„Nu-mi pasă de viața națională și socială, de comunități. Individul, eu, asta mă fascinează, grota”. Consecința inevitabilă, în jurnale și în publicistică, e că „a trăi în România e ca și cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric”
„N-am crezut niciodată în specificul național, în «sentimentul românesc al ființei», în tot ceea ce filosofii culturii și psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare”
Ultimul capitol consacră doctrina panestetismului livresc al simulacrelor postmoderniste, împărtășită și de Mircea Cărtărescu (imaginea Judecății de Apoi a scriitorilor fiind existentă și în Solenoid și în alte texte), în ciuda faptului că în romanul amintit respingea literatura care i-a adus gloria
Și optimismul final, încrezător al celui care aduce noua Evanghelie, în spirit New Age, pecetluind moartea creștinismului: „Iar dacă ea va fi primită în ceruri, va fi apoi primită și pe pământ”. Iată cum postromânismul clamat de Mircea Cărtărescu în jurnale și în publicistică se îngemănează cu postcreștinismul, ca erezie panestetică, de natură livrescă
Gheorghe Crăciun, colegul de generație al lui Mircea Cărtărescu, observa cu pătrundere dominanta stilistică a acestuia: „La Mircea Cărtărescu noutatea de viziune e evidentă. Corpul e reprezentat de el ca o mașină vie, mecanică, producătoare de halucinații, fantasme și care se instituie de multe ori ca o prezență tutelară a oricărui tip de viziune despre obiecte, lucruri, acte imaginare…”. Surprinzător, „noutatea” aceasta atestă, mai degrabă, o întoarcere la dualismul cartezian care, între altele, proclama imaginea antropomorfică a omului-mașină, ceea ce Hempel Kyle a numit mitul „fantomei din mașină”, încât Dumnezeu însuși devenea această „fantomă”, în ciuda faptului că un filosof creștin precum Nicolas Malebranche îl apăra de orice ispită gnostică/ eretică în raționalismul său.
Simbolul respectivei mașinării postmoderne la Mircea Cărtărescu este solenoidul care produce levitații salvatoare până și-n ruginitul și mormântalul București proiectat de un arhitect „mitologic” în aceste dimensiuni: „Ideea sa de geniu a fost să clădească un oraș deja ruinat, singurul pe care oamenii ar trebui să-l locuiască”1. Altfel spus, bârlog de neagră metafizică: „Bucureștiul nu e un oraș, ci o stare de spirit, un oftat adînc, un strigăt patetic și inutil. E asemenea bătrînilor ce sunt doar răni umblătoare, nostalgii închegate cum se încheagă sîngele pe pielea zdrelită”2. Anamorfismul morbid predominant în Solenoid este contracarat de splendorile mineral-baroce din romanul Theodoros (Editura Humanitas, 2022). Bineînțeles, fără a oculta antiteza rupturii ireconciliabile. Viziunea dualistă, cvasicarteziană, și-o revendică prozatorul însuși, într-un interviu acordat lui Marius Chivu: „Doi inși definesc, după mine, spiritul european, Descartes și Hamlet. Doi dubitativi care-și întemeiază pe dilemele lor propria ființă gînditoare. Iar Hamlet are atîtea dileme, că-n urma lor, în loc de un mort, se adună la sfîrșitul piesei vreo doisprezece, cei mai mulți nevinovați! Nu e o calitate să fii dilematic, e doar un dat, o forma mentis. E slăbiciunea și puterea noastră de europeni”3. Care, în varianta românească a prozatorului, pierde orice consistență existențială, confirmând legenda neagră cu care era, cândva, „gratulată” Spania secolelor XV-XVI (Alfredo Alvar4). Mircea Cărtărescu o cunoaște și o proclamă nu numai în Solenoid, dar și în atitudinile publice: „Nu-mi pasă de viața națională și socială, de comunități. Individul, eu, asta mă fascinează, grota”. Consecința inevitabilă, în jurnale și în publicistică, e că „a trăi în România e ca și cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric”. Și: „N-am crezut niciodată în specificul național, în «sentimentul românesc al ființei», în tot ceea ce filosofii culturii și psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare”. (Jurnalul național, iunie, 2005).
Scriitorul, totuși, se autodefinește „ca un om de centru, echilibrat, umanist”. Ba chiar face mărturisirea cvasitonifiantă: „Iubesc poporul român, dar nu-mi place societatea românească”5. Depinde ce înțelegi, acum, prin „societatea românească”. Dacă e vorba de politicianismul și de masiva corupție a cleptocrației invazive de bune decenii, care amenință, realmente, cu dispariția poporului român însuși, lucrurile s-ar limpezi, cu atât mai mult, cu cât Mircea Cărtărescu se reclamă a fi împotriva intruziunii politicului în literatură. Numai că dualismul cartezian, interpretat ca dubitativ/ dilematic, îi întinde capcane pe care scriitorul încearcă să le soluționeze „biblic”, cu argumentul că, doctrinar, cunoaște adevărul Binelui divin, dar urmează Răul, adâncindu-se în Apocalipsă, cu tot cu nebunii care păstoresc planeta: „Mă tem, înainte de orice, de nebunii care conduc la ora asta planeta: ei ne aduc mai aproape de Apocalipsă decît toți meteoriții, roboții, clonele, virușii și celelalte amenințări pentru amărîta noastră viață, și-așa scurtă. Mă tem, apoi, de prostia umană, care acum se face auzită deplin, ca un cor de galerie de fotbal. Mă tem de moștenirea noastră de ură și violență, exacerbată azi prin conexiunea tuturor cu toți. Nu mă tem de tehnologie, ci de oameni: dacă va fi un sfîrșit, ei îl vor aduce”6. Printre ei, și „oameni politici” seducători, precum acela care se mândrea că posedă cultura Levantului cărtărescian, pe care l-a citit ca pe Biblie, câștigând dragostea „boierilor minții” și un al doilea mandat de președinte, sub numele „românesc” de Petrov. Aducându-și aminte de Levantul, și la al doilea mandat, aventurierul politic uitase însă de numele autorului, rebotezându-l Cărtărăscu. Și asta fiindcă, argumentează scriitorul, „o carte nu are nimic senzorial, e doar o înșiruire de simboluri abstracte. Senzorialul, imaginarul, meditația, poezia sînt munca teribilă, și teribil de răsplătită, a cititorului”. Importantă se va dovedi uriașa voință de putere a personajului și a cititorului răsplătit cu asupra de măsură. Din această măsură se va fi croit cel mai complex personaj al operei de prozator a lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, care dă și titlul insolitului roman apărut la Humanitas, într-o ediție bibliofilă. Pe supracopertă, în publicația germană Die Zeit, se concentrează enigma singularității canonice a operei cărtăresciene: „O scriitură unică la nivel mondial”.
Cred că întâiul care a remarcat geniul lingvistic al lui Mircea Cărtărescu a fost Gheorghe Crăciun și încă pe vremea când autorul Levantului abia începuse să publice proză: „Orice i se poate imputa autorului, numai geniul lingvistic, nu. După știința mea, la noi doar Arghezi a mai avut aceasta capacitate de a străbate toate zonele lexicale ale lumii în care trăim. În Orbitor, performanțele lingvistice, metaforice ale autorului sunt uluitoare”7. Nicolae Manolescu va consacra, cu autoritatea sa publică, această imagine stilistică, extinzând-o de la poezie la proză: „Întâiul lucru care s-a observat la el era plăcerea cuvintelor. Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”8. Și: „Cuvintele ies, țâșnesc, curg ca dintr-un corn al abundenței; se atrag și se izbesc unele de altele cu zgomot, se rotesc în vârtejuri din ce în ce mai iuți; se lipesc unele de altele ca atomii în moleculele uriașe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau se rostogolesc. Din această vorbire neobosită răsare viziunea lirică”, dominantă și-n proză, e de adăugat.
Ținând seamă de vastitatea ariilor de cuprindere cronotopică, de la vremurile biblice solomonice până în veacul al XIX-lea (Valahia, Arhipelagul grecesc, Turcia, Ierusalim, Etiopia, Egipt, Statele Unite ale Americii, Anglia victoriană etc.), performanța textualistă supremă o atinge în Theodoros, după o muncă vânătorească de cuvinte întinsă pe trei-patru decenii, după propria-i mărturisire din Nota finală. Ideea proiectului i-a fost provocată de o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, din 1881: „Acolo, autorul face presupunerea, bazată pe o epistolă către regina Victoria păstrată în arhivele britanice, că tânărul servitor dispărut din Ghergani, de la curtea tatălui său, ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Această supoziție nu are o bază istorică reală, dar deschide fascinanta perspectivă a unei istorii contrafactuale, ficționale, mitice și arhetipale, tocmai potrivite să facă substanța unui roman” (p. 625). Sursele principale amintite de autor sunt: intertextualitatea biblică, cartea sfântă a Bisericii etiopiene, Kebra Nagast, un text istoric anonim despre împăratul Tewodros II, folclorul „valah” (basmele, mitul Zburătorului, tradiția despre haiducia dedublată lui Iancu Jianu), cărțile populare de felul Alexandriei etc., în ansamblu, cu intersectarea a patru lumi: „Valahia, Arhipelagul grec, Etiopia și Iudeea din vremea împăratului Solomon” (p. 626). Dacă romanele din seria Orbitor și Solenoid sunt inegale ca valoare și construcție (o spune și Nicolae Manolescu, îndeobște despre ultimul9), cu Theodoros, s-ar putea să vedem cea mai coerentă și mai bine construită carte cărtăresciană. Reușita ține tot de cuvânt, dar de astă dată în dublă falie carteziană a Logosului: pe de o parte, numele întreg-triadic al protagonistului valah, aventurier în arhipelag și împărat etiopian: Tudor Theodoros Tewodros, iar pe de alta, căutarea în tainițele Chivotului, a numelui adevărat al divinității unice, monoteiste, în tradiție solomonică: Savaoth.
Tudor, titlul primei părți a „romanului” (de pus între ghilimele, deoarece nu este vorba de specia din cărțile marilor romancieri10: Cervantes, Balzac, Stendhal, Flaubert, Dostoievski, Tolstoi, Proust, Thomas Mann, James Joyce, William Faulkner, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Gabriel García Márquez, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu), ci de bogata tradiție, nu mai puțin uriașă, a povestitorilor, de la Halima și Boccaccio, până la Mihail Sadoveanu și Borges. În această încrengătură intră și Mircea Cărtărescu, cea mai împlinită operă a sa fiind Theodoros, înălțată și nutrită tacit din Archaeus-ul eminescian, redus de levantinul dedublat la micimea naturalistă din nefericitul și batjocoritorul nr. al Dilemei (265/1998): „S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor… În ele trăiește Archaeus… // Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne legănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele…”11. Și Eminescu precizează: Archaeus este singura realitate pe lume. Ce lucru uluitor! A descoperit oare Mircea Cărtărescu această taină divină, prin Eminescu? Sau reduce povestea la flecăreală de vorbe, flecăreală respinsă de cogito-ul nefericitului prinț al Danemarcei: „Vorbe, vorbe, vorbe!” Adică ceea ce spunea acela care-l descoperise de timpuriu pe „divinul brit”, închinându-i Cărțile, dar și Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” Hamlet nu e un „dilematic” ontologic, ci un căutător al Adevărului, ca și autorul Luceafărului. În schimb, cele trei trepte ale ascensiunii și căderii lui Tudor Theodoros Tewodros nu învăluie un destin tragic, în ciuda faptului că „îngerul” și „îngerii păzitori” și auctoriali ai personajului, devin, finalmente, martori și apărători ai destinului theodoric la Judecata de Apoi în clipa când își zboară creierii cu unul dintre pistoalele dăruite de regina Victoria.
Tudor este copilul Sofianei, grecoaică din Arhipelag, și al slugii Gligore Ișlicarul, trăitori pe moșia lui Tache Ghica din Gherganii Valahiei, „nepricopsiții” concepându-l pe viitorul erou în afara căsătoriei, iar pentru a-l naște, căsătoriți, la 4 februarie 1818, Stăpâna le-a grăbit acoperirea rușinii printr-o urgentă cununie. Originea umilă a flăcăului era augmentată și de credința opiniei publice că Sofiana făcea comerț cu kosso, medicament împotriva limbricilor, deși vocea auctorială îi dezvăluie lui Theodoros că „Maică-ta nu vînduse niciodată kosso” (p. 40). Copilul și adolescentul au crescut cu poveștile mamei (în care împărații erau identificați prin culori, singura care lipsea fiind Albastrul), cu cărțile lui Homer (Omir), cu cele despre Alexandru Machidon, cu „poveștile” vechi-testamentare despre împăratul Solomon și regina din Sheba/ Saba, cu cartea sfântă Kebra Nagast etc. Scrisorile adresate, mai târziu, Sofianei atestă calități stilistice consonante cu narațiunea de ansamblu a romanului.
Dualismul cartezian se manifestă livresc în personalitatea lui Theodoros, aceasta definitivându-se în viața aventuroasă din epoca Arhipelagului, nutrită printr-o enormă voință de putere prefigurată încă din pruncie: „Tu, nepotul (sic!?) ișlicarului și fiul slujnicei, ai fi vrut să ajungi cîndva singurul împărat a cărui culoare nu se află-n basme, Albastru-mpărat cel cu nume atît de sfînt, că moșii și strămoșii tăi nu cutezaseră să-l rostească, poate pentru că el locuia în cu totul altă lume și era cu neputință măcar să-I vezi fața, și era un gînd cumplit, păcat de moarte și neiertat, dacă n-ai fi fost doar un prunc, să vrei să fii aidoma Lui” (p. 69-70). Dan-Dionis, eroul eminescian, în clipa substituirii/ identificării cu Împăratul ceresc, s-a prăbușit în teluric, în condiția lui umană. Ființă dedublată, adâncită satanic în rău, Tewodros II al Etiopiei alege calea lui Iuda, sinucigându-se, trădând atât ortodoxia orientală, cât și pe cea etiopiană.
René Girard a decriptat în marile romane ale literaturii mondiale cele două forme ale dorinței umane: dorința verticală și cea deviată. Prima este singura ancorare în real, în arheu, pe când dorința deviată sau conform altuia a plămădit dramele romantice aducătoare de nebunie sau de moarte. Eroul lui Mircea Cărtărescu este, prin excelență, unul romantic, creionat însă baroc, identificându-se, mimetic, cu eroii din cărțile asimilate, precum Don Quijote cu personajele din romanele cavalerești. Pe patul de moarte, Don Quijote se trezește la realitate, pe care acum o înțelege, pe când Theodoros își adâncește rătăcirea cu păcatul cel mai greu: sinuciderea. Mircea Cărtărescu a redimensionat structura personajului prin enorme jerbe de un barochism mitologic, asemuindu-l, răsturnat, cu regele Midas: de astă dată, tot ce se atinge de Theodoros se transformă în aur. Iar pentru asta, Mircea Cărtărescu, în clipa morții împăratului Tewodros II îl aduce pe acesta în fața Judecății de Apoi, asigurându-i personajului său mântuirea, prin Carte. Acum, se dezvăluie și cine sunt vocea/ vocile auctoriale care au scris povestea vieții lui Theodoros, devenind paracleți în procesul desfășurat în fața Judecătorului suprem, după ce Satanael (cu variantele sale: Sammael, Asmpdeu, Belphegor, Behemorh, Belial, Mamona, toți șapte – antiteze ale sfinților arhangheli) îl acuză cu probe irefutabile, pretinzând că sufletul eroului, abia despărțit de trup, îi/ le aparține: „Așa că, Doamne, ce atît de crunt ne-ai osîndit cîndva, schimbîndu-ne în diavoli și ucigîndu-ne pruncii în potop, dăruiește-ne sufletul acestui Theodoros, om rău și viclean, al cărui loc se află în Gheena, acolo e plînsul și scrîșnetul dinților!” (p. 620).
Ultimul capitol consacră doctrina panestetismului livresc al simulacrelor postmoderniste, împărtășită și de Mircea Cărtărescu (imaginea Judecății de Apoi a scriitorilor fiind existentă și în Solenoid și în alte texte), în ciuda faptului că în romanul amintit respingea literatura care i-a adus gloria. În viziunea întregită, cei șapte arhangheli (Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salariil, Gudiil și Varahiil) stau pururi cu fața spre Dumnezeu pentru a-și întări puterea de a urmări cursul vieții, recte scrierea cărții fiecărui muritor din lume. Cei șapte (vezi și Cartea cu șapte peceți, la Eminescu) sunt uniți în Duh și dezleagă nodul dualist al vieții, văzând răul, dar și putința mântuirii: „Am scris totul în cartea vieții și-a lumii tale, după cum am scris și cărțile tuturor celorlalți cîți se află-n mulțimea fără de număr din fața Ierusalimului, căci este clipa să facem mărturisire. Nu este o singură judecată, ci miriade de Judecăți, cîte una pentru fiecare murilor. Sunt miriade de cărți ale vieții, cîte una pentru fiecare cuget născut într-o țeastă de om, căci fiecare cuget se-nfășoară, asemenea viermelui de mătase, în lumea sa, trăită și visată de el, iar noi scriem toate cărțile deodată ca să le-nfățișăm cu plecăciune, Marelui Cititor ce este Atoatele” (p. 615). În Theodoros nu s-a scris doar cartea numelui din titlu, ci și a lui Ghiuner, a pictorului Sisoe, a lui Dimitrie Ghica Vodă, a străbunului John, a Zephirei, a lui Jianu, a Nurei, a regelui Solomon, a reginei din Saba, a Stamatinei, a Porumbiței ș.a.m.d. Cu precizarea dilematică: „…Nici măcar noi, Atotștiutorii, n-avem să cunoaștem niciodată dacă noi te-am visat pe tine sau tu ne-ai visat pe noi, ca două mîini ce se zugrăvesc de-a pururi una pe alta” (p. 617). Trimitere (ironică?) la Istoria critică a literaturii române, scrisă, după mărturia criticului, la două mâini, având ca model o cunoscută litografie din 1948 a lui Maurits Cornelis Escher, Mâini care desenează. La Escher, cele două mâini își desenează mânecile cămășii reciproc, într-o simetrie perfectă, sugerându-i, poate, lui Mircea Cărtărescu, imaginea dualismului ontologic cartezian (simetria celor ale sufletului cu mașina umană a trupului), încât răul și binele (stânga și dreapta) au o îndrituire egală, bogomilică, de intrare în lume. Așadar, la Judecată, Satanael se confruntă, în egale drepturi, cu arhanghelii, deci cu Iisus: „Era eterna-nfruntare, sub bolta țestei fiecărui om, dintre flutur și păianjen, dintre înger și fiară. Era bătălia cea de pe urmă, bătălia totală, bătălia necurmatului sfîrșit” (p. 621). În care nicio parte nu putea învinge, încât Iisus, cumpănind între dubito și cogito, ajunge la înțelepciunea să pună capăt luptei dualiste: „Atunci Isus (sic!), măreț precum o pasăre cu pieptul alb, plutind între cer și pămînt cu mîinile-n cruce și-mbrățișînd astfel gloatele orfane, gîndi că e vremea să pună capăt dihoniei, aducînd în lume credința, speranța și iubirea de care, în vîltoarea bătăliei, uitaserăm cu toții. Aducîndu-și brațele către sîn, își sfîșie astfel cămeșa, ce nu avea nici o cusătură, dezvelindu-și pieptul alb, fără urmă de păr, pe care sfîrcurile micuțe ședeau ca două pecete palide. Apoi se petrecu un fapt ce ne lăsă în jale și-ncremenire. Căci bărbatul plutitor în zefirii văzduhului își înfipse deodată degetele-n piept, apucă de coaste și le desfăcu în lături, lăsînd să se vadă între bojoci și trahee, deasupra diafragmei, inima sa de carne pămîntească și de duh ceresc, înțesată de vinișoare, zvîcnind cu zgomot asurzitor deasupra mulțimilor” (p. 622-623).
Și uite-așa se naște o nouă teologie livrescă, ieșită direct din „capodopera” liiceană12 Isus al meu, scrisă, ca și Theodoros, în vreme de ciumă pandemică. Estimp, Savaoth, ca mai bătrân între toți, citea, râzând, cartea vieții lui Theodoros: „Era Domnul, ce chicotea cetind din cartea vieții tale, dînd filă după filă cu deștul muiat în gură din cînd în cînd. Nici nu băgase de seamă la cumplitele lupte date pentru sufletul tău, căci n-avusese vreme de asta. De cînd avea cartea-n față se schimbase cu totul” (p. 623-624). Trăia a doua schimbare la față, după cea iisusiacă de pe Muntele Tabor. Jubilând și distrându-se copios, trebuie să-și fi aruncat propria Carte, Biblia în focul Gheenei, căci, iată, se ivise adevăratul Creator, El descoperindu-se doar ca Mare Cetitor, sub ochii gloatelor de diavoli și arhangheli: „Miriade de ochi, de vii și morți, de fiare și îngeri, erau ațintiți (sic!) spre degetul ce dădea filele, spre zîmbetul gurii și spre-ncruntarea sprîncenelor marelui Cetitor, căci știam acuma cu toții că Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminele sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osîrdie, vreme de jumătate de veac” (p. 624).
Și optimismul final, încrezător al celui care aduce noua Evanghelie, în spirit New Age, pecetluind moartea creștinismului: „Iar dacă ea va fi primită în ceruri, va fi apoi primită și pe pămînt”. Iată cum postromânismul clamat de Mircea Cărtărescu în jurnale și în publicistică se îngemănează cu postcreștinismul, ca erezie panestetică, de natură livrescă.
1 Mircea Cărtărescu, Solenoid, București, Editura Humanitas, 2015, p. 555-556.
2 Ibidem, p. 557.
3 „Dilema Veche”, nr. 785, 7-13 martie, 2019.
4 Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5.
5 Interviul cu Marius Chivu, în „Dilema Veche”, 28 septembrie 2012.
6 „Dilema Veche”, nr. 785, 7-13 martie 2019.
7 Interviu, în „22”,16 decembrie 2002.
8 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, p. 1340.
9 Nicolae Manolescu (postare pe internet): „Solenoid este un roman amorf, fără o construcție limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui povești diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif. Păcat!” (Vezi și Nicolae Manolescu, Fratele meu geamăn, scriitorul, în „România literară”, nr. 2/2016.).
10 A se vedea cartea lui René Girard, Minciună romantică și adevăr romanesc, 1961.
11 M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, București, Editura Academiei Române, 1977, p. 282.
12 Cf. Gabriel Liiceanu, Isus al meu, București, Editura Humanitas, 2018.
Sursa – revista Contemporanul.
Mult prea subtil pentru mine textul … dupa citirea unui paragraf am obosit, am simtit ca ma doare nervii capului si am dat pe „Las Fierbinti” … Maricico, mai ada o bere, fato ! Rece, de la frigider !
„uite-așa se naște o nouă teologie livrescă”
denumire care sa te indeparteze de mirosul imputit al diareii verbale. Unora le place si incearca sa desluseaca in ea ce a mancat autorul mai inainte. Evident, in viata trebuie sa existe si astia care sufera pe colacul de la wc.
Altfel spus, Academia ar fi putut fi într-o situație jenantă încă de prin 2007, de când Mircea Cărtărescu merita vădit Nobelul.
mircea cartarescu – un humanoid care le iubeste pe femei dintr-un unic motiv, recunoscut de el insusi, in scris – anume pentru ca sunt FUTESE. Cam la atat se reduce „cultura” acestui humanoid, pe care o ciurda de alti humanoizi apropiati lui ca trăiri și simțiri se tot screm să-l suie sus.
Intrand absolut intamplator intr-o librarie Carturesti, pe langa cescute, servetele, ciucurei si alte fleacuri, am vazut si niste carti. Una din ele mi-a atras atentia, fiind cea mai voluminoasa. Avea peste 800 de pagini si se chema ” Solenoid „. Am avut rabdare s-o rasfoiesc aproape un sfert de ceas: vorbe insirate, fara sens. Numai un dereglat mintal putea concepe asa ceva. Ma rog… are si admiratori. Tot de teapa lui. Si intreb: daca nu ma cheama Rumburak, Elena Popa, caca-maca, nu pot sa-mi exprim parerea?
Antiroman ca Patapoolicurici si „high” ca un Salam. Am dovezi? Avem cu totii.Textele fara cap sau coadă .Au scris/creat si altii asa, inclusiv „consumatori”, dar aveau /au talent, de la Verlaine la Ombladon sau Keloo.Dar dl respectiv este la nivelul dlui Salam (no offense, suntem incluzivi) si , in opinia mea,e promovat exclusiv pe motive politice si chiar mai muk decat atat.Analog Patibularovici.
Normal la cap Cultistul sectant din Bihor, este momentan cel mai bun ,,cenzor” de pe aici. Are miere pe buze si venin in suflet. Maghiarul traumatizat care isi spune marele scurs ii sufla’n ceafa, iar rumburak are o calitate: e perseverent ca picatura chinezeasca. Elena Popa sau rade de prosti e tot 1 caca maca..
Eu zic să-i dăm doua chile de Nobel lui Camelian Propinațiu. Acum pentru 2007. Vagul ăsta se amestecă din când în când prin texte, comentarii, sulfării. Cică e ceva, făcând altceva. Gaura wc-ului îl revendică. El se umflă în substanță. Din ce în ce mai mare și mai maro.
Un alt chil de Nobel merge la Cărtărescu. Tot pentru 2007. Tot pentru maro. Maro verbal.
Cum de seamana cu Sorana Cîrstea?
Cartarascu? Un no-name rasfatat de grupul de la Humanitas, care ne-a costat mai mult decat operele lui N. Ceausescu! Cand se vor hotarai, totusi, sa-l puna intr-un dulap si sa-l inchida acolo. E ilizibil.
din ciclul „nicio zi fara patapievici,liiceanu,plesu,etc”. mai scotociti si pe la „22”-aveti si peacolo niste clienti.
De ce ii faceti reclama ???
E scris adanc.