„Trăim într-o societate de consum care ne-a consumat, într-un fel, ea pe noi”

Felix Alexa este regizorul magician. E greu de crezut pentru spiritul nostru care măsoară adesea cu pasul, uncia şi litrul lumea care ne înconjoară că arta nu încape în asemenea instrumente ce dau o relevanţă a cantităţilor, a volumelor şi distanţelor, a greutăţilor ce pot covârşi sau părea apropiate de imponderabil. Cu tot ce a creat Felix Alexa în teatru, de la primul lui spectacol şi până la “Revizorul”, care a trezit admiraţia noastră unanimă, ai sentimentul că nu un singur regizor de teatru ar fi putut pune în scenă atâtea spectacole excepţionale, de referinţă.

A abordat în plină tinereţe piese pe care alţii le aleg pentru o vârstă mereu amânată, a smuls din texte ce păreau inerte, lipsite de şansa modernităţii şi polivalenţei, semnificaţii noi, vibraţii nebănuite, o umanitate acută, magică, derizorie, tandră sau cinică.

Felix Alexa este uluitor de precis prin efectele teatrale de ansamblu şi microscopica revelaţie a replicilor, citite până în adâncime, mereu fără retorică, fără acel déjà vu, greu de ocolit în artă. Are fermitatea şi muzicalitatea inteligenţei, mobilitatea argintului viu, francheţea adevărurilor puse fără compromisuri în lumină. E un regizor atât de bun şi de stăpân pe fiecare spectacol încât e socotit de actori, de critici şi de spectatori o personalitate a teatrului românesc. Nu e vorba de o etichetă, ci de acel complex de valori pe care îl creează un mare talent, mereu memorabil, strălucit şi indiscutabil.

“În faţa energiei şi inteligenţei scenice a lui Radu Beligan rămân uimit”

Alături de genialul Radu Beligan

Ai dovedit în acest an, prin cele două spectacole extraordinare, „Revizorul” şi „Însemnările unui nebun”, că spaţiul tău de zbor este nelimitat. Eşti un regizor care inventează şi reinventează mişcarea, mereu în spaţiul de joc, în preajma actorilor, îndrumându-i, explicându-le, inventând, revenind, modificând, punând tot sufletul. Constat că intenţionezi să termini anul 2013 în glorie, întrucât realizezi formidabila performanţă de a face un spectacol în care joacă acest monstru sacru al scenei, Radu Beligan.

Repet la „Metropolis” cu domnul Radu Beligan, care va împlini 95 de ani în 14 decembrie, un spectacol nou, „Lecţia de violoncel”, în premieră. Într-un fel, un cadou pentru această aniversare. Este un text semnat de Mona Radu, asistenta domnului Beligan, cu replici inteligente şi pline de haz, care îi prilejuieşte un rol ce i se potriveşte perfect. Este emoţionant pentru mine să lucrez cu un actor care reprezintă istoria teatrului românesc. Un actor de o inteligenţă scenică unică. Radu Beligan este un actor special, în care se îmbină o imensă experienţă de scenă cu o inteligenţă specială, este un exemplu de profesionalism. Mă uimeşte de fiecare dată cu umilinţa sa în faţa meseriei de care este îndrăgostit. Stau uneori fascinat în sală, la repetiţii şi închizând ochii pentru câteva clipe îi aud doar timbrul vocii atât de speciale şi îmi spun că sunt norocos că lucrez cu dânsul. Mă onorează că are încredere şi îmi ascultă fiecare indicaţie, că e în faţa mea şi colaborăm atât de bine. Am avut şansa să lucrez cu mari actori de-a lungul celor 23 de ani de când fac teatru şi îmi dau seama că a fost o şansă extraordinară, am învăţat enorm de la ei. Experienţă de scenă şi de viaţă pe care o transmit mai departe studenţilor mei.

Felix Alexa şi Radu Beligan în timpul repetiţiilor

Ai mai lucrat cu maestrul Radu Beligan şi la sfârşitul anului trecut, la „Misterul Sebastian”, de la Teatrul „Odeon”, pe un text de Stelian Tănase, un pretext pentru a-l vedea pe Sebastian dincolo de paginile „Jurnalului”, dar şi de a-l admira pe Beligan în propriul rol de martor al evenimentelor acelor ani.

Domnul Beligan a acceptat să vină atunci şi să povestească detalii necunoscute din celebrul scandal cu „Steaua fără nume”. Era martorul direct şi singurul supravieţuitor al unui moment unic din istoria teatrului românesc. Acum lucrez cu domnia sa ca actor, la vârsta de 95 de ani, ceea ce intră în cartea recordurilor. Este un desăvârşit profesionist. Nu întârzie niciodată, nu se plânge niciodată. Azi, i-am spus cu delicateţe: Nu vă supăraţi, domnule Beligan, putem să reluăm încă o dată scena dacă nu vă simţiţi obosit? Şi mi-a răspuns textual: „Nu s-a născut încă omul care să mă obosească pe mine”. Rămâi interzis în faţa acestei energii. Şi am reluat scena de cinci ori. Le-aş spune tinerilor actori care-mi spun uneori la repetiţii: „Încă o dată? Am obosit!” această lecţie a unui mare actor care mi-a replicat: „Eu nu obosesc niciodată la teatru”. Asta înseamnă pasiune, asta înseamnă voinţă, dragoste faţă de profesie, rigoare. În faţa energiei şi inteligenţei lui scenice nu pot decât să rămân fascinat şi uimit.

În Revizorul, o creaţie strălucită

Cum este textul?

Teribil de contemporan, plin de replici inteligente, scris special pentru maestrul Beligan. Este o poveste despre corupţia amoroasă şi politică, despre vieţi tulburate. În această piesă sunt încă trei personaje şi i-am luat pe Marius Manole, pe Lamia Beligan, iar Rodica Ionescu şi Tania Popa vor juca alternativ acelaşi rol. Sunt oameni tineri şi domnul Beligan, privindu-i, se simte încărcat de energia lor. La repetiţie are mult farmec şi mult aplomb, ne uităm cu toţii fascinaţi la modul lui de a face teatru la această vârstă. E genial şi unic cum poate da sensuri neaşteptate unor replici. Este inimitabil. Într-adevăr, aşa cum aţi întrebat, mărturisesc că am simţit că a fost un an plin pentru mine. Proiectul Gogol şi acum această întâlnire care mă onorează cu actorul Radu Beligan încheie un an important artistic pentru mine.

„Lumea lui Gogol e plină de frustrări, umilinţe şi vise de mărire…”

Dialog între muzică şi cuvânt

Două succese fulminante, mai mult, aş spune cele mai bune spectacole ale acestei stagiuni, realizând un splendid diptic gogolian, „Însemnările unui nebun” şi „Revizorul”, două texte cinice şi dure, montări elaborate cu talent şi fineţe. Cum ai reuşit să prinzi polifonia creaţiei lui Gogol?

De fapt, a fost un proiect Gogol în două etape, cu acelaşi actor, Marius Manole, acelaşi autor, acelaşi regizor. Unul pe scena de la „ArCuB”, celălalt pe scena „Teatrului Naţional”. Un proiect riscant la care am ţinut foarte mult, împlinit artistic, şi mă bucură că 13 din coada acestui an mi-a purtat noroc. A fost un proiect care m-a consumat foarte tare energetic, dar mi-a dat şi imense satisfacţii în timpul repetiţiilor.

Ce a însemnat de fapt Gogol, acest genial autor, pentru tine? Ce te-a atras?

Gogol îşi păstrează şi azi o actualitate extraordinar de pregnantă. Când am făcut „Însemnările unui nebun”, m-am gândit să fac un spectacol foarte intens, emoţional chiar, dar un spectacol de cameră. De aceea l-am luat alături pe Alexandru Bălănescu, extraordinarul violonist. Există o lume fantastică şi plină de umor negru în ambele texte pe care le-am montat. În plus, pentru actori, rolurile sunt adevărate provocări. În lumea gogoliană găseşti o multitudine de personaje stranii, asemănătoare autorului, oameni neadaptaţi societăţii în care trăiesc, oameni la limita normalităţii şi care sunt prin aceasta cu atât mai interesanţi. Am încercat în cele două spectacole să scot la iveală, pe scenă, lumea lor ascunsă, gesturile lor mici şi aparent insignifiante. Am lucrat mult cu Manole la detaliile comportamentale ale celor două personaje pe care le interpretează la ArCuB şi la TNB. Eu cred cu tărie că, în teatru, detaliile şi lucrurile aparent mici, construcţia şi dezvoltarea acestor elemente, fac diferenţa de calitate între un spectacol sau altul.

Marius Manole într-un rol covârşitor, în Însemnările unui nebun

Şi în „Însemnările unui nebun” regăsim tenebrele vremurilor noastre. Ce leagă cele două spectacole între ele?

Tocmai această viziune contemporană. Trăim într-un timp în care necunoscutele sunt atât de mari încât vrem cu toţii, într-un fel sau altul, să evadăm într-o lume paralelă, fie ea şi plăsmuită. La „Revizorul”, lucrurile sunt mult mai evidente. Piesa lui Gogol se leagă de societate, de ceea ce înseamnă corupţie şi umilinţă umană în faţa autorităţii. Trăim acum în România, din păcate, într-o lume a Revizorului gogolian. Nu suntem capabili să ne reclădim ca naţie sau poate ăsta e farmecul nostru să fim pentru eternitate într-o zonă a promiscuităţii. Există şi un fel de voluptate a degradării.

„Revizorul este un strigăt de revoltă faţă de ceea ce se întâmplă în jur”

Felix Alexa în timpul repetiţiilor

Spectacolul tău a strălucit prin fantezie. Ce te-a condus la această realizare scenică? Cum ai făcut să nu trădezi spiritul operei gogoliene?

În „Revizorul”, am simţit nevoia să fac o paralelă cu ceea ce trăim noi acum în România. Maşa Dinescu a tradus textul lui Gogol, special pentru acest spectacol, iar eu am făcut un scenariu, am legat altfel scenele din piesă. Nu am intervenit decât foarte puţin asupra textului original. De exemplu, cuvântul trăsură, care apărea la Gogol, l-am înlocuit cu maşină. Spectacolul sună atât de puternic, e atât de actual, încât spectatorul are senzaţia că am schimbat mult mai multe lucruri. Este uimitor că geniul lui Gogol este la fel de valabil şi în ziua de azi, vorbind despre o societate anihilată de corupţie. După sute de ani, lucrurile nu s-au schimbat. Am încercat să nu fac numai o paralelă cu lumea românească, ci să sondez în profunzime aceste mecanisme îngrozitor de complicate şi înrădăcinate în structura poporului nostru, ale corupţiei, ale laşităţii. Am făcut un fel de vivisecţie a organismului societăţii româneşti. Ca la orice vivisecţie, pacientul nu e mort, dar am încercat să-l descopăr în toate structurile lui interioare. Am tăiat multe personaje, iar pe altele le-am inventat, aşa cum este preotul care nu exista la Gogol, pentru că mie mi se pare că Biserica, şi în sensul corupţiei, are un rol destul de important, din păcate, în ziua de azi. Am inventat o cântăreaţa pe care o „cântă” Maria Buză, pentru că nu există o reuniune de partid sau o primire de şefi de la Bucureşti fără o petrecere cu lăutari. Sunt personaje care ţin de contextul actual. Şi „Însemnările unui nebun”, şi „Revizorul” sunt spectacole la care ţin foarte mult pentru că ele împlinesc un parcurs al meu, care a însemnat un an de zile de muncă intensă cu actorul Marius Manole în ambele spectacole (anul acesta am facut trei spectacole în care joacă Manole, incluzându-l pe cel de la „Metropolis”) şi cu Mihai Constantin în „Revizorul”, un actor excelent cu care lucrez pentru prima dată.

O lume coruptă şi corupătoare între maldăre de dosare

Mihai Constantin este o prezenţă smulsă din zona teatrului mare, creând în jurul lui un cerc magic cu o rază întinsă. Iar râsul său pantagruelic aminteşte de tatăl său, George Constantin.

Mă bucur că foarte multă lume l-a considerat genial în acest rol de Primar cameleonic. Mihai seamănă mult cu tatăl lui, genialul George Constantin, despre care tatăl meu, Alexa Visarion, mi-a povestit de foarte multe ori. Tata îl iubea foarte mult şi lucraseră împreună în teatru şi film. Mă emoţionează că peste ani, iată, noua generaţie de artişti din familiile noastre ajunge să lucreze împreună.

Mihai Constantin în rolul Primarului, în faţa celebrei maşini

În ambele spectacole, acest genial Marius Manole este copleşitor. Un performer de elită. Aş putea spune că este actorul tău de suflet. Zece spectacole în care acesta se dăruieşte total scenei, fără cruţare. De altfel, dacă nu mă înşel, cred că tu ai fost cel care l-a descoperit. Care este relaţia dintre actor şi regizor?

Cred că am fler la actori. Într-adevăr l-am descoperit la Brăila şi l-am adus în Bucureşti, direct la Teatrul Naţional, în „Visul unei nopţi de vară”. Acum, la „Metropolis”, suntem la al 11-lea spectacol pe care îl lucrăm împreună. Unul dintre motivele pentru care fac teatru este acela de a lucra cu oameni interesanţi, care aduc în timpul repetiţiilor profunzimea lor umană, inteligenţa scenică, nu-şi fac numai profesia. Vin în plus cu experienţa lor de viaţă. De aceea am o mare problemă să suport actorii-funcţionari, liniştiţi şi satisfăcuţi de ei înşişi. Genul acesta de actor pe mine mă scoate din minţi. Mi-au plăcut întotdeauna actorii complicaţi care te provoacă, te surprind continuu. Manole este nu numai foarte talentat, ci are o capacitate uriaţă de muncă, este dăruit total pe scenă şi nu prea repetă, la rece, cum spunem noi în teatru, adică tehnic, fără mare consum de energie. El e continuu implicat şi asta apreciez enorm la un actor, capacitatea de a nu se menaja.

La „Revizorul”, sălile sunt arhipline şi deşi biletele sunt la un preţ destul de ridicat, sunt sold out cu multe luni înainte.

Este cel de al 10-lea spectacol şi sala este arhiplină. Mă bucură aprecierea publicului normal, dar şi a criticilor de specialitate. Cred că teatrul poate fi încă un fenomen social, prin care pot atrage atenţia că lucrurile nu sunt în ordine în societate. „Revizorul” este ca un fel de strigăt de revoltă al meu faţă de ceea ce se întâmplă în jur. Felul meu de a protesta faţă de situaţia morală jalnică a societăţii şi a politicienilor. Mi-e foarte greu să mă resemnez, să cedez şi găsesc şi eu modalităţi scenice de a-mi exprima furia generată de tot ce văd în jur. E ca o defulare.

Ana Ciontea (soţia primarului), Ilinca Manolache (fiica primarului) şi Marius Manole (Hlestakov), în patul faraonic

Cu siguranţă, şi scenografia te-a ajutat foarte mult în realizarea spectacolului, pentru că structura vizuală este copleşitoare.

Am colaborat cu o tânără şi talentată scenografă, Andrada Chiriac. Eu am avut această idee a unui spaţiu care nu e de fapt realist, a unui oraş care este aproape kafkian. Un oraş format din maldăre de dosare. Sunt un om terorizat de tot ceea ce înseamnă birocraţia în România. Am fost să-mi plătesc taxele la secţia financiară şi m-a uimit când am văzut maldărele de dosare, uitate prin birouri. În spectacol am amplificat aceasta imagine la proporţii aproape apocaliptice, imaginea unui oraş sufocat de birocraţie.

Dar n-aş vrea să trecem peste aspectele subtile ale personajelor.

Am încercat să dau personajelor, mai ales celor principale, mai multe faţete. Primarul nu este numai un escroc local, ci are şi o dimensiune tragică, ce se relevă în final. Revizorul lui Marius Manole, la fel, nu este un simplu escroc care minte de îngheaţă apele, ci aduce minciuna în spectacol la dimensiuni apocaliptice. Minte parcă întreg Universul, nu numai acel orăşel de provincie. De altfel, momentul lui de delir verbal, din actul 3, aproape acrobatic, fascinează acel orăşel cu aberaţiile enorme pe care le spune despre artă şi literatură. E o performanţă în sine ce face Manole în acea scenă.

Claudiu Bleonţ, Marius Manole, Mihai Calotă şi Istvan Teglas în patul în care se schimbă plicurile cu bani

Personajele tale trăiesc în nişte universuri aproape închise, în locuri în care, aşa cum spunea Sadoveanu, nu se întâmplă aproape nimic. Personajele lui Gogol reprezintă o lume de frustrări, automatisme, sentimente refulate, umilinţe şi vise de mărire. În acest taifun al minciunilor întâlnim toate personajele minuţios lucrate.

Da, sunt lumi închise, autosuficiente. Am încercat să individualizez fiecare personaj, cât de mic, să creez scene de virtuozitate pentru fiecare. Am avut norocul să lucrez cu o echipă de actori foarte buni, ca Ana Ciontea, Ilinca Manolache, Claudiu Bleonţ, Irina Movilă, Mihăiţă Calotă. Unele replici din Gogol sunt atât de cumplit de actuale, ca cea a directoarei spitalului: „Medicamente scumpe noi nu folosim. Noi ne bazăm pe mama Natură. Cine e să moară tot moare”. Există mult cinism în spectacolul meu şi totul este privit din perspectiva societăţii româneşti.

„O graniţă subtilă între fantastic şi realitate viscerală”

Cu renumitul muzician Alexander Bălănescu şi prietenul său Marius Manole

Ce apreciezi că ai adus nou în acest spectacol faţă de alte montări anterioare de la noi? Cum ai reuşit să cobori şi să exprimi banalul, obscenitatea şi trivialul, devenind un observator intransigent?

Cred că balansul între actualitatea foarte violentă a textului, viziunea puternic ancorată în realitate şi zona profundă, aproape stranie în care se desfăşoară toată acţiunea. Comportamentul personajelor e atât de absurd încât devine aproape nerealist, umilinţa la care se coboară oamenii în faţa funcţionarului guvernamental este atât de mare încât totul trece în absurd. Să ne aducem aminte că această capodoperă a fost scrisă de Gogol la 26 de ani, pe această graniţă subtilă între fantastic şi realitate viscerală. Lucian Raicu are o carte foarte importantă pentru înţelegerea lui Gogol, care se numeşte „Gogol sau fantasticul banalităţii”. Formula asta mi se pare foarte potrivită pentru spectacolul meu care se hrăneşte din realitatea înconjurătoare, dar ajunge într-o zonă mult mai profundă şi mai stranie. Începutul spectacolului, în viziunea mea, este celebra scenă de care vorbeşte deja toată lumea, a intrării unui BMW ultimul tip, a cărui capotă este ridicată pe acordurile „Lacrimosei” lui Mozart, în care am realizat un moment de ironie foarte crudă. Exact când se termină bucata muzicală, Primarul, cu forţă, trânteşte portiera. Totul devine posibil din acel moment. Cred că tot spectacolul este construit pe această zonă de cinism şi umor foarte negru pe care eu îl am acum, hrănit de lumea în care trăiesc. Fără umor negru, m-aş simţi mult mai vulnerabil.

Dar acel pat dublu ca o scenă, din actul 4, simbolizează el „bordelul” societăţii româneşti actuale?

Spălătoria din Actul II, în care se spală toate rufele murdare ale oraşului, şi acest pat din Actul IV, în care se desfăşoară toate scenele de corupţie, plicurile cu bani purtate dintr-o parte în alta, sunt idei pe care le-am avut încă de la începutul pregătirii spectacolului. Dacă există munţi de dosare, patul este şi el faraonic. Totul în acest mic orăşel este mare. Un mic orăşel plin de semne mari ale corupţiei.

„În spectacolele mele, muzica este un personaj”

Irina Movilă (directoatrea spitalului, într-o prestaţie remarcabilă) şi Marius Manole

Muzica joacă un rol important în spectacolele tale. O furtună a sunetelor sau o adiere aleasă de tine ritmează şi comentează cu sarcasm aceste umilinţe generate. În „Revizorul” treci de la Mozart la Ceikovski şi ajungi la Rimski-Korsakov. Şi iarăşi, muzica joacă un rol aparte în „Însemnările unui nebun” şi datoriă uluitorului violonist Alexander Bălănescu, a cărui vioară devine un alter ego al eroului. Pe scenă e o luptă între povestea nebunului şi muzica unui posedat de muzică. Proza nebuniei şi muzica sunt aduse pe scenă într-o confruntare subtilă.

Atunci când nu am muzică originală, mă ocup eu de ilustraţia muzicală. Pe parcursul repetiţiilor simt ce ar trebui în anumite scene, încep să simt ritmurile spectacolului. Muzica în „Revizorul” este folosită într-un mod ironic. În delirul minciunii îl folosesc pe Ceaikovski, în scenele de agitaţie ale oraşului înnebunit că trebuie să sosească Revizorul folosesc „Zborul cărăbuşului” de Rimski-Korsakov… Muzica este ca un contrapunct ironic. Cred că am un dezvoltat simţ muzical, asta mă ajută şi în construcţia spectacolelor, ele trebuie să fie, în opinia mea, ca nişte simfonii bine dirijate. De multe ori muzica îmi inspiră soluţia unei scene. Pornesc de la muzică şi uneori, ca prin miracol, scena respectivă devine mult mai clară, o împart în secvenţe muzicale şi ideile vin firesc, aproape ciudat de uşor. Muzica, în spectacolele mele, contează mult pentru că este de fapt un personaj şi nu o banală ilustraţie.

Actorul străluceşte în monologul său interior

Ştiu că repeţi foarte mult. Eşti foarte exigent şi intransigent, autoritar, reclamând profesionalism. Modifici, retuşezi, construieşti şi modelezi… Uneori se spune că eşti inepuizabil. Începi dimineaţa şi termini noaptea. Este repetiţia taina drumului?

Îmi plac la nebunie repetiţiile. Când iese premiera ai senzaţia că ai pierdut controlul. Sunt un regizor care, după premieră, mai încerc să ajustez nişte lucruri. Nu consider spectacolul niciodată bătut în cuie. Sunt repetiţii de la care plec cu o stare foarte bună, sunt altele de la care plec deprimat. Sunt un perfecţionist. Adevărata plăcere, voluptate chiar, pentru un regizor, sunt acele momente în care lucrul la o scenă începe să se lege, apar nuanţe noi, surprinzătoare, totul capătă sens. Evident există şi extrema cealaltă şi au fost câteva momente în viaţă în care îmi venea să renunţ, de nervi, la un spectacol. N-am făcut-o însă niciodată, le spun clar şi studenţilor mei, un regizor trebuie să meargă până la capăt, cu orice sacrificii. Mie nu-mi place să cedez în faţa situaţiilor grele, m-aş simţi umilit şi învins să fac asta.

„Efectele distrugerii unui sistem teatral se vor vedea în timp”

În timpul repetiţiilor la Livada de vişini, cu Mircea Albulescu. Foto Mihaela Marin

Cu Marius Manole am observat în repetiţiile tale că vă potriviţi mănuşă. De altfel, ştiu că nu demult a fost absolut epuizat, jucând într-o săptămână în şase spectacole foarte grele. I s-a făcut rău pe scenă, a leşinat, a fost dus la spital, dar a plecat imediat revenind să joace în „Revizorul”.

Este la fel de fanatic ca şi mine în meserie. Dau uneori o indicaţie şi la jumătatea ei, el îmi spune: „Da, am înţeles ce vrei”. Timp de o oră şi jumătate, în „Însemnările unui nebun”, el ţine tot spectacolul, într-o tensiune continuă. Aş vrea să văd mai mult acest fanatism la tânăra generaţie. Să văd că el există şi că nu va fi sufocat de blazare.

Să înţeleg că îţi este greu să te adaptezi cumplitelor vremuri pe care le trăim, deşi eşti un om tânăr.

Când am terminat facultatea aveam speranţe mari. Mi-e greu să mă adaptez situaţiei actuale în care ni se spune că pentru teatru nu mai sunt bani. Le tot spun studenţilor mei că vremurile care îi aşteaptă sunt destul de dure. Lucrurile sunt aproape grave. Bugetele teatrelor s-au înjumătăţit. Dacă medicii ies în stradă, întreaga lume va trebui să ţină cont. Dacă noi, artiştii, ieşim în stradă, nu ştiu dacă cineva va reacţiona. Din păcate, la noi, oamenii politici nu gândesc în perspectivă. Cultura se clădeşte în timp. Efectele distrugerii unui sistem teatral se vor vedea în timp.

Împreună cu George Banu şi Monique Borie

Nu ţi se pare că comunicăm mai mult virtual? De ce crezi că vine lumea la teatru într-o criză atât de acută? Crezi că teatrul rămâne spaţiul magic în care se poate prefigura ieşirea din impas, în care se pot realiza distanţările, evadările din contextul entropic al realităţii? Crezi că în faţa ofensivei globalizate a noilor tehnologii, teatrul încearcă să ne scoată din blazare, din fundătura spirituală în care am nimerit, din rătăcirea continuă în căutarea identităţii? Crezi că tehnologia distruge umanul?

Sunt împotriva exceselor tehnologice, atunci când ele alienează de fapt umanitatea din noi, zona aceea intimă, vulnerabilă şi foarte fragilă. Lumea care vine la teatru, şi din fericire sunt foarte mulţi tineri, este interesată să vadă o artă vie, o artă în care se consumă energia umană. Sunt uimit când văd că pe Facebook există sute, mii de prieteni. Mă tot întreb cum s-a putut deforma noţiunea de prieten. Nu pot să cred că cineva are cinci mii de prieteni. De fani, poate. Aştept să văd ziua când copiii vor fi făcuţi pe Facebook. Lumea a devenit pe de o parte din ce în ce mai tehnologizată, dar, în acelaşi timp, din ce în ce mai artificială. Sigur, teatrul imită viaţa. Dar, dincolo de asta, profesia mea se face concret, cu sânge, pe scenă, cu consum de energie. Este o meserie carnală, până la urmă. Lumea devine, cred eu, din păcate, de plastic. Şi simt asta ca pe un fel de viaţă care nu e autentică. Şi uneori prefer să văd o carte poştală scrisă de mână, aşa cum o primesc de la George Banu, decât un e-mail. Sunt emoţionat de aceste gesturi care nu şi-au pierdut umanitatea. Aşa cum spune George Banu, el este prieten numai cu oamenii cu care din punct de vedere profesional se înţelege foarte bine şi mărturiseşte că îşi alege prietenii. Aşa simt şi eu. Prietenia noastră este foarte veche. A început atunci când el mi-a văzut primul meu spectacol de la „Casandra”, „Pe cheiul de vest” de Koltès. Venise atunci împreună cu François Mitterrand în avionul prezidenţial şi a dat o fugă până la Teatrul „Casandra”. Şi iată că de atunci au trecut 23 de ani şi prietenia noastră s-a adâncit. Şi el, şi soţia lui, Monique, sunt oameni la care ţin foarte mult. Sunt şi prieteni, dar sunt pentru mine şi repere profesionale.

„Teatrul este o artă efemeră, dar care poate lăsa urme adânci”

Marius Manole şi Alexander Bălănescu, două destine paralele

A scris de altfel într-o carte un capitol special despre „Livada de vişini”, realizată de tine la Teatrul Naţional. Un spectacol antologic.

Da, am fost foarte onorat de faptul că într-o carte celebră în lume, tradusă în multe limbi, George Banu a adăugat un capitol despre spectacolul meu. Pentru că aţi adus acest spectacol în discuţie, trebuie să vă spun că, iarăşi, Marius Manole a realizat în rolul lui Lopahin o creaţie importantă. Cred că atunci când există o relaţie între un actor şi un regizor, aşa cum se întâmpla cu Liviu Ciulei şi Victor Rebengiuc, acel actor, deşi în roluri diferite, care nu sunt neapărat pe „emploi”, se întrece pe sine însuşi. Dacă lucrurile ies bine este un rezultat fericit atât pentru actor, cât şi pentru regizor, dar, mai ales, pentru spectator.

Aşa cum ai abordat textul în „Livada de vişini”, capodopera lui Cehov, piesa nu vorbeşte doar despre apusul unei societăţi, cea de sfârşit de secol XIX, ci despre o întreagă societate aflată în descompunere. Ce te-a făcut să te gândeşti că acele borcane cu compot de vişine reprezintă o conservare a livezii în timp?

Am vrut să găsesc o imagine originală a reprezentării livezii. O imagine puternică şi care concentrează ideea spectacolului meu. O imagine concretă, dar şi poetică în acelaşi timp. În ultima scenă, în monologul lui Firs, interpretat admirabil de Mircea Albulescu, există o replică pe care mi-o amintesc exact: „Cum a trecut viaţa! Parcă nici n-aş fi trăit!”. Ai senzaţia că totul este extrem de trecător, dar că aceste lucruri efemere, vişinele rămase conservate în borcane, ca nişte rămăşiţe ale livezii, pot lăsa urme extrem de adanci. Teatrul asta înseamnă: ceva extrem de efemer, dar care poate lăsa urme adânci în unii spectatori.

În timpul repetiţiilor alături de Mihai Constantin şi Marius Manole

Mai este teatrul românesc de astăzi într-o zonă competitivă?

Teatrul românesc are potenţial şi valori certe, dar, din păcate, ca fenomen este puţin cunoscut în străinătate. Deci nu este, pe plan internaţional, într-o zonă foarte competitivă, ca filmul, de exemplu. E mare păcat. Cred că s-ar putea face mult mai multe lucruri în sensul ăsta. Trebuie să existe o politică culturală în acest sens şi ICR-ul ar trebui să se gândească mai bine ce promovează.

Dacă ai fi director de teatru, ce ai face?

În condiţiile actuale, când directorii de teatre au mâinile legate şi bugetele reduse, nu mi-aş dori deloc să conduc un teatru. Dacă aş face-o totuşi, cred că m-aş implica total şi aş încerca să impun un sistem valoric în interiorul teatrului, aş încerca să dinamizez cât pot lucrurile. Artiştii au nevoie de puţină încredere, ca întreaga atmosferă să se schimbe. Din păcate, sunt puţini directori de teatru acum în România care sunt real preocupaţi de soarta teatrelor pe care le conduc.

Scenă din finalul Revizorului

Cum trăiesc marii artişti ai României în ziua de azi?

Cred că diferă situaţia de la caz la caz. În general… complicat. În unele cazuri… chiar dramatic. Sunt mari artişti care au nişte pensii de mizerie şi care supravieţuiesc la limită, asta e o ruşine. Mă gândesc că dacă maestrul Beligan nu ar fi jucat în continuare, ci ar fi fost dependent doar de pensia sa ridicolă în comparaţie cu cariera şi prestigiul dânsului… Ce ruşine naţională.

„Crăciunul acum se socoteşte în cifre de afaceri”

Cu Bogdan Zsolt şi Tompa Gabor

Avea Crăciunul o altă lumină care acum s-a pierdut? De ce a dispărut magia Crăciunului?

Ciudat, dar pe vremea lui Ceauşescu, cu atâtea lipsuri sinistre, Crăciunul avea, într-un fel, mai mult farmec. Ne adunam, fericiţi că aveam o masă mai îmbelşugată ca de obicei, şi ne izolam cumva de lumea profund urâtă din jurul nostru. Senzaţia că era ceva interzis de sărbătorit în sens religios, dădea şi mai multă importanţă Crăciunului. Acum e spectaculos, totul e luminat şi vesel, dar oarecum mai comercial. Totul e de vânzare, în toate sensurile. Excesul de comercial, de marketing, ne-a sufocat trăirea intens spirituală a Crăciunului. Îmi aduc aminte de momente trăite la sat, la Gruiu, în copilărie, când totul era alb în jur, niciun cântec, nicio lumină colorată. Alb şi pur, senzaţia că era ceva esenţial. Asta a dispărut. Crăciunul acum se socoteşte în cifre de afaceri. Aud la televizor cât au cumpărat românii de sărbători şi, în funcţie de asta, dacă sărbătoarea a fost fericită. Trăim într-o societate de consum care ne-a consumat, într-un fel, ea pe noi.

Felix Alexa şi maldărele de dosare din Revizorul

Cum îţi vei petrece sărbătorile?

Nu ştiu încă ce fac de sărbători, am muncit mult şi aproape continuu şi nu am apucat să mă gândesc serios la sărbători. Vreau însă să-mi adun gândurile, să mă concentrez pe următoarele proiecte, să citesc, lucru pentru care nu am mai avut demult timp. E ciudat, dar la acest sfârşit de an, chiar nu mi-am programat nimic, viaţa e uneori imprevizibilă şi cine ştie ce surpriză, sper plăcută, îmi rezervă. Mă gândesc din ce în ce mai mult că nu am stat suficient cu părinţii mei, pe care îi iubesc foarte mult, dar, din păcate, nu prea ştiu să le arăt asta. Am fost uneori într-o relaţie puţin tensionată cu ei. Eram destul de rebel de mic. Nu am făcut mari prostii, dar nu eram genul de copil care să comunice mult cu părinţii. Regret asta acum şi sper că voi putea recupera timpul pierdut. Sărbătorile sunt un bun prilej pentru a ne reapropia. Crăciunul mă emoţionează de fiecare dată pentru că îţi dă senzaţia că oamenii pot fi mai nobili, mai buni. Uneori e doar o iluzie, dar senzatia pe care o am atunci e atât de puternică încât mă hrănesc mult timp din ea.

La ce visezi?

La linişte sufletească şi împlinire. Am început să preţuiesc din ce în ce mai mult momentele de linişte cu mine însumi, care sunt tot mai rare. Uneori, pentru a te regăsi, e nevoie de timp.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.