Vara rece (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Folosind mijloacele tradiţionale ale timpului, Luciferus n-ar fi putut ajunge la momentul necesar la Roma. (În trei zile, după analişti, în doar câteva ore, după legendă.) Dar Al Cincizeci şi doilea a sosit exact la vreme pentru a-l vedea pe Leon al III-lea, înveşmântat în odăjdiile-i cele mai scumpe şi sărutându-l pe gură pe Carol, adică “adorându-l”. După care prelatul cel mai înalt s-a prosternat în faţa împăratului care tocmai a primit coroana din mâinile sale. Leon nu arăta prea reuşit în acele straie de gală, originea sa umilă şi nenumăratele primejdii de care a trebuit tot timpul să se ferească l-au făcut mult mai credibil în timpul prosternării în faţa binefăcătorului său.

Luciferus avea l7 ani şi asista stânjenit la această scenă, când s-a născut suveranul “Pios August, încoronat de Dumnezeu ca mare şi paşnic împărat al romanilor”. ( Tânărul n-avea de unde să ştie că penibilul moment va fi unul dintre cele mai importante evenimente din istoria omenirii. N-aveau să fie conştienţi de asta nici oameni mult mai în vârstă şi mai experimentaţi decât el.) Cu toată strălucirea veşmintelor, Leon era cu totul altceva decât îşi imaginase Speciosus Luciferus că ar reprezenta imaginea unui suveran pontif. Istorica scenă i se părea jucată de oameni nepotriviţi într-un decor şi o butaforie dată. E drept că împăratul, deşi mult mai înalt decât Leon, din punctul unde se afla Luciferus era mai greu de văzut. Împăratul şi-a jucat scena şi a dispărut. El avea alte treburi de făcut.

Luciferus ar fi trebuit să ajungă la Carol pentru a-i duce solia împărătesei Bizanţului, pentru a-i preda toate darurile şi pentru a pregăti o unire între cele două mari coroane creştine. Dar, cel puţin deocamdată, Al Cincizeci şi doilea nu se grăbea defel să ducă la bun sfârşit misiunea primită. La fel cum a mai plecat o dată cu daruri scumpe din partea califului, iar acele daruri au ajuns la o cu totul altă destinaţie, nici acum Luciferus nu era încă hotărât ce cale să urmeze. (La Constantinopol lucrurile era interpretate cu totul altfel: Irina era indiferentă la corectitudinea iubitului, pe ea n-o interesa decât ca amantul să i se întoarcă pe cât de repede posibil în braţele ei şi, în lungi după-amiezi fierbinţi, să-i povestească întâmplări somptuoase despre mersul lumii, relatări la care el, cel venit din Ţara celor O Mie şi Una de Nopţi, se pricepea atât de bine; Staurakios, dregătorul doritor de alianţa dintre cele două imperii – pe care o vedea drept singura soluţie capabilă de a se opune cu succes revărsării fără de sfârşit a hoardelor barbare – era convins că favoritul împărătesei l-a trădat şi a trecut de partea rivalului Aetios, celălalt eunuc atotputernic, omul care se opunea făţiş apropierii de Carol, fiind mai interesat de secrete planuri personale decât de o forţă autocrată adevărată în Bizanţ; iar Aetios însuşi, trimiţând tâlhari să-l intercepteze pe Luciferus1 şi pregătind terenul pentru versiunea trădării favoritului stăpânei, amintea ori de câte ori avea ocazia că Al Cincizeci şi doilea se mai făcuse o dată vinovat de o culpă identică, nu mai departe decât atunci când îşi făcuse apariţia la Constantinopol. Aetios ştia că riscă mult ponegrind favoritul stăpânei, însă, pe de o parte vedea că steaua Irinei păleşte tot mai evident, iar, pe de altă parte, n-a fost capabil să-şi stăpânească ambiţiile nici în veşnica luptă cu Staurakios, deşi ştia că existenţa aceluia îi garantează şi propria-i stabilitate.)

Pentru Luciferus nu erau importante bogăţiile transportate, el cel ce avea probabil ultima amintire a numeroaselor tainiţe iniţiate peste tot în lume de către strămoşul său Chlorus, Fondatorul, Trimisul lui Ef. Din acest punct de vedere, Luciferus era într-adevăr, aşa cum pretindea Irina, deosebit de toţi semenii săi, neavând nevoie să procure, să înmagazineze sau să fie măcar ispitit de bunuri materiale. Luciferus era la fel de lacom, chiar de hrăpăreţ, ca şi cei mai avari oameni, doar obiectul interesului său fiind diferit.

Roma îl atrăgea fiindcă ştia că, de câteva secole, pe cum îi scădea populaţia şi strălucirea, fosta metropolă tăinuia tot mai numeroase mistere, iar straturile succesive de mizerie şi de descompunere riscau să distrugă pentru totdeauna informaţii importante.

Indiferent la sărbătorile încoronării lui Carol, nesesizând că este martorul celui mai important eveniment al următoarelor secole, Al Cincizeci şi doilea intenţiona să aştepte ca vechea şi ruinata cetate să-şi reintre în viaţa de zi cu zi, spre a-i îngădui lui răgazul de a căuta nestingherit prin tainiţele Mâinii Albe ceea ce-l interesa.

Dar nu trebui să aştepte prea mult. Populaţia Romei descrescuse în aşa o măsură încât fastuosul spectacol al încoronării reuşi să adune într-un singur loc mai toţi locuitorii cetăţii, lăsându-l pe el să-şi vadă netulburat de cercetările sale. Dezamăgirea lui Luciferus fu dublă: pe de o parte, ceea ce a reuşit să găsească nu conţinea nimic în legătură cu ceea ce-l preocupa, puţinele manuscrise îngropate aflându-se într-o stare jalnică, după ce că au fost selecţionate nu după conţinut, ci după copertele cu încheieturi şi ornamente din pietre preţioase, iar, pe de altă parte, actualii membrii ai confreriei nu-l mai recunoşteau şi-l atacau atunci când le scotocea printre bunuri.

Luciferus s-a întors la papă. Mai bine spus în preajma suveranului pontif, deoarece era limpede că de la omul simplu şi puţin instruit care a fost Leon al III-lea n-avea multe şanse să afle mare lucru. Folosindu-se de cadouri tentante, tânărul îi mitui pe cei mai importanţi ierarhi, indiferent dacă darurile scumpe proveneau din misiunea Irinei sau din moştenirea lui Chlorus.

– Când se spune că aurul n-are istorie, nu e vorba numai de o problemă de morală, spunea Al Cincizeci şi doilea. În primul rând, ca şi în cazul scrierilor sfinte, este vorba despre descifrarea mesajului fără ispita metaforelor. Pe urmă, aurul n-are istorie fiindcă nu este înzestrat cu memorie, la fel cum nici cei ce-l manipulează nu se bucură de amintiri în legătură cu istoria provenienţei lui pe timp mediu, darămite pe timp îndepărtat.

Problema memoriei devenise ideea fixă a lui Luciferus: ţinerea de minte a celor întâmplate cu generaţii în urmă din punctul de vedere al unei anumite ipostaze, însă, în primul rând, ţinerea de minte a unei întruchipări faţă de o altă întruchipare. Faţă de cât mai multe alte întruchipări. În Palatul Sacru al Irinei, principala îndeletnicire a lui Speciosus-Luciferus a fost să-şi antreneze memoria. Indiscutabil, talentul nu-i lipsea pentru aşa ceva, dar ţintele alese erau enorme. Până una alta, antrenamentul consta în exerciţii tot mai complicate de a ţine minte obiecte o dată văzute, cifre o dată auzite, manuscrise o dată parcurse. Tânărul putea reproduce tot mai fidel te miri ce.

În faza a doua, şi-a impus să conserve cât mai bine cele odată însuşite. Exerciţiile orientale îl făceau să-şi stimuleze toate organele. Când plecă spre Roma, era în stare să-şi amintească extrem de exact mirosul mării dintr-o anumită zi şi gustul felurilor succesive de mâncare consumate la o anumită petrecere.

Dar toate astea n-aveau nici o legătură cu Leon al III-lea. Iar ierarhii cei mai iluştrii şi cu faima unor mari erudiţi îi răspundeau doar cu trimiteri la scripturi. Problema Filioque (Processio ex Patre per Filium în Răsărit şi Processio ex Patre Filioque în Apus n-avea decât să adâncească schisma, chiar dacă precautul Leon III se va feri să dea un verdict clar. Or problema Duhului Sfânt făcea parte dintr-o altă categorie decât cea a simplei transhumanţe de care era interesat Luciferus.) Prelaţii îl priveau cu bunăvoinţă, întrucât se pomeneau în faţă cu un tânăr imberb atât de cult şi atât de lacom de învăţătură şi credeau de datoria lor să şi-l atragă aproape pentru a nu-l lăsa să cadă – Ferească Dumnezeu! – în ispita vreunei erezii. Plus că adolescentul mai era şi foarte frumos la înfăţişase şi strălucea de doxă şi pasiune: era neapărat nevoie să fie atras spre Cauza cea Bună. Doar că adolescentul imberb despre care este vorba, cel plin de doxă şi de pasiune, nu simţea câtuşi de puţin nevoia de a se înregimenta vreunui ordin care să-i dicteze gândurile şi preocupările. Cu atât mai puţin programul de viaţă. Interesele şi conduita lui erau formate şi nu exista om să-l poată abate de la ele. Să-i intre în graţiile unui anumit mai mare al bisericii pentru o perioadă limitată, asta da. In răstimpul acela Luciferus putea oferi tot ceea ce imaginaţia putea spera de la el. Dar sub constrângere, Al Cincizeci şi doilea se retrăgea în propria-i carapace. Atunci nu mai era nici simpatic şi nici măcar suportabil.

Memoria erudiţilor ierarhi nu era constituită, aşadar, decât din cioburi din amintirile înţelepciunii cărţilor sfinte. Dar, de când îl descoperise – prin al-Musta – pe Pythagora, Speciosus-Luciferus căuta şi în altă parte răspunsul la întrebările sale. Al Cincizeci şi doilea nu era interesat de fineţuri de interpretare ca, de pildă, deosebirea dintre metempsihoză şi metensomatoză, pe el nu-l interesa dacă sufletul doar călătoreşte într-un nou corp sau dacă schimbarea nu-i aparţine sufletului, ci doar corpului. Pe Al Ciuncizeci şi doilea îl interesa doar dacă există o cale de a reda vieţii memoria pierdută a ipostazelor anterioare. Cu timpul, aceasta a devenit obsesia sa: cel ce-şi aminteşte trecutul din alte vieţi nu trebuie s-o ia mereu de la capăt, el se naşte matur psihic, economiseşte ani mulţi de instrucţie elementară, îşi prelungeşte viaţa ipostazei, îşi măreşte sensibil performanţele şi toate astea fiindcă beneficiază de o experienţă utilă extraordinară. Tehnicile mnemotehnice complicate, cu care s-a autoflagelat atâţia ani, nu constituiau decât exerciţiile pregătitoare pentru imensa cantitate de informaţie pe care se pregătea s-o primească, s-o stocheze şi s-o valorifice.

Şi iarăşi, Roma era preocupată de cu totul alte itinerare ale vieţii de după moarte. Precizarea infernului limita posibilităţile unor treceri rapide ale sufletului dintr-un corp într-altul. Pentru “milostivii” de după Origene, infernul nu este veşnic, condiţionaliştii nu exclud distrugerea totală a celor ce nu se supun voinţei lui Dumnezeu, negând implicit eternitatea sufletului (chiar dacă doar a marilor păcătoşi), iar curentele antiiudaice nu acceptă credinţa evreilor, după care Yahve ar fi desăvârşit la FACERE un număr limitat de suflete pentru poporul ales şi acestea, păstrându-se în suma dată, reveneau de fiecare dată într-un trup pe care-l făceau iudaic. (Curând după ce Luciferus va părăsi Roma, episcopul Jonas dOrleans se va indigna că mai există numeroşi ierarhi dispuşi să pună sub semnul îndoielii veşnicia sufletului.) Preoţii şi erudiţii clerului aveau pe vremea aceea cu totul alte probleme, iar întrebărilor adolescentului li se răspundea cu o bunăvoinţă superioară, aşa cum trebuie să te porţi întotdeauna cu un tânăr promiţător, însă, până atunci, prost sfătuit.

Al Cincizeci şi doilea nu se îndură totuşi să părăsească vechea capitală a Imperiului Roman de Apus. Trimişilor de la Constantinopol le răspundea în doi peri: ba că nu e momentul de a i se adresa lui Carol până ce Bizanţul mai ezită să-l recunoască drept împărat, ba că francul nu se mai mulţumea cu o căsătorie între unul dintre fiii săi şi o prinţesă răsăriteană, ci voia el însuşi mâna Irinei (ceea ce, desigur, nu reprezenta decât o prea mare neobrăzare!), ba că împăratul tocmai se află într-o campanie de pedepsire a unor triburi răzvrătite. Luciferus nu s-a sfiit nici măcar să trimită el însuşi emisari cu asemenea argumente, unele dintre mesaje păstrându-ni-se încă şi astăzi şi nefăcând decât să-i încurce pe istoricii care le-au luat drept bune, întrucât nu puţine date sunt false, chiar dacă au fost transmise de un contemporan. (La destinaţie, şi aceste epistole au fost diferit primite: tabăra lui Staurakios – şi a urmaşilor săi -, adeptă înfocată a unei alianţe cu Carol, îl acuza mai mult sau mai puţin voalat pe Luciferus că tărăgănează intenţionat tratativele, ba chiar că ar fi sustras darurile imperiale, motiv pentru care nu se putea înfăţişa în faţa lui Carol; acum Aetios şi facţiunea ostilă legăturii dintre imperii sărea de fiecare dată în sprijinul “înţeleptului şi ilustrului emisar al Irinei”; iar Irina însăşi devenea, pe zi ce trecea, tot mai abulică şi tot mai puţin interesată de altceva decât de întoarcerea frumosului adolescent, a iubitului ei Exael, fără de care, se dovedea, nu mai putea trăi.)

Nici şederea la Roma nu i-a adus lui Luciferus lămuririle aşteptate din sursele consultate şi din întâlnirile avute. Mai degrabă, perioada aceea de doi sau trei ani i-a desăvârşit transformarea într-un bărbat în toată firea, strălucitor şi sigur pe sine, ambasador cu însărcinări speciale al Bizanţului pe lângă Sfântul Scaun, dar, mai ales, i-a dat răgazul să se lămurească în linişte cu sine însuşi.

Îngerii sunt fiinţe superioare, care intră în contact cu muritorii doar în condiţii speciale şi cu mesaje ce nu suferă întârziere. Nemurind, ei îşi păstrează acelaşi corp. La fel şi diavolii. Se spunea, totuşi, că numeroşi îngeri, la fel ca şi numeroşi diavoli, se amestecă printre muritori pentru a-i încerca (îngerii), pentru a-i duce în ispită (diavolii). Lui Luciferus îi era prea bine cunoscut că el însuşi era considerat de mulţi oameni ba drept înger, ba drept diavol, nenumăratele fapte ce i se puneau în cârcă neputând veni decât de la o fiinţă supranaturală. Mai ales printre oamenii simplii i s-a dus vestea şi, la Roma, fusese înconjurat atât de manifestări de mare preţuire, cât şi de o ură, uneori, agresivă, mai ales în timpul unor nenorociri colective sau individuale (pe care el le-ar fi abătut asupra locului). Dar Al Cincizeci şi doilea ştia prea bine că şi îngerii şi demonii, chiar dacă iau în mod temporar înfăţişarea şi trupul unei fiinţe muritoare, nu-şi părăsesc niciodată esenţa. Deci nici memoria istorică, memoria care penetrează ipostazele şi care le lipseşte atât de mult oamenilor. Ceea ce Luciferus nu reuşea să obţină. Dacă ar izbândi, ar fi într-adevăr un înger. Sau un demon?

1 Doar că bandiţii trimişi de marele eunuc n-au reuşit să ajungă niciodată din urmă un Luciferus care se deplasa atât de iute şi care – pe deasupra – mai putea fi atât de uşor de confundat din pricina numeroaselor sale sosii (sic!) sau a haosului creat de ubicuitatea-i proverbială.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.