului de viaţă”, ce depinde în mai mare măsură de opţiuni individuale, cu “modul de viaţă”, care este în funcţie de trăsături sociale şi a deschis posibilitatea examinării factuale a diferenţelor stilistice. Psihologia a preluat explorarea interferenţelor dintre stilul de viaţă şi structurile de personalitate. Istoria a încorporat investigarea modurilor şi stilurilor de viaţă din trecut.

În marginea medicinei, dar cu contribuţia decisivă a medicilor, se propun mai nou modelări, cu scopuri normative şi educaţionale explicite, ale “stilului de viaţă sănătos”. Cea mai influentă, pe care o găsim în exprimările specialiştilor, condiţionează “stilul de viaţă sănătos” de factori precum: nutriţie echilibrată, activitate fizică, relaxarea, controlarea surselor de stress, gândire proactivă, moderarea nevoilor.

Relativ la nutriţie ne spun ce este de făcut nutriţioniştii, la activitatea fizică, kinetoterapeuţii, la relaxare, medicii, la stres, psihologii, la felul de a gândi, pedagogii, la moderaţia nevoilor, antropologii.Este destul pentru un stil de viaţă sănătos? Fiecare dintre factorii amintiţi merită atenţie, fiind de sine stătător. Aparent, ceea ce ni se cere, luându-i în considerare pe fiecare şi pe toţi la un loc, este mult. Este mult pentru că dependenţele sănătăţii sunt ramificate, dar nu este suficient.

Eu cred că modelarea stilului de viaţă sănătos mai trebuie să includă faptul că oamenii sunt fiinţe ce acţionează motivat în funcţie de reprezentarea viitorului. Atunci când acest viitor este perceput ca închis (nu se întrevăd alternative viabile) sau sumbru (fiind colonizat cu ameninţări), când, altfel spus, nu se bucură de încredere, apar patologiile demotivării. Toma d’Aquino spunea că, dintre suferinţele sufletului, tristeţea aduce cele mai mari daune. Dar neîncrederea în ceea ce va fi? Dacă examinăm efectele neîncrederii (de exemplu, psihozele legate de stagnări, neputinţele rezultate din crize de motivaţie) ne vom da seama că încrederea în viitor este încă un factor, alături de cei enumeraţi, ai stilului de viaţă sănătos.

“Omul este ceea ce mănâncă (Der Mensch ist was er isst)” – spunea Feuerbach, riscând o formulare nu tocmai fericită a ideii banale că viaţa depinde de nutriţie. Benjamin Franklin a fost mai exact: “Să mănânci pentru a trăi, nu să trăieşti pentru a mânca”. Nutriţioniştii sunt cât se poate de precişi atrăgând atenţia că “alimentaţia este cel mai important factor exogen care influenţează corpul uman” (Nicolae Hâncu, Cristina Niţă, Anca Crăciun, Abecedar de nutriţie. Să devenim proprii noştri nutriţionişti, Sănătatea Press Group, Bucureşti, 2012, p.137). Ei atestă că probleme induce lipsa alimentelor– subnutriţia şi malnutriţia – dar şi excesul consumerist şi inadecvarea.

Nutriţioniştii noştri duc astăzi o campanie oportună pentrumoderaţie într-o ţară ce se apropie de record la indicatori precum obezitate, greutate suplimentară în Europa. Le poate veni în ajutor Epicur, cu observaţia profundă că nu stomacul este greu de satisfăcut, ci gândul la stomac. Altfel spus, cultura nutriţiei joacă un rol cheie în alimentaţie. Iar semnele carenţelor acestei culturi la noi se văd cu ochiul liber. Nu insist asupra barbariei etalate în unele reportaje recente de televiziune, în care gazda prezintă comesenilor miei sau purcei ce urmează să ajungă în farfurii. Această barbarie se cuvine condamnată explicit. Mă limitez să menţionez faptul că la sărbătorile de Crăciun şi de Paşti, ecranele televizoarelor se umplu de imagini cu “bucate” ce presupun curmări de vieţi, ca şi cum sărbătoarea rezidă în îngurgitări deşănţate. Se ignoră dezinvolt faptul că sacrificarea animalelor inocente nu are de fapt nici o legătură cu ceea ce se sărbătoreşte, iar dacă aspectul religios s-a pierdut, tot ce mai rămâne este ocupat de mâncare şi băutură.

Se spune că în fiecare om se găsesc germenii multor boli, dar nu la fiecare încolţesc. Stilul de viaţă face diferenţa. Nu este atât de important că filosofii controversează asupra criteriilor distincţiei dintre normal şi patologic, pe cât este un alt fapt – acela că mulţi filosofi au sesizat convingător implicaţiile sănătăţii şi suferinţei. Nimeni nu a atras atenţia asupra importanţei îngrijirii sănătăţii precum a făcut-o Schopenhauer: “sănătatea nu e totul, dar fără sănătate nu este nimic”. Nimeni nu a observat mai profund decât Heraclit că „boala lasă să se recunoască valoarea sănătăţii”. Nimeni nu a spus mai elocvent decât Cicero: “abia cine a avut dureri îl înţelege pe altul”.

Sănătatea fizică a fiecărei persoane este o valoare de primă importanţă. Dar nu cumva sănătatea depinde şi de altceva decât de organism şi mediul său înconjurător natural? Dacă luăm în serios şi gândim până la capăt trei dintre factorii amintiţi ai stilului de viaţă sănătos – controlarea surselor de stres, gândirea proactivă şi încrederea în viitor – atunci, la un moment dat, intervine inevitabil chestiunea interacţiunii cu ceilalţi. Hegel a arătat că nici “stăpânul” nu-şi poate atinge scopurile fără a se interesa de nevoile şi soarta “servitorului”. Husserl deschidea un câmp nou de reflecţie când cerceta calea pe care noi înşine, fiecare dintre noi, şi-l asumă pe cel de alături în chiar construcţia lumii sale. Heidegger avertiza că relaţiile din societatea modernă formează o sferă a “impersonalului (das Man)”, a unei anonimităţi ce ne deformează viaţa dacă ne lăsăm în seama ei. Sartre îl continua când plasa “infernul” în dreptul celuilalt.

Desigur că blamarea de plano a oricărei socialităţi nu duce la soluţie. Dar avem în astfel de evaluări indiciul unei probleme de care depinde sănătatea. Astăzi se pot aduce în discuţie concluzii ale întinselor analize ale manipulării, condiţionării, frustrărilor din societăţile de azi, care, la rândul lor, atestă direct sau indirect că stilul de viaţă are componente interactive. Iar dacă aruncăm privirea în istoria filosofiei, nu putem să nu remarcăm faptul că Platon a avut şi aici o intuiţie genială când a spus că doctorii corpului şi doctorii sufletului ar trebui să fie una, căci aşa e corpul uman.

Configurarea stilului de viaţă sănătos depinde de elucidări culturale cu bătaie lungă. Nimeni nu rămâne deplin sănătos în relaţii, interacţiuni şi realităţi care nu sunt sănătoase. Nu insist asupra acestui aspect, dar subliniez două praguri ce se cer trecute în reflecţiile asupra vieţii umane. Primul ar fi preluarea fără omisiuni a specificului uman – care este dat de echiparea anatomo-fiziologică, de capacitatea muncii, de interacţiune, de capacitatea limbii, de capacitatea conceptualizării şi de reflexivitate. Al doilea este modelarea relaţiei dintre individ şi comunitate în aşa fel încât fiecare termen să fie luat ca atare. În fapt, este vorba de trecerea la a concepe socializarea ca individualizare şi reciprocitate.

Știm prea bine că în relaţia dintre persoane nu este numai iubire. Intervin în ea interese, voinţă de dominaţie, alergii, stereotipii. Nu este însă posibil un stil de viaţă sănătos fără a investi recunoaşterea celuilalt şi a face ca recunoaşterea să fie reciprocă. Nu este totdeauna iubire, dar se cuvine să fie respect pentru calitatea de om, cetăţean, pentru valoare şi performanţă.

Nu este alt mediu pentru a promova opinii diferite decât argumentarea.În măsura în care îşi păstrează umanitatea, chiar şi în situaţii litigioase, oamenii argumentează. Orice alt mijloc – minciuna, mituirea, şantajarea, recursul la forţă – se află sub demnitatea umană şi nu are, deci, legătură cu stilul de viaţă sănătos.

Argumentările sunt şi ele teren al patologiilor. Sunt inventariate câteva sute de erori frecvente, intenţionate sau datorate unei proaste însuşiri a limbii, logicii şi metodelor. Nu se poate atinge un stil de viaţă sănătos când se încalcă logica. Se vede prea bine, de exemplu, că nu se poate asana viaţa publică, oricât s-ar înnoi cei selectaţi prin alegeri, câtă vreme erorile de gândire sunt frecvente. Asanarea ţine de mecanismul de alegeri, dar şi de o ierarhie a valorilor.

La noi, bunăoară, se iau copios afirmaţiile cuiva ca adevărate sau juste, căci aparţin deţinătorului unei funcţii (sofismul ad verecundiam). Sau se folosesc date biografice sau simplu personale ca probe pro sau contra opiniilor unei persoane (sofismul ad hominem). Ori se invocă situaţii din trecut ca evaluări actuale (sofismul prea multă analogie). Sunt doar trei dintre sofismele ce alimentează actuala confuzie a valorilor din societate sau măcar împiedică ieşirea din ea.

Peste toate, cu siguranţă, nici cei care profită de confuzia valorilor şi nici cei care îi plătesc costurile nu pot accede la un stilul de viaţă sănătos. Individualizarea trăirii vieţii, în respectul naturii şi al naturii proprii şi în condiţiile reciprocităţii acţiunilor, constituie premisa unui astfel de stil.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.