„In Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria?“ este antologica replică a lui Pampon din „D’ale carnavalului“, după ce Crăcănel îi citase conţinutul răvaşului lăsat pe masă, în iatac, de inima zburdalnică, al şaptelea caz de traducere din viaţa sa: „Mache, m-am plictisit să mai trăiesc cu o rublă ştearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am trecut cu neamţul meu în Bulgaria…“ Jucată întâia oară chiar în anul în care tânărul stat de la sud de Dunăre (rămas tributar Imperiului Otoman) trecea printr-o turbulenţă majoră, dar din care avea să se înfăptuiască, prin alipirea Rumeliei Orientale, prima fază a refacerii unităţii naţionale a poporului bulgar, piesa lui Caragiale evocă, prin acest schimb de cuvinte, preocuparea existentă în România în legătură cu evoluţiile de acolo.
Lumea era diferită de cea din nordul Dunării, cea mai pregnantă ilustrare constând în inexistenţa unei aristocraţii, în timp ce singurele vârfuri pe plan social, alături de preoţi şi învăţători, erau liderii comunităţilor locale, numiţi (nimic peiorativ în asta) „ciorbagii“. Bulgaria era un câmp de înfruntare între Rusia, care-i oferise, tot vorba lui Crăcănel, eliberarea „de sub jugul semilunii barbare“ şi, îndată după 1878, un întreg corp ofiţeresc, dar pe care şi-l retrăsese recent (lăsând descoperită armata bulgară în faţa iminentei confruntări cu Serbia), şi Germania, care-i dăruise un prinţ-cneaz, dar se reţinuse şi de a-i acorda o cneaghină din familia domnitoare, devenită imperială, a Prusiei. Este vorba de Alexandru Battenberg (1879-1886), unchi de frate al prinţesei Alice, născută în 1885, mama recent decedatului prinţ-consort Philip, ducele de Edinburgh.
La 1912, anul izbucnirii războaielor balcanice, pe care mulţi istorici îl consideră drept începutul primei conflagraţii mondiale, existau, încă, diferenţe notabile. Un ghid turistic al Bulgariei apărut, la Paris, în acel an, preciza că „Bucureştiul este pentru Sofia, ceea ce Parisul este pentru Bucureşti“. Ajungând, pe teritoriul bulgar, în zona frontierei comune din Dobrogea, autorul remarca: „De cealaltă parte [a graniţei, la pichetul românesc] – căsuţe albe cu flori şi grădini îngrijite; nici măcar un soldat“, reflectând o anumită lejeritate şi o bonomie specifice României (până spre… 1985). Tot atunci, însă, aflat în zonă, în calitate de corespondent de război, Leon Troţki, liderul bolşevic de mai târziu, nu putuse să nu bage de seamă atitudinea mult mai umilă a ţăranului român în faţa cortegiului boierului local (ne aflam la cinci ani după 1907) în comparaţie cu cea a ţăranului bulgar în faţa autorităţilor.
In anii ’30 – ’40, experienţa mişcării cooperatiste din Bulgaria se constituise în ceva interesant pentru evoluţia agriculturii româneşti fărâmiţate, dar uniformizarea s-a produs în deceniile ulterioare, în timpul comunismului, inclusiv prin transformarea forţată a ţăranilor în kolhoznici, în ambele ţări, şi, mai ales, prin politica criminală şi iresponsabilă de a-i pune pe copiii din sudul României (şi nu numai; erau antene TV de bulgari şi la Mediaş) să se uite la emisiunea „Leka noşt, deţa!“. Din acei ani, circulă vorba că unul dintre primele studii de anvergură, plasat sub patronajul Liudmilei Jivkova – fiica liderului Bulgariei socialiste, ar fi determinat că, de fapt, noi, românii şi bulgarii, am fi cam un acelaşi popor cu două limbi diferite. Sigur, dincolo de această supoziţie, a cărei confirmare poate fi lăsată în sarcina studiilor genetice de amploare viitoare, rămâne constatarea că, excluzând complexul de superioritate pe care îl manifestăm faţă de vecinii noştri, avem multe în comun cu aceştia.
Fizionomiile asemănătoare apar nu numai în ariile unde au trăit aromâni (zona Blagoevgrad, fosta Giumaia de Sus), ori români sud-dunăreni (cum ar fi Vraţa sau Plevna), ci şi în ţinuturile sub-montane (de exemplu, la Stara Zagora, o zonă de intensă romanizare, oraşul fiind plin de vestigiile anticei localităţi Beroe devenită Ulpia Augusta Traiana). Pentru cineva care a călătorit intens prin Europa, astfel de similitudini pot fi observate şi în alte regiuni, mai ales în cele dominate de limbile neolatine. La Istanbul, lăsându-te angrenat în jocul conversaţiei inocente, practicat, mai ales, de cei mai în vârstă şi care, fiind comercianţi, au timp de aşa ceva, dacă nu ai înfăţişarea unui scandinav, vei fi ghicit drept cineva apropiat, cu o experienţă istorică complementară, chiar şi de confruntare – sârb, român sau bulgar, din fostul Commonwealth bizantin. Semănăm atât de mult…, dar cea mai expresivă imagine a acestei realităţi este cea a omului singur cu vaca pe câmp, la păscut, pe care, în tot spaţiul Uniunii Europene, o poţi regăsi doar în Bulgaria şi la noi.
La fel ca în cazul României, nimeni nu ştie cam câţi bulgari şi-au luat lumea în cap şi trăiesc departe de casă, câţi beneficiază de un statut de rezident străin, temporar ori permanent, în alte state, datele fiind serios alterate de mişcarea de du-te – vino a lucrătorilor sezonieri în interiorul uniunii. Statistica federală germană a indicat, pentru sfârşitul anului 2020, un număr de 388.700 de străini de cetăţenie bulgară (faţă de 799.180 de români şi 866.690 de polonezi). [Inaintea bulgarilor se plasează şi posesorii de acte de identitate italiene – 648.160, respectiv emise în Croaţia – 426.845 (adică mai mult de o zecime din populaţia acelei ţări; pentru Kosovo, s-a ajuns, deja, spre 15%)]. Ar fi cel puţin trei sute de mii şi în Italia şi în Spania, sumă care se atinsese în Grecia încă din 2011. Un total de un milion şi jumătate de bulgari aflaţi în afara ţării, doar în restul celor 26 de state-membre ale UE, reprezintă o estimare rezonabilă.
Dacă se pune la socoteală şi emigraţia din Turcia, care s-a aflat ani buni în fruntea clasamentului ţărilor de destinaţie, în special pe baza afinităţii de limbă a turcilor din Bulgaria, ori de religie a pomacilor din sudul ţării, se trece de pragul de două milioane. Şi asta nu e tot! In vară se vor finaliza procedurile din Marea Britanie şi Irlanda de Nord referitoare la înregistrarea cetăţenilor UE aflaţi legal pe teritoriul Regatului Unit (numite EU Settlement Scheme), astfel încât la Londra vor fi oferite date mai aproape de realitate. Numărul cererilor înregistrate din partea cetăţenilor bulgari a depăşit, deja, un sfert de milion (pentru perioada 28 august 2018 – 31 decembrie 2020), adică unul din douăzeci de solicitanţi provine din Bulgaria.
«Ce-or căuta bulgarii-n Anglia?» s-ar întreba un Pampon al zilelor noastre. Iar răspunsul nu ar fi prea complicat: «O viaţă mai bună, la fel ca toţi ceilalţi care s-au dus acolo». Şi în această privinţă, polonezii şi românii se află în top, cu 911.240 şi, respectiv, 836.980 de cereri, fiind urmaţi de italieni – 472.300, portughezi – 354.190 şi spanioli – 301.790, bulgarii fiind doar pe locul 6. Cu toate acestea, ei ocupă locul 3 în Ţara Galilor şi locul 5 în Scoţia şi în Irlanda de Nord. Ar mai fi de semnalat că, totuşi, românii sunt pe primul loc în Anglia în privinţa numărului de cereri depuse, în timp ce lituanienii (locul 7 pe ansamblu şi spre 10% din populaţia ţării de origine expatriată pe tărâm britanic) reuşesc să se claseze pe locul al doilea în privinţa Irlandei de Nord. Toate astea s-au constituit într-un pretext palpabil pentru Brexit.
Cum populaţia pe hârtie a Bulgariei e de circa 30% din cea analoagă a României, dar fără a avea la îndemână toate datele departamentelor de Interne din jurisdicţiile diferitelor state-membre UE, extrapolând cele peste două milioane de bulgari şi scăzând o parte dintre cetăţenii Rep.Moldova deţinători de paşapoarte CRDS care se vor fi oprit în România în drumul lor către Occident, reiese că emigraţia română cuprinde, într-adevăr, patru-cinci milioane de persoane. In faţa unui asemenea fenomen de amploare, capătă interes şi compararea modalităţilor de votare în străinătate implementate de cele două ţări. In acest domeniu, cu cele 944.077 de voturi exprimate în turul II al alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2019 (dintre care 919.342 valabile şi 863.849 în favoarea realegerii lui Klaus W. Iohannis – nivel pe care nu l-a putut atinge nici Joe Biden în 2020, căci rata de participare la alegeri a americanilor cu drept de vot din afara Statelor Unite, peste trei milioane în total, nu depăşeşte 10%), românii din emigraţie au stabilit, probabil, un record la nivelul UE. Deci, s-ar părea că nimic special nu ar mai fi de aflat de la alţii.
Şi totuşi, cel puţin două experienţe sunt extrem de interesante în privinţa estimării corecte a numărului de voturi care pot veni din străinătate. Prima este din cadrul Uniunii Europene, a doua – extracomunitară. Italia a avut, începând din secolul XIX, o diasporă consistentă şi influentă, atât local (mai ales în SUA şi în America de Sud), cât şi prin legăturile cu ţara. In decurs de un secol, pentru aceasta au fost organizate trei recensăminte speciale. Primul, înfăptuit pe timpul lui Mussolini, la mijlocul anului 1927, a avut conotaţii propagandistice evidente şi s-a concentrat asupra tuturor celor cu o ascendenţă italiană oarecare din afara Italiei.
In secolul XXI, au avut loc alte două, la 21 martie 2003, respectiv la 9 octombrie 2011 (acesta din urmă numit şi „detectare“), ce i-au luat în considerare doar pe acei cetăţeni cu reşedinţa în străinătate (cu o durată de peste un an). Condiţionat de înscrierea lor obligatorie în registrul special [Anagrafo Italiano Residenti all’Estero] deschis la nivelul tuturor municipalităţilor şi de notificarea intenţiei de a vota, prin poştă (căci reprezentanţele diplomatice şi consulare ale Italiei au cu totul alte atribuţii), adresată autorităţii electorale locale de domiciliu, aceşti italieni pot participa la mai toate scrutinele, iar dacă, întâmplător, vor să facă acest lucru în ţară, au de trecut printr-o procedură birocratică. Pentru ceea ce ne interesează, autorităţile italiene au, în permanenţă, o proiecţie de o acurateţe deosebită referitoare la numărul de electori din străinătate.
In Statele Unite, Programul Federal de Asistenţă a Votării [FVAP] realizează, din doi în doi ani, rapoarte detaliate asupra numărului de votanţi din exterior, alţii decât sutele de mii de militari dislocaţi pe mări ori în baze din străinătate (eventual, şi partenerele/ii lor). Aceştia sunt consideraţi doar temporar detaşaţi de la bazele din interiorul SUA, având domiciliul în zonele adiacente şi, în consecinţă, votează, prin corespondenţă, în districtul electoral unde locuiesc. Datele pentru 2020 nefiind, încă, disponibile, întrucât trebuie identificate atât la nivel de stat, cât şi la cel local (între 3 districte – în Delaware şi 254 – în Texas), pot fi prezentate doar estimările calculate pentru alegerile legislative din 2018 (pentru reînnoirea Congresului şi a unei treimi din Senat). Atunci, s-au primit 135.507 buletine de vot din străinătate, cu o rată de participare de 4,7%.
Cum nici Departamentul de Stat şi nici alte instituţii federale nu colectează în mod centralizat informaţii referitoare la totalitatea rezidenţilor americani din afara ţării, din fişierele electorale a reieşit, post factum!, că ar fi fost 516.309 potenţiali alegători în Canada şi 327.245 – în Regatul Unit, sub 200.000 în Israel, Franţa şi Australia, respectiv între 75.000 şi 100.000 de cetăţeni americani cu drept de vot în Japonia, Elveţia, Mexic şi Germania, locul 10 fiind ocupat de Hong Kong, cu 64.809. In cazul alegerilor generale din 2016, s-au înregistrat 296.792 de cereri de buletine de vot, dar s-au colectat doar 208.329 (adică 6,9%) din totalul estimat de 2.999.009 persoane îndreptăţite să solicite votul în absenţă de peste graniţe.
Includerea numărului acestora şi al minorilor din familie în cadrul recensămintelor efectuate din zece în zece ani s-a dovedit, însă, o întreprindere nereuşită. Un proiect-pilot înfăptuit de US Census Bureau, în 2004, nu a fost suficient de riguros, având şi costuri foarte mari. Rămân, astfel, doar datele calculate de FVAP, care sunt, totuşi, dacă nu exacte, măcar pertinente, însă atât de diferite de simpla evocare a sutelor de mii de cetăţeni din categoria celor cu domiciliul în afara Bulgariei ori a României (spre opt sute de mii, mai precis – 734.982, la 20 septembrie 2020, în cazul nostru, sumă care-i include şi pe cei mulţi din Rep.Moldova, dar şi pe cei plecaţi mai demult şi care nu mai sunt, neapărat, interesaţi de mersul politicii din ţară). Date publicităţii periodic şi, mai ales, înaintea oricărui scrutin, aceste cifre sunt, practic, puţin relevante în anticiparea participării la vot în afara celor două state.
In privinţa Bulgariei, din capul locului trebuie precizat că în codul electoral nu este inclusă vreo prevedere referitoare la crearea unei circumscripţii electorale aparte pentru cetăţenii bulgari din străinătate, după modelul celei impropriu denumite „№43 – judeţul Diaspora“ la unele alegeri desfăşurate în România. Spre deosebire şi de alte state, cum ar fi Croaţia, Franţa, Italia ori Portugalia (în care un număr de câţiva parlamentari este rezervat, teoretic, reprezentării intereselor comunităţilor din străinătate), la un moment dat, legiuitorii bulgari le-au transmis conaţionalilor stabiliţi ori aflaţi temporar peste hotare să fie mulţumiţi şi cu simplul drept de a participa la vot, întrucât au existat numeroase voci care au sugerat: «Dacă nu vă convine, suiţi-vă în avion şi veniţi să votaţi acasă, pe banii voştri, nu ca în Malta, cu zboruri subvenţionate de stat!».
Referitor la „catindaţii“ care şi-ar dori să devină parlamentari „de diaspora“ în Adunarea Naţională de la Sofia, acestora li se oferă doar şansa de a fi incluşi pe un loc eligibil în listele depuse de formaţiunile politice înscrise la nivelul uneia dintre cele 31 de circumscripţii electorale ale ţării (şi în care sunt aleşi între 4 – ca la Gabrovo, Iambol, Pernik, Razgrad, Silistra, Smolian, Tărgovişte ori Vidin – şi 16 deputaţi, ca într-una dintre cele trei ale capitalei).
Dacă cele două mari partide din SUA au propriile organizaţii de influenceri – Republicans Overseas şi, respectiv, Democrats Abroad (cu componenta activă Global Black Caucus) – pentru a-i convinge pe numeroşii cetăţeni americani din străinătate să participe la alegerile din ţară, principalele două partide politice din Bulgaria – GERB şi BSP – nu s-au dat peste cap să-i atragă pe bulgarii de afară la vot, pentru că devenise evident că aceştia, trăind, totuşi, în altă lume, cu toate privaţiunile inerente unor expats-i, sunt adepţii lozincii „Vrem o ţară ca afară!“. Le-a revenit celor două noi grupări anti-establishment – „Există un astfel de popor!“ [ITN] şi „Bulgaria democratică“ [DBO] – sarcina de a-i ademeni pe conaţionalii lor din străinătate să le acorde votul, în timp ce o a treia reprezentată în noul parlament – „Ridică-te! Afară cu mutrele!“ [ISMV], fiind asociată cu noul val al trecutei nomenclaturi, s-a mulţumit cu sloganul şi cu o cotă un pic mai mică decât cea din ţară.
Guvernul nu a pus beţe în roate înfiinţării de secţii de votare în afara Bulgariei, cu excepţia măsurii de ultim moment prin care s-a limitat numărul maxim al acestora la 35 în statele din afara Uniunii Europene. Aceasta s-a aplicat în SUA, Turcia şi, cu un impact deosebit, în Marea Britanie şi Irlanda de Nord. Trebuia ca numărul cererilor pentru crearea unei SVS într-un anumit oraş ori district să fie de cel puţin 60, iar campaniile susţinute pe internet de ITN şi DBO au fost încununate de succes. Din 89.793 de cereri depuse online ori în scris (acestea – doar 2.367), s-a întâmplat ca 4-037 să fie respinse, neatingând pragul. In România, s-au înregistrat una-două cereri la Arad, Cluj, Giurgiu şi Suceava, fiind organizată doar o singură secţie, la Bucureşti. In Rep.Moldova, pe baza cererilor primite, s-a votat, în plus faţă de Chişinău, şi la Cahul.
In total, au fost 465 de SVS deschise în 69 de ţări, cele mai multe – în Germania (65) şi Spania (53). Comparaţia cea mai la îndemână este cu europarlamentarele din mai 2019. Atunci, au fost 191 de SVS, în 64 de ţări, iar în Germania au fost deschise 24 şi în Spania – 16. Inscrierea pentru a participa la votarea din străinătate, care este o condiţie sine qua non în restul ţărilor UE, cu excepţia Estoniei (unde pentru cele câteva mii de persoane, majoritatea votând prin internet, nici nu s-ar justifica) şi, bineînţeles, a României (unde, deşi procedura e aplicabilă, ea e ca şi ocolită prin cutuma prezentării cu „biroul populaţiei“, însoţit de un document specificând o adresă în străinătate, cum a fost cazul cu facturile de utilităţi, admise în Franţa, la alegerile legislative de anul trecut) este prezentă şi în mecanismul electoral bulgar.
E suficientă completarea unei cereri extrem de simple, ce poate fi transmisă şi online, termenul-limită fiind cu 25 de zile înaintea votării, cu simpla menţionare a unui act de identitate emis în Bulgaria. Experienţa românească tinde să se extindă şi să îmbogăţească acquis-ul comunitar în faţa tradiţiei electorale din UE: în 2019, în faţa numărului extrem de redus de înscrieri (8.671), guvernul Borisov a dat liber la prezentarea la SVS fără preînscriere (situaţie repetată în 2020), anticipând votul precumpănitor în defavoarea socialiştilor, în afara ţării. Numai că, în exterior, pe primul loc s-a situat gruparea „Da, Bălgariya!“ (actualmente în coaliţia DBO), care iniţiase, deja, din 2018, un demers pentru introducerea votului poştal la nivel naţional.
Preşedintele Rumen Radev, oricum nu tocmai înclinat spre guvernul dominat de GERB, a sprijinit această iniţiativă, susţinând măcar introducerea votării prin corespondenţă pentru emigranţi, dar fără succes, ceea ce constituie un decalaj însemnat faţă de România. In plus, în afara ţării, se votează într-o singură zi, doar cu posibilitatea prelungirii cu o oră a procesului electoral, acolo unde se justifică. Singura atracţie tehnologică a procesului electoral din Bulgaria rămâne «maşinnoto glasuvane», adică votarea la un terminal în locul celei pe buletine de hârtie. După reticenţele inerente unei astfel de inovaţii, legate de integritatea votării, care au durat ani de zile, procesul pare a fi unanim acceptat, dovadă fiind şi faptul că, faţă de 2019, când au existat circa 3.000 de astfel de „maşini“, în aprilie curent, 9.394 de secţii de votare (din totalul de peste 11.500) au fost dotate cu ele.
In fine, faţă de maximul anterior de circa 153.000 de voturi exprimate în afara ţării, în acest an, s-a mai stabilit un record: peste 170.000, dintre care mai mult de jumătate în doar trei ţări. Au fost circa 33.000 în Germania, 32.000 – în Regatul Unit şi 23.000 – în Turcia, cu menţiunea că, în această ultimă ţară, 90% au fost în favoarea DPS [Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi, partid care nu e tocmai unul etnic similar uniunilor maghiarilor din Slovacia, România ori Voivodina Serbiei, ca dovadă că depune liste de candidaţi cu etnici bulgari în acele regiuni unde turcii sunt puţin numeroşi; în privinţa unor astfel de formaţiuni create pe criterii etnice, romii din Bulgaria, o minoritate de peste 5%, nu au un partid propriu reprezentat în parlament].
Conform datelor finale ale Comisiei Electorale Centrale, pe primul loc în afara Bulgariei, cu 52.317 voturi, adică 30,75% din total, s-a clasat ITN, gruparea star-ului TV Slavi Trifonov, urmată de coaliţia DBO cu 17,56% şi DPS cu 13,17%. Celelalte trei alianţe calificate în noul legislativ de la Sofia au obţinut (din partea bulgarilor care au votat în străinătate): 8,66% – GERB-SDS, 6,52% – socialiştii şi, respectiv, 4,24% – ISMV (care şi-a făcut un obiectiv din eliminarea „mutrelor“ din prim-planul vieţii politice din Bulgaria). Coroborate cu rezultatele din ţară, în ansamblul cărora au avut ponderea de peste 5%, toate la un loc au generat o altă configuraţie a Adunării Naţionale decât cea uzuală (dominată de unul dintre cele două mari partide politice, de centru-dreapta, respectiv de stânga).
Vine vara şi frumoasele tărâmuri de la sud de Dunăre se pregătesc de obligatoria revigorare a activităţii turistice. Fie că e vorba de cele trei mari ansambluri de golf din preajma Balcicului (dintre care unul a primit distincţia celui mai frumos din Europa, în anul inaugurării), ori de, să zicem, Zlatograd, în apropierea trecerii, prin munţii Rodopi, spre Kavala şi… darul Soarelui – Grecia, Bulgaria îşi aşteaptă şi ea porţia din pachetul relansării globale prin turism, borna imaginară a primei mii de kilometri de autostradă fiind demult plasată în decor. Chiar dacă sunt anxioşi în privinţa perspectivelor politice din ţară în urma recentelor alegeri, oamenii se amăgesc cu povestea că şi Belgia a putut funcţiona ani de zile doar cu guverne interimare…
tragem linie si ne dam seama ca romanii si bulgarii samd pleaca de pe locurile in care au fost mii de ani pentru niste bani blestemati. dolari si euro sint tipariti cu nemiluita de organisme financiare care au dreptul de a tipari bani, asa ca saracii din Balcani trebuie sa isi dea viata pentru ei in strainatate in timp ce guvernantii de acasa dau resursele materiale si umane pe nimic.