The good, the bad and the ugly

Moartea mă trezeşte. Nu pentru că aş fi morbidă, ci pentru că moartea este ultima întâmplare a unei vieţi. Este cântecul de lebădă în simfonia vieţii şi este ultima şansă pentru mine ca jurnalistă de a scrie despre viaţa unui om, de a-l pune
pe acest om în valoare, de a povesti lumii despre cineva, despre ce a fost el şi ceea ce a însemnat pentru cei rămaşi.

Oamenii sunt mari consumatori de necrologuri. Ziare precum „The Times of London”, „Le Monde” sau „The Washington Post” au o pagina întreagă dedicată celor trecuţi în rândul celor drepţi. Oamenii adoră necrologurile pentru simplu fapt că iubesc nu atât viaţa în sine, cât povestea omului respectiv. Oamenii sunt prin natură curioşi în legătură cu semenii lor.

Moartea lor, adică povestea vieţii cuiva care a plecat, poate să îi inspire pe cei care au rămas. România are 22 de milioane de locuitori şi o istorie recentă extrem de bogată. Sunt mult mai multe persoane a căror poveste a fost relatată în străinătate după ce au murit decât mulţi dintre voi ar putea crede.

Ştiu că românii zic că „despre morţi numai de bine”. Dar cum pot eu, reporterul, să mint, să omit sau să „sărăcesc” biografia unui om. Omul e complicat, unii mai mult decât alţii. Viaţa e complexă. Unii m-au dojenit pentru ce am scris
despre viaţa lui Adrian Păunescu, pentru că am amintit că i-a scrise ode lui Nicolae Ceauşescu. Alţii mi-au scris că am fost prea drăguţă cu uriaşul, preaiubitul şi mult contestatul poet. În orice caz, moartea lui, adică viaţă lui, a fost publicată în zeci de ziare din afară şi lumea a aflat ceva nou despre România, altceva decât ştirile obişnuite despre economia în derivă, corupţie şi romi.

În aceşti ani am scris despre Eugène Ionesco, Ion Raţiu şi Corneliu Corposu când au murit. Am scris despre Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Dina Cocea, Teoctist, Dumitru Tinu, Mădălina Manole. Am scris de Roxana Briban zilele trecute. Cartea mea „Plecată la Revoluţie” începe cu moartea unui şef rabin: Moses Rosen, cel care a avut această poziţie din 1948 până la moartea, în 1994. Vă daţi seamă ce rol important a jucat el în istoria României recente? Cu moartea nu trebuie să fii moralist sau să judeci. Trebuie să relatezi cu o voce neutră ca un narator sau ca scribul care produce prima versiunea a unei istoriii.

Am scris şi de persoane rău famate. Moartea nu li se întâmplă doar celor viteji, despre care scriem articole „glorioase”. Sună cinic, dar când moare cineva, mă întreb dacă a fost un nume, dacă a fost controversat, dacă moartea a fost dramatică sau dacă a fost rău famat. Dacă omul nu este cunoscut şi a avut o viaţă cuminte şi a fost cumsecade, nu ajunge în presa străină şi nici în cea locală.

Mă simt onorată, dar am şi sentimente de anxietate, să nu pierd ceva esenţial când scriu un necrolog. Când încep nu-mi pasă ce crede altcineva. Adevărul, dorinţa de a fi fair şi a cuprinde totul, dar şi voluptatea vieţii îmi ghidează condeiul.

În engleză folosim o expresie: „The good, the bad and the ugly”, care provine din numele filmului western cu Clint Eastwood, dar care arată trei lucruri esenţiale.

Nu trebuie neglijat niciun element. Ce păcat ar fi dacă în dorinţa de a fi politicoşi, blânzi şi bine crescuţi am scrie „numai de bine”.