„Traviata” în viziunea lui Benoît Jacquot, la Opera din Paris

Inspirată de romanul lui Alexandre Dumas fiul ”Dama cu camelii” (1852), ”Traviata”, pe muzica lui Verdi, este una dintre operele cele mai cunoscute, şi pare o alegere naturală pentru cineastul Benoît Jacquot, care adesea, în filmele sale, se apleacă asupra figurilor feminine, ca în „La Fille seule”, „La Désenchantée”, „Villa Amalia”… În 2012, ”Adio Reginei” a fost încununat cu César pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor. În 2010, opera montată de el, ”Werther”, s-a bucurat de un imens succes, avându-l în rolul titular pe tenorul Jonas Kaufmann, nu numai un cântăreţ remarcabil, dar şi un foarte bun actor.

Noua producţie cu ”Traviata”, semnată de Benoît Jacquot la ”Opera Bastille”, se întoarce la tradiţia moştenită din secolul al XIX-lea, respectând dorinţa lui Verdi de a plasa acţiunea în epoca în care a fost compusă. Rochii cu crinolină, semnate Christian Gasc, servitoarea venită din colonii, mobilierul second Empire, patul gigantic care rămâne neocupat tot timpul, Violetta urmând să agonizeze şi să moară pe un divan îngust plasat la capătul patului, scări monumentale, un imens stejar, totul pierzându-se în vasta scenă de la ”Bastille”. Astfel încât scenograful Sylvain Chauvelot a împărţit scena în două în cel de al doilea act, pe o jumătate aflându-se casa de la ţară cu grădină a Violettei, şi pe cealaltă apartamentul prietenei ei Flora.

Francesco Demuro şi Diana Damrau într-o scenă de dragoste

Violetta, în interpretarea Dianei Damrau, lansată într-o viaţă plină de frivolităţi, este îndrăgostită de un tânăr dintr-o familie bună, Alfredo (Francesco Demuro). Ea îşi schimbă viaţa şi se instalează la ţară. Dar tatăl lui Alfredo (Ludovic Tezier) face apel la simţul datoriei şi o convinge să-l părăsească pe Alfredo, grăbind moartea ei.

”Este o figură ce evocă decăderea, dar şi renaşterea, este ceva care aparţine unei anumite epoci şi care pentru mine este credibil dacă nu încerci să faci o Traviata din zilele noastre”, explica Benoît Jacquot, adăugând: ”Eu nu am vrut să realizez o regie cu scene vechi, cu rochii exacte etc. Dar spiritul secolului al XIX-lea este bine reprezentat atât prin decorul semnat de Sylvain Chauvelot, cât şi de costumele create de Christian Gasc, evocând secolul lui Dumas”. Pentru decor, Benoît Jacquot a găsit pentru fiecare tablou un element central. Pentru primul act, patul Violettei, care tronează în mijlocul scenei.

Scara monumentală din Actul al II-lea

Cineast al nuanţelor, aproape al discreţiei, Benoît Jacquot a dorit să evite o distanţă între ceea ce se întâmplă pe scenă, dramă, joc, cânt şi muzică, pe de o parte, şi spectatori.
”Ceea ce mă interesează este melodrama, dusă la un grad de incandescenţă prin muzică, prin voci, astfel încât să fii acaparat şi ceva din spectacol să atingă universalul, ceva de ordinul suferinţei, al căderii, al sacrificiului şi al sublimului ce se poate naşte din ele”, mărturiseşte regizorul.

Ferma la care Violetta se retrage în actul al II-lea cu Alfredo este reprezentată de un arbore care împarte scena cu o somptuoasă scară reprezentând salonul prietenei sale Flora şi viaţa plăcerilor, regăsită în actul al III-lea.

A înfrunta melodrama în actul al II-lea

Dar regia se reduce uneori la scene vivante din care teatrul pare absent. Uneori Violetta este inexpresivă, gesturile tenorului par convenţionale.

În vastele spaţii amenajate în mijlocul elementelor de decor, mişcările actorilor se reduc la minimum. Cântăreţii fac ce pot, înecaţi în această suprafaţă cvasi siderală, intrările şi ieşirile cerându-le lungi odisei traversând scena. Această producţie şi în special actul al III-lea se remarcă prin frumoasa performanţă a Dianei Damrau, o soprană fabuloasă, care ne face să descoperim mii de nuanţe şi culori, de fraze, de accente, cu vocea sa agilă, lejeră, fără să fie volatilă. Pe scena imensă de la Bastille domneşte vocalitatea ireproşabilă a cântăreţilor. Ea, Diva, adulată pe toate scenele lumii, vrăjeşte cu vocea sa răvăşitoare, teribil de rafinată, aşa cum a reuşit să facă şi într-o precedentă prestaţie la Scala din Milano. Lumina timbrului, glasul său angelic, intensitatea au smuls ovaţii.

Un Brindisi din Traviata

Alături de ea, tenorul sard Francesco Demuro, cu acute juste, dar fără căldură, a oferit uneori un cânt mai puţin articulat, dar suplinit de calităţi dramatice. Alfredo, în interpretarea lui Francesco Demuro, pare totuşi lipsit de carismă.

În faţa celor tineri, Germont al lui Tézier s-a impus prin forţa suplă a cântecului imperial în acest rol, dându-i nobleţe cu vocea sa puternică şi luminoasă. Un bariton excepţional.
În rolurile secundare apar Anna Pennisi, care o întrupează pe Flora, compatrioata noastră Cornelia Oncioiu ca Annina, Gabriele Mangione interpretându-l pe Gaston şi Nicolas Testé în Grenvil.

Diana Damrau şi Ludovic Tezier

Cornelia Onicioiu, absolventă a Conservatorului din Timişoara, a participat la numeroase producţii ale Operei Naţionale din Paris: ”Dialogul Carmelitelor”, ”Elektra”, ”Război şi Pace”, ”Giulio Cesare”, ”Jurnalul unui dispărut” de Janacek, ”Louise” de Gustave Charpentier, ”Da gelo a gelo”, creaţie mondială a lui Salvatore Sciarrino, ”Parsifal”, ”Rigoletto”, ”Flautul fermecat”, ”Madama Butterfly”, ”La Sonnambula”, ”Povestirile lui Hoffmann”, ”Italiana în Alger”, ”Tripticul” lui Puccini. A lucrat cu numeroşi dirijori ca Daniel Oren, Kent Nagano, Marc Minkowski, Christoph von Dohnanyi, Hartmut Haenchen, Maurizio Benini, Vladimir Jurowski, Thomas Hengelbrock, Patrick Davin, Jean Deroyer, Philippe Hui, Tito Ceccherini, Vello Pähn, Evelino Pido, Jesus Lopez Cobos, Philippe Jordan, dar şi cu regizori precum Francesca Zambello, Robert Wilson, André Engel, Trisha Brown, Pier Luigi Pizzi, Robert Carsen. Repertoriul ei include roluri de alto de la ”Requiem” şi ”Messa Încoronării” de Mozart la ”Oratoriul de Crăciun” de Saint-Saëns, ”Messia” de Haendel şi ”Magnificat” de J.S. Bach.

Cineastul Benoît Jacquot

Corul este bine condus, fără decalaje, formând o entitate. Orchestra este şi ea perfectă, bine colorată, avându-l la pupitru pe Daniel Oren, Directorul muzical al Operei din Israel, care i-a urmat lui David Stern. Dirijorul Daniel Oren a oferit o lectură coerentă şi clară, dar nu foarte arhitecturată.

Ca şi pentru ”Werther”, Benoît Jacquot a realizat versiunea filmată a ”Traviatei”, ce a fost difuzată în direct, în sălile de cinema, în 17 iunie şi va fi prezentată ulterior pe ”France 2”.

Francesco Demuro la umbra copacului imaginat de scenograful Sylvain Chauvelot

Bugetul pentru cele 150 de costume a depăşit o jumătate de milion de euro, întrucât au fost costume istorice, cu sute de metri de tul, aşa cum este cel purtat de Violetta în actul I, care a necesitat 150 de ore de lucru, după cum apare scris într-un ”making off” semnat de Mehdi Magdavi. Chiar şi la ţară, Violetta poartă o rochie de seară, pentru că regizorul nu a vrut să o îmbrace ca pe o fermieră.

Deasupra patului se află postat tabloul ”Olympia” al lui Manet, o pictură ce a provocat un mare scandal la timpul său, ea reprezentând o indicaţie asupra epocii. După cum se destăinuie regizorul, patul imens este ”instrumentul ei de lucru”.

O montare semnată Benoît Jacquot

În ultimul act, marele pat este mutat în grădină, salteaua este strânsă, oglinda, martor al unei splendori fanate de singurătate şi de boală, este acoperită cu un cearşaf, iar tabloul ”Olympia” este dat jos şi întors.

Într-o rochie de interior uzată, reflex încă luxos al trecutelor podoabe de bal, Violetta moare. Cu un ultim susur de revoltă: ”O Dumnezeule, să mor atât de tânără, eu care am pătimit atât”. Fără metaforă. În realitate, o dragoste sacrificată.

De un calm olimpian, atent şi concentrat, Benoît Jacquot reglează cu artă scenele într-un adevărat pas de deux.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.