Azi ne aflăm mai mult ca oricând sub amenințarea războiului, nu unul îndepărtat, ci unul apropiat, pe teritoriul Europei, al Europei care s-a dislocat sub șocul Primului Război Mondial. Cercul pare astfel să se închidă acum, la o sută de ani, după tragedia inițiala cu care debutat ceea ce s-a numit „secolul scurt”, secolul XX, secol care s-a terminat în 1989 când comunismul, această consecință funestă a conflagrației planetare și-a terminat parcursul. Primul război mondial a fost trauma Europei, atât din punct de vedere geografic, cât și politic. El face parte din arheologia Europei care azi deploră mai degrabă masacrele de la Auchwitz și sărbătorește victoriile antinaziste. Războiul din 1914, temporal îndepărtat, pare, injust, să aparțina istoriei, dar nu trebuie uitat că totul de acolo a pornit. Numeroase ceremonii de celebrare a centenarului au fost organizate și de fiecare dată el a fost evocat cu o emoție pe care am resimțit-o adânc, căci familia soției mele a fost marcată de dispariția bunicului de care continuăm să ne amintim fără ca nimeni să-i recunoască chipul. O medalie modestă îi evocă prezența pe peretele casei de la țară, în satul în care, când dimineața cumpăr pâinea de la brutraul ambulant, văd de fiecare dată monumentul morților cu numele celor neîntorși de la război. De aceea văduvele au fost mai numeroase decât eroii. Un astfel de monument, fiind copil, mi-a apărut în fața ochilor în fiecare voiaj cu părinții mei, căci România și ea, din plin, și-a plătit tributul. Unul din șapte bărbați a dispărut, ne-a spus la școală profesoara de română când studiam romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Și cum să uit Pădurea spânzuraților și filmul lui Liviu Ciulei: războiul a fracturat destine și a îndoliat familii. Cu el se termină secolul XIX și pătrundem în secolul distrugerilor de masă, secolul XX !
Acest conflict asasin a tulburat conștiințele și a procurat un număr important de mărturii directe, imediate – poeme, reportaje – dar mai ales câteva romane care au restituit amploarea dezastrului, gravitatea experiențelor, traumatismul combatanților. Printre ele, două s-au constituit în referințe principale, Foc de Henri Barbusse și Pe frontul de Vest nimic nou de Erich Maria Remarque, mărturii formulate din perspectivele opuse ale beligeranților, francezi sau nemți. Ceea ce tulbură însă e similaritatea lor, ele se aseamănă, aceleași spaime suscitate de artileria inamică, aceleași amputări ale soldatilor infanteriști, aceeași comunitate amicală consituită în inima confruntării mondiale. Ele furnizează o istorie trăită a războiului care, de o parte sau alta a liniei de demarcație, e similară. Ele, împreună, lansează cu insistență apeluri pentru pace și solicită încheierea masacrului.
Azi, pe vremuri de amenințare iminentă, asemenea relecturi capătă un sens și mai grav, ele denunță crima și alertează contra perspectivei neliniștitoare. Arta s-a vrut atunci, la câțiva ani după 1918, o invitație la pacificarea continentului. Eșecul îi va fi flagrant, douăzeci de ani mai târziu, când un altul, similar, se va declanșa: al Doilea Război Mondial. Acum, crispați, urmărim eforturile diplomatice și tratatele mincinoase cu o angoasă accentuată de amintiri trecute și de conflicte prezente. Trăim, cum spune o piesa recent montată de Felix Alexa, pe „un butoi cu pulbere”.
La Reims, care a cunoscut din plin catastrofa războiului, s-a desfășurat recent celebrul Festival Scènes d’Europe. Și aici a fost prezentat spectacolul de excepție al lui Luk Perceval, Front. El se bazează pe cele două romane canonice, deja citate, ce restitue Marele Război în toată tragedia lui, și pe scrisori anonime conservate de urmașii combatanților de odinioară.
Confruntat cu un asemenea pariu ce poate face teatrul? El nu poate adopta reprezentarea „realistă”, utilizabilă în cinema sau televiziune: aici totul trebuie regândit din perspectiva specificului teatral unde totul poate fi perceput când adevărat, când fals. Scena nu permite decât o reprezentare abstractă și nicicum concretă a catastrofei. Și de aceea Perceval a avut intuiția admirabilă de a nu crea personaje, ci de a propune actorilor o lectură a evenimentelor. Ei sunt așezați în spatele unor pupitre, ca niște recitatori – muzicieni, și astfel sarcina consistă în a relata știri și fapte, dar nu de a le reprezenta. Formula adoptată trimite la un oratoriu unde ceea ce contează e vocea, transmiterea, nu neutră, a dramei, ci patetică. O energie nebănuită e injectată unui intens conținut, muzical ori dramatic. Aici actorii încep prin a citi fragmente din romane, pentru a le părăsi apoi și a le clama sau murmura asemenea unor rapsozi tragici. Totul, într-o obscuritate profundă, căci noaptea domină faptele de război, insecuritatea lui, amenințarea fără de seamă ce planează asupra acestor prizonieri ai tranșeelor.
Într-un asemenea climat neliniștitor, Perceval cere actorilor, din când în când, să-și părăsească locurile și să se arunce cu furie spre plăcile de metal care constitue un fundal obscur și care răsună sub impactul intervenției actrilor: o muzică brutală, evocatoare totodată a zgomotului pe care romancierii nu încetează să-l descrie, dar și o polifonie a spaimei, a durerii, a tot ceea ce războiul produce ca temere în om. Astfel Front propune și reușește să realizeze o retranscriere în termeni teatrali a violenței, a simptomului de moarte care marchează toate aceste ființe panicate.
Spectacolul plasat într-o perspectivă epică evită sentimentalismul și personificarea până spre sfârșit când o idilă – prevzibil – se leagă între un englez și Maria, o tânără nemțoaică. Aici intervine o psihologizare inutilă, dar care e depășită la sfârșit când, încet, unele după altele, luminile de la pupitre se sting și din noaptea totală auzim strigătul ultim: Maria.
În literatură, viziunii tragice a războiului îi răspunde contrariul său, viziunea comică, aceea a celebrului soldat Svejk, protagonistul lui Jaroslav Hasek. Aici toate valorile oficiale își pierd prestanța, aici seriosul e destabilizat grație comicului și deriziunii, aici descoperim cealaltă față, burlescă, a lumii implicate în efortul reciproc de distrugere a națiunilor. Națiuni ce își afirmă dreptul la existență și totodată sunt sursa de satisfacție carnavalescă. Svejk răstoarnă o lume și universul său.
La Reims, Robert Wilson prezinta spectacolul 1914, făcut la Praga, unde capitala cehă apare în nostalgice culori sepia, iar soldatul rebel adoptă coafurile canonice ale lui Wislon, freze bine desenate, violent colorate. Un Wilson pe care îl cunoaștem, distanțat și rece: perspectiva americană asupra tragediei Europei!
La inițiativa mea s-a proiectat capodopera Wileopole, Wielopole a lui Tadeusz Kantor, al cărui centenar îl sărbătorim de asemenea. El concentrează o lume și propune imaginea mecanică a memoriei ce restituie marșurile stereotipe ale infanteriei, violurile mireselor și morții familiei…un război redus la esență!
Un spectator ce freventează asiduu sălile teatrelor după această proiecție s-a apropiat de directorul teatrului și i-a spuns: ” E bine ce faceți azi, dar sunteți la ani lumină în spatele lui Kantor”. Un artist care și-a convertit biografia în material scenic și a condensat plastic experiențe ale unei tragedii colective, Primul Război Mondial.
Să facem tot ce-i cu putință pentru ca pacea să fie conservată, căci războiul odinioară tragic poate deveni azi cataclismic. Cum să-l evităm, ne întrebăm în noapte, părăsind aceste săli de spectacol ce-i restitue dimensiunea tragică și durerea umană. Războiul nu produce decât nefericire.
Imagine din Spectacolul „Front” de Luk Perceval
” Front”, creat după romanele lui Henri Berbusse şi Erich Maria Remarque
Festivalul explorează războiul
Piesa „1914”, montată de Robert Wilson la Praga
Un spectacol incitant, „1914”, regizat de Robert Wilson
Spectacolul „1914”, pus în scenă de Robert Wilson
Robert Wilson, perpsectiva americană asupra tragediei europene
Războiul o neântreruptă sfâşiere în „Wielpole, Wielpole”, de Tadeusz Kantor
Tadeusz Kantor, între tragedie şi burlesc în „Wielpole, Wielpole”
Un Festival al războiului şi al păcii la Reims
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.