Vara rece (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Una dintre ştiinţele spre care-l împingea mama a fost astronomia şi astrologia.

Astronomia – pentru că stelele de pe cer (ca şi norii!) reprezentau în ochii şi în mintea Evei reperele discrete ale unei lumi deşertice pe care nu putea şi nu voia s-o uite. (Să ne amintim! Viaţa ei parcursese trei perioade distincte cunoscute şi foarte diferite ca durată şi una misterioasă, rămasă într-o veşnică umbră:

1. lumea din cimitir, o lume în aceeaşi măsură de vis şi de spaime, o lume imaterială ce-i revenea în conştiinţă, indiferent de o voia sau nu;

2. lumea din pustiu şi printre animale, un univers lipsit de rolul strivitor al oamenilor (faţă de care fiarele se simţeau la cea mai mică apropiere în alertă), etapa cea mai sigură şi cea mai idilică din amintirile ei:

3. lumea concretă a intrigilor şi intereselor bărbaţilor şi îndemnurilor persuasive ale femeilor şi

4. perioada necunoscută, după ce Eva a dispărut din viaţa semenilor ei.

Cât călătorise pe mări, cerul – cu norii şi cu stelele – nu reprezentase decât pustiul răsturnat, perceput cu nesfârşita-i linişte în reperele-i atât de intermitente şi de schimbătoare. Stelele au continuat s-o liniştească toată viaţa. Binefacerile deşertului de deasupra erau ceea ce intenţiona să le transmită şi copiilor ei.

Astrologia – întrucât liniştea nu-i mai apărea Evei decât în reverii. Oamenii au transformat-o, au format-o pentru cele mai rafinate urzeli. Odată cu modificarea petrecută în ea, şi simţurile îi percepeau altfel tot ceea ce o înconjura. Corpurile cereşti nu mai erau atât de indiferente faţă de trăirile atât de intense ale muritorilor, ci puteau fi corupte spre a fi măcar influenţate, puteau fi scoase din rezerva lor insuportabilă, caz în care bolta vizibilă era în stare de decizii de la care nu se putea opune voinţa fiinţelor de pe Pământ. Corpurile cereşti deveneau piese în jocul intrigilor oamenilor. (Sigur, astrele se dovedeau cele puternice, cele ce dictau, însă omul era cel ce le putea scoate din placiditatea lor multimilenară.)

Speciosus învăţase de la vârsta de cinci ani cu un pedagog recomandat Evei de nişte vecini, care-şi dăduseră copiii în grija aceluiaşi mentor. A Cincizeci şi una se aflase abia la începutul edificării imperiului ei de ospătării şi, probabil, şi mijloacele materiale îi erau încă drămuite. A fost o perioadă despre care scribul nu prea beneficiază de surse, iar după 795, când Eva nu mai apare niciodată în public şi în anale nemijlocit, Speciosus avea de acum aproximativ 12 ani. Presupunerile se suprapun peste puţinele informaţii certe: pe măsură ce familiei îi mergea tot mai bine, şi copiii au avut parte de o educaţie mai elevată. În 795, Al Cincizeci şi doilea cunoştea matematică, muzică, scriere în arabă, latină, greacă şi chaldeeană, putea recita Coranul şi era în stare de performanţe în gramatică şi în retorică. Dar tot atunci, la vreo doisprezece ani, copilul se distingea, de acum, în astronomie şi în astrologie. Dacă fiul mai mic – se pare că foarte asemănător la chip, dar nu şi la minte, cu fratele său – îşi concentra întreaga energie în vederea deprinderii artei negoţului, fiind mai puţin apt de abstractizări şi de a vehicula experienţa livrească, Speciosus putea urma nestingherit traseele labirintice spre care-l mânaseră reminiscenţele viselor mamei. Şi, astfel, toată lumea era mulţumită: Muhammad, întrucât averea rămânea în gestiunea exclusivă a urmaşului său natural, acesta fiindcă nu-şi vedea succesiunea periclitată, iar Speciosus deoarece putea să-şi urmeze fără oprelişti familiale calea neobişnuită. (Şi cât de des se întâmplă ca nişte părinţi cumsecade să fie de acord, darămite să-şi şi încurajeze copiii spre un drum cu care ei nu sunt deprinşi şi pe care ei nu-l înţeleg?)

La doisprezece ani, Al Cincizeci şi doilea se bucura de câţiva ani de un alt mentor, un chaldeean specialist în astrologie, bun cunoscător al cerului. Desigur, originea sa îl predestina spre o faimă în domeniu, însă n-ar fi fost exclus nici ca presupusul chaldeean să fi fost un paulicean sau un nestorian, fugit din imperiul bazileilor din pricina persecuţiilor. (Valurile atacurilor împotriva oricărei devieri de la creştinismul sprijinit de împărat erau unduitoare, dar uneori răbufneau în adevărate furtuni, cum va fi şi cea de peste nici douăzeci de ani, când Mihail Rangabe va permite pedepsirea cu moartea a maniheenilor, a paulicienilor şi a celorlalţi devianţi, numiţi de patriarhul Nekiphor “mincinoşi şi exponenţi ai întunericului”. Oricum – chaledeean sau nu – învăţatul avea cunoştinţe profunde şi dispunea de surse de mult uitate, păstrate doar în ştiinţa secretă a unor tot mai puţini iniţiaţi. Dealtfel, biserica chaldeeană s-a perpetuat prin cea nestoriană şi s-a pus sub obedienţa “Patriarhului din Babylon” cu care numele lui Luciferus este atât de înrudit). El, dascălul lui Speciosus, îşi amintea de Heraclit şi de Aristarh, însă cunoştea şi cerul preptolemeic. Profesorul nu vorbea numai despre cele şapte corpuri vagabonde ale sistemului nostru solar, pe lângă toate celelalte lumini fixe de pe firmament, el mai avea cunoştinţe şi de dinainte de dinastia lui Sargon din Akkad. Cu multe secole mai aproape de Speciosus, de Harun, de Carol şi de împărăteasa Irina a Bizanţului, printre stelele mişcătoare pe cer nu ne-au mai rămas decât Soarele, Luna, Mercur (Nebo al babylonienilor), Venus (respectiv Iştar), Marte (respectiv Nergal), Jupiter (marele Marduk chaldeean) şi Saturn (adică Ninib). Dar dascălul lui Speciosus mai ţinea minte şi două planete ce continuă să ne însoţească şi încă una, de mult pierdută. Redescoperite peste multe secole, aceste corpuri, asemenea celei de a doua luni a Terrei, îl vor ajuta pe savantul nepreţuit să recunoască trecutul şi viitorul lumilor.

La Bagdad – şi mai târziu -, un autor prea puţin reţinut rămâne, însă, Philolaos, cel ce a plasat cu peste un mileniu mai devreme, axa universului în “Turnul de observaţie al lui Zeus” căruia îi dădu chip de “foc central”. Acel punct incandescent – altul decât soarele – nu putea fi văzut din Elada, întrucât fiinţele vii se aflau în partea opusă dogorelii, la fel cum Luna nu-şi arată nici ea decât o faţă Pământului. Mai mult decât atât: pentru a proteja mai bine Terra de temperaturile prea mari, Philolaos interpunea între “focul central” şi Pământ un Antipământ – Antichton.

Antichton fusese revelaţia lui Philolaos şi nu este chiar gratuită ironia lui Aristotel, care îi reproşa că a “inventat” Antipământul pentru ca toată această butaforie cerească să dea din nou şi din nou cifra zece, perfectul pythagoreean: “focul ceresc”, Antichton, Terra, Luna, Soarele plus cele cinci planete. Aşa-numitul nostru chaldeean – cu un nume de acum arabizat (ne-a rămas drept al-Musta) – îşi amintea, însă, de modele astronomice mult mai vechi şi mai exacte decât cele greceşti. Scribul l-a citat totuşi pe Philolaos cu al său Antichton deoarece pe acesta l-a preluat şi mentorul lui Speciosus. L-a preluat şi l-a completat. Dar pentru al-Musta, Antipământul nu era nici planetă, nici stea şi nici satelit natural al Terrei. El nu avea nevoie de asemenea argumente ca să poată completa fatidicul număr pythagoreean: pe lângă Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, el păstra cunoştinţe şi despre Neptun şi Pluto¹. Şi, ceea ce este mai important, el mai vorbea şi despre planeta dispărută, aflată între Marte şi Jupiter şi lipsind din calculul Legii lui Bode².

Scribul se scuză din nou: el zăboveşte atât de mult asupra acestui capitol din învăţătura primită de Al Cincizeci şi doilea întrucât de aici va porni viaţa ulterioară a personajului.

Aşadar, mentorul susţinea că în Babylon mai existaseră date precise despre geografia şi devenirea cerurilor şi că acele cunoştinţe atât de exacte s-ar fi păstrat până la Pythagora, când magistrul de la Krotona “le-ar fi sechestrat” şi ar fi dispus să fie distruse tăbliţele, încât toată nepreţuita ştiinţă preluată să poată fi folosită doar ca unelte pentru iniţiaţii săi, datori s-o transmită, treptat, din gură în gură, ca etape ale cunoaşterii³.

Deci: între Marte şi Jupiter ar fi existat o planetă la fel de strălucitoare ca şi Venus şi care ar fi fost numită, tocmai datorită luminozităţii ei, “Sclipitorul” sau “Luciferus” (de la traducerea din limba greacă a cuvântului “fosfor”, fosforul fiind substanţa care, prin ardere, aşa cum Scribul a mai spus, se manifestă printr-o luminescenţă extremă.) Când, în urma unei catastrofe cosmice, Luciferus s-a dezintegrat, o parte dintre părţile sale componente ar fi continuat să formeze norul de planetoizi – printre care şi Ceres – regăsit de grupul ingenuu al celor şase astronomi germani porniţi în demonstrarea Legii lui Bode. O altă parte dintre rămăşiţele planetei dezintegrate ar fi ajuns în apropierea Pământului şi l-ar fi înzestrat pe acesta cu doi sateliţi naturali, iar restul ar fi căzut chiar pe solul terestru. Impactul ar fi fost îngrozitor şi fiinţele de pe Pământ ar fi pierit atunci, odată cu ele dispărând şi prima extraordinară civilizaţie de pe planeta noastră. A doua cultură dezvoltată s-ar fi autodistrus fără “ajutor interplanetar”, prin forţe proprii ieşite de sub control, iar a treia ar fi fost victima căderii pe Pământ a unuia dintre cei doi sateliţi naturali ai săi. “Noi, îl învăţase al-Musta pe Speciosus, nu ne aflăm decât în cea de a patra civilizaţie terestră, civilizaţie a cărei durată probabil că ar putea fi calculată foarte uşor, în funcţie de anul cosmic cu care mai opera Beroes Chaldeeanul. Acela stabilise o durată de 432.000 ani pământeni pentru un an cosmic. Mai mult, anul cosmic are un “solstiţiu de vară” (“planetele în conjuncţie în acelaşi punct al Racului, de unde conflagraţia universală”) şi un “solstiţiu de iarnă” (“plantele în conjuncţie în acelaşi punct al Capricornului, de unde un diluviu universal”). Nemaipăstrându-se pentru gânditori întreg tezaurul “confiscat” de Pythagora, anul cosmic a fost preluat de autorii greci sub numele de “marele an” sau “anul platonicean”, dublul “marelui an”) Dar calculele elevilor nu mai au nici o relevanţă, fiind total diferite de la un autor la altul, până la diferenţe de ordinul a sute de mii de ani. Întrucât de la căderea lui Luciferus (al doilea satelit natural al Pământului), au avut loc două catastrofe cosmice şi o conflagraţie mondială, este de aşteptat să ne îndreptăm spre un nou “solstiţiu de vară”, adică spre o nouă conflagraţie autodistrugătoare de civilizaţie.

– Desigur, totul este dictat de Cer¹, spunea al-Musta, dar una este ca Acesta să arunce peste Pământ cu alte corpuri cereşti, nenorocire faţă de care muritorii n-au încă nici o posibilitate de a se opune şi alta este să se nimicească oamenii între ei, provocându-şi singuri cataclismele.

Despre Luciferus¹, cel care a stat la originea celor două nenorociri cosmice pentru destinul pământenilor aflaţi în “solstiţiul de iarnă” al “marelui an”, trimiterile exoterice n-au păstrat decât referirile din mitologii şi din Cărţile Sfinte. Diluviul, Noe, Turnul Babylonului nu sunt decât cele mai cunoscute aluzii. (Dealtfel, Luciferus, preluat sub chipul “îngerului căzut”, Lucifer sub ipostaza Luceafărului de Ziuă, nu este decât “Regele prăbuşit al Babylonului”, spunea al-Musta. Lucrurile se leagă, “dar numai pentru cunoscători”.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.