Validarea publică și aplaudacii de serviciu

Când se simt nesiguri, când domneşte incertitudinea, oamenii caută acţiunile altora pentru a şi le putea orienta pe ale lor proprii. Căutăm validarea publică, mai ales la cei din proximitatea fizică a noastră. Şi ne înscriem în trend, pentru că de regula această cale este eficientă – ajungem unde vrem să ajungem, cu minim de efort. Robert Cialdini susţine că, pe acest fond, când situaţia e ambiguă (nu se poate şti dacă o situaţie e gravă sau nu, urgentă sau nu), oamenii sunt predispuşi să fie atenţi la acţiunile altora şi să se adapteze din mers la aceste acţiuni pe care le văd repetate de membrii unui mulţimi (fără a fi neapărat necesar să perceapă “semnalele” liderului). Acelaşi Cialdini arată că oamenii sunt mult mai înclinaţi să îi urmeze pe cei cu care se indentifică sau se aseămănă.

Să ne imaginăm că am fi într-un club trendy, unde se aude o piesă nouă care pare ciudată şi pe care, desigur, nu ştim cum să dansăm. Şi atunci ne uităm, instinctual, sau cu vederea periferică, la ceilalţi: aproape involuntar, ne adaptăm la mişcările celorlalţi şi, treptat, intrăm în ritm. Ba chiar ajungem să dansăm în sincron cu ceilalţi (cel mai interesant tip de sincron este hora la români)[1].

Cialdini afirmă că “atracţia exercitată de mulţime este diabolic de puternică[2]”.

Oricât de deranjant ar putea părea pentru omul post-modern, este evident că suntem mânaţi de un adevărat spirit de turmă atunci când căutăm un lider, un mascul alfa, care să fixeze azimutul şi sensul mişcării. Odată identificat, liderul va fi urmat orbeşte în tot ceea ce face, chiar dacă el va decide ca turma să treacă în mod nesăbuit printr-un lac plin de crocodili. În bancurile de peşte, în interior, orice peşte pare a fi la adăpost. Răpitorii de mai mici dimensiuni trebuie să se mulţumească cu marginalii (aceştia par a fi scarificaţi în mod natural). Dar, dacă apare un animal mare, de exemplu, o balenă, sau dacă se întâmplă ca un pescador să aibă un sonar bun care să repereze bancul de peşti, faptul de a fi adunaţi în bancuri este un dezastru pentru peşti. Mentalitatea unei turme o face uşor de manipulat. Se pun în mişcare câţiva lideri ai turmei în direcţia dorită, după care, fără a răspunde neapărat îndemnurilor unor lideri, cât mai ales animalelor din preajmă, restul urmează orbeşte calea[3].

Scutul mulţimii, adăpostul în interiorul grupului, poate fi o mare nenorocire în asemenea situaţii.

Translatată la om, ascunderea după scutul mulţimii poate fi o mare prostie. Enorm de multe bătălii s-au pierdut pentru că oamenii erau prea mulţi într-un loc prea strâmt, prea plini de scuturi şi armuri, cu prea puţină libertate de mişcare. Enorm de multe pierderi şi abandonuri s-au întâmplat în spaţiile mici (reale, virtuale) ocupate de grupuri prea numeroase.

Validarea publică e o scurtătură mentală. Ne scuteşte de o foarte mare parte de efort propriu de a gândi şi discerne. Înscriindu-ne în trend, e ca şi când am naviga pe pilot automat.

Doar că, uneori, pilotul automat are erori. Nu putem să ne lăsăm, în permanenţă, în baza sau în “voia” acestuia.

De la Cialdini am înţeles originile şi motivaţiile unei afaceri pe cât de ciudată, pe atât de profitabilă şi perenă: aplauzele.

La începutul sec. XIX, în salile de operă şi teatru pariziene, anumiţi indivizi, obişnuiţi ai sălilor de spectacole, au observat că, dacă aplaudă şi râd şi ovaţionează, chiar fără motiv, în timpul unui spectacol, toţi ceilalţi din sală vor sfârşi prin a aprecia şi ei spectacolul (care, la modul natural, nu prea avea succes). Invers, un spectacol bun putea fi compromis dacă erau emise critici zgomotoase şi huduieli – efectul aproape instantaneu era de reverberaţie în toată sala a “nemulţumirii” spectatorilor. Câţiva astfel de spectatori au început să facă din aplauzele şi emisia de zgomote la comandă un obicei, iar obiceiul s-a transformat repede în profesie. Stând, de regulă, în primele rânduri, spectatorii de profesie erau montaţi acolo pentru a aplauda, a râde şi a se manifesta zgomotos la comandă, inclusiv prin ovaţii, la finalul spectacolului, când cereau în mod artificial revenirea actorilor pe scene pentru noi reverenţe adresate publicului. Popular, aceştia se numeau claqueurs (în traducere liberă, aplaudaci). Erau organizaţi pe echipe şi aveau lideri (chef de claque) care dădeau semnalele şi comenzile pentru “regia” aplauzelor, ovaţiilor şi râsetelor la comandă. Aplaudacii erau, desigur, plătiţi. Atât de bine mergea “business”-ul, încât doi foşti chef de claque (Sauton şi Porcher) şi-au făcut chiar o firmă cu acest obiect de activitate, denumită, la modul cel mai ingenuu, Societatea de Asigurare a Succeselor Dramatice.

Din Paris, ideea a fost exportată peste tot. A rezistat, bine-mersi, până acum. Ba chiar a prosperat, făcându-i fericiţi pe toţi cei care au utilizat-o. Ideea, diabolic de simplă, este că, în situatii incerte, în care omul nu poate să ia o decizie raţională, căutăm “sprijin” la cei din jur şi, odată ce percepem o frântură de acţiune, ne agăţăm de ea şi reacţionăm ca la comandă, în gaşcă, haită, turmă – cum vreţi să îi ziceţi: e un comportament mimetic. E o scurtătură mentală care vine şi din comoditate, dar şi din nevoia de a te adapta la viteza cu care trebuie să îţi trăieşti viaţa, viteza care nu îţi mai dă timp să procesezi chiar tot ce vezi, crezi că vezi sau faci. Cei care ştiu pot profita de această comoditate sau nevoie de adaptare.

Ideea aplauzelor la comandă o vedeţi încă ilustrată şi în prezent. E peste tot: e nu numai la emisiunile tv cu public (unde ne putem da seama relativ uşor că oamenii aceia nu sunt un public, ci o echipă de claqueurs), ci şi în serialele americane de televiziune, care intercalează glumele, mai mult sau mai puţin reuşite, cu râsete la comandă ale unui public invizibil (şi în acest caz ne putem da seama că râsetele sunt false, dar cu toate acestea urmărim în continuare aceste „comédii”), precum şi în interviurile regizate, în articolele de opinie şi analiză coafate, în opiniile “personale” emise de funcţionari publici ai unor instituţii care laudă şefii şi politicile instituţiei, dar înfierează sau diabolizează criticii aceleiaşi instituţii. Şi, desigur, o vedeţi ilustrată în comentariile anonime ale aplaudacilor, hater-ilor şi troll-ilor de pe internet şi de pe forumurile ediţiilor electronice ale ziarelor. Unii îşi fac statui de al doilea sau al treilea cel mai credibil român în viaţă pe baza eforturilor acestor claqueurs. Trăiască, deci, societatea de asigurare a succeselor dramatice.


[1]Vă mai invit să vă imaginaţi că sunteţi într-un grup de terapie şi că terapeutul vostru vine să vă spună că mai are doar un an de trăit: aţi putea, fără mari eforturi sau fără să vă temeţi de oprobriul public, să luaţi decizia, în faţa celorlalţi membri ai grupului, de a vă duce la un terapeut sănătos (ipoteza apare în cartea lui Irvin D. Yalom, Soluţia Schopenhauer)?

[2]La p.160 din Psihologia manipulării, autorul redă o imagine uluitoare, care se derulează, ca în benzile desenate, în 5 paşi: pasul unu – un om privind în sus; pasul doi – doi oameni privind în sus; pasul trei – 5 oameni pe stradă privind în sus şi unul la fereastră privind în jos pentru a vedea de ce cei din stradă se uită în sus; pasul patru – mai mulţi oameni în stradă, plus cei de la fereastră uitându-se în sus, dar şi un înger uitându-se în jos, la oameni, pentru a înţelege de ce se uită oamenii în sus; în fine, pasul 5 – mult mai mulţi oameni în stradă şi la ferestre uitându-se în sus, plus îngerul care acum se uită şi el în sus. Mulţimea oamenilor şi a îngerilor, fascinată, privind către ceva mult mai înalt ca îngerii, poate să însemne şi un ţel nobil, din ce în ce mai înalt, dar şi balon cu hidrogen care poartă o reclamă la coca cola. În ambele cazuri, presiunea mulţimii curioase este ineluctabilă.

Despre Gheorghe Piperea Articolele 26
Author