,,Veșnicia s-a născut la sat”, dar supraviețuiește la Muzeul Satului

Muzeul Satului: una dintre cele mai importante și mai cunoscute instituții muzeale din București. Pe numele său întreg Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, instituția este într-atât de cunoscută încât agențiile turistice o includ pe lista „obiectivelor“ care trebuie, neapărat, văzute.

Dar, acesta este cu mult mai mult decât un simplu muzeu în aer liber: este locul unde poate fi urmărită, pe viu, evoluția din punct de vedere material și spiritual a vieții din satele românești. Toate obiectele și monumentele existente acolo, unele vechi de câteva secole, sunt originale. Dar, în ciuda vârstei înaintate a multora dintre ele, acestea lasă impresia că ar putea fi utilizate și chiar și acum. Iar asta pentru că, de ele se ocupă, zilnic, o întreagă „armată“ de restauratori, specialiști cu o pregătire profesională excepțională, care-i transformă în niște veritabili artiști.

Satul model

Ideea construirii unui astfel de muzeu i-a aparținut sociologului Dimitrie Gusti care, de fapt dorea să creeze imaginea unui sat-model, care ar fi urmat să impună un standard modern pentru viața de zi cu zi a țăranului român. El a organizat acolo un sat cu canalizare, cu apă curentă precum și cu rețea de lumină electrică. De fapt, chiar și acum muzeul poate fi considerat un sat clasic, amplasat într-o zonă centrală a Capitalei. Deschiderea oficială a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea. Pe parcursul lucrărilor de amenajare, care au durat șase luni, regele a vizitat șantierul de patru ori, căci dorea ca deschiderea muzeului să aibă loc la data în care se împlineau 70 de ani de la întemeierea dinastiei regale a României. Construcțiile, care au fost alese pe criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au fost aduși și 130 de meșteri populari, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care le-au remontat într-un timp record și exact cum fuseseră ,,acasă” la ele.

O istorie zbuciumată

De-a lungul istoriei sale Muzeul Satului a trecut prin câteva momente cu adevărat dramatice. În 1940, după ce URSS a răpit României Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței, în țara noastră au venit foarte mulți refugiați plecați din fața tăvălugului rusesc. În acele împrejurări Municipalitatea Bucureștiului a decis ca într-o parte a gospodăriilor din muzeu să fie găzduite mai multe familii de refugiați. Dar, acest gest umanitar a avut un efect devastator asupra patrimoniului precum și a scopurilor pentru care fusese creată instituția. Motiv pentru care, în 1942, clădirile respective au fost eliberate de vremelnicii lor ocupanți. Dar, o pagubă cu mult mai mare și mai importantă a fost înregistrată în cursul a două incendii devastatoare, produse la câțiva ani unul de celălalt. Primul a fost cel din 5 septembrie 1997, când au fost distruse cinci gospodării din totalul de 42 ale muzeului. Pagubele au fost cu atât mai grave cu cât a fost vorba despre gospodării foarte vechi, din secolele al XVI și XVIII. Cel de al doilea a fost cel din 20 februarie 2002 când, din cauza vântului extrem de puternic, incendiul s-a extins rapid și a „lovit“ obiective etnografice din partea de nord a muzeului, la limita dintre sectoarele dedicate zonelor etnografice Moldova și Dobrogea. Dar, de fiecare dată, efectele acelor calamități au fost remediat prin eforturile întregului colectiv al muzeului, precum și cu sprijinul unor instituții muzeale din țară. Dar și prin susținerea financiară oferită de Ministerul Culturii și Cultelor precum și a unor sponsori, astfel că lucrările de restaurare a construcțiilor care au avut de suferit de pe urma dezastrului, s-au finalizate într-un termen relativ scurt. Ceva mai târziu, în 2016, muzeul s-a extins cu circa 3,5 hectare, în apropierea Palatului Elisabeta, unde sunt expuse 30 de clădiri-monument la care se lucrase anterior, vreme de zece ani. Noua aripă adăpostește, printre altele un salon de dans, locuințe ale unor meșteșugari, cum ar fi o casă de apicultor, o cabană de pădurar din Valea Doftanei precum și o casă evreiască din Maramureș și una săsească din zona Sibiului.

„Ucigașii“ vechilor relicve

Indiferent că este vorba despre obiecte din lemn, materiale textile, pictură pe orice fel de suport, vechi documente scrise ori tipărite pe hârtie, toate vechile relicve au o serie de „dușmani“ specifici care, lăsați să își face de cap, le pot distruge definitiv. Este vorba despre tot soiul de bacterii, ciuperci și mucegaiuri ori de insecte care se hrănesc cu fibre de celuloză. Sau, pur și simplu, poate fi vorba despre distrugeri mecanice produse în diverse împrejurări. Iar în cazul obiectelor găzduite la Muzeul Satului situația este și mai complicată. Amplasat pe malul unui lac, umiditatea din zonă este deosebit de ridicată iar temperaturile variază de la o zi la alta, de la un anotimp la altul. Exact de aici încolo intervine activitatea restauratorilor, fiecare cu domeniul lui de activitate. Astfel se face că în laboratoarele de restaurare vom întâlni specialiști în restaurarea pieselor ceramice, a celor textile, ori confecționate din metal dar și a picturilor pe lemn ori pe sticlă.

Noua tinerețea a bătrânelor icoane

Încărcate de înalte semnificații religioase, vechile icoane au și ele nevoie de harul și talentul unor specialiști care le ajută să treacă prin timp și prin timpuri. Breasla restauratorilor s-a pus sub patronajul ocrotitorului lor, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. La Muzeul Satului specialistul restaurator este Iuliana Paloda-Popescu. Licențiată a Universității de Arte București, Facultatea de Pictură (în anul 2000) cu un doctorat în Istorie, dobândit în anul 2009, cu teza „Istoricul constituirii colecției de icoane a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, ea este cercetător științific, expert restaurator pictură tempera, dar și șef al Biroului de Restaurare Patrimoniu Mobil, expert în conservarea și restaurarea bunurilor cultural-artistice (icoane pe lemn și pe sticlă). Dar, în spatele acestei înșiruiri de titluri administrative se ascunde o carieră profesională deosebit de complexă. Ea lucrează la muzeul Satului din anul 1994, încă de pe vremea în care era studentă. Domnia sa ne-a relatat că, de fapt, pregătirea artistică este doar unul dintre domeniile în care s-a specializat de când se ocupă de restaurare: ,,Restaurând, m-am lovit de nevoia de a utiliza cunoștințe din cele mai diverse domenii de la chimie, biologie, fizică, etnologie, arheologie, structura tipurilor de lemn până la ornamentică, desen și multe altele. De fapt restaurarea poate fi considerată ca o medicină a operelor de artă.” Deosebit de laborioasă, restaurarea unei icoane începe prin alcătuirea unui «Dosar de restaurare» în care sunt consemnate absolut toate informațiile care rezultă din ceea ce se cheamă ,,investigația inițială” de la starea suportului pe care este pictată icoana până la pigmenți și orice alte substanțe. În plus, acolo există planșele foto corespunzătoare fiecărei etape în parte. Cât timp poate dura restaurarea? Depinde! Dar nu mai puțin de o lună. Motiv pentru care Iuliana Paloda-Popescu lucrează, simultan, la mai multe icoane din diverse perioade. De-a lungul carierei, prin mâna sa, au trecut numeroase icoane din secolele XVIII-XX. Câte or fi fost în total? Sute, poate, peste o mie. Iar în depozitele Muzeului mai există multe altele care își așteaptă rândul la primirea unei noi tinereți, astfel ca, de ele să se poată bucura și urmașii noștri.

O altă viață pentru hârtie

Un alt specialist restaurator de la Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti” este Cristina Selim. Dar ea se ocupă de unul dintre materialele cele mai perisabile: hârtia. În acest caz este vorba despre documente prezente în arhiva muzeului, hărți vechi de la câteva decenii până la circa un secol, dar și ,,izvoade”, tiparele de hârtie folosite de către meșterii care pictau icoane pe sticlă. Și în cazul restaurării acestor obiecte de patrimoniu sunt parcurse aceleași etape obligatorii . Mai întâi se face investigația prin care se stabilește starea inițială a documentului, consemnată într-o fișă de restaurare, inclusă în „dosarul de restaurare“. Dosarul este prezentat, exact ca și în cazul icoanelor, Comisiei de restaurare, care aprobă declanșarea întregii „operațiuni“. Abia apoi, după parcurgerea acestor primi pași poate să înceapă și restaurarea propriu-zisă. Mai întâi se curăță documentul de praf ori de urmele unor substanțe diverse cu care a fost în contact de-a lungul timpului. Apoi, este îndreptat în cazul în care a stat mult timp împăturit sau pliat sub diferite forme. În cazul documentelor, de orice natură ar fi acestea, cea mai gravă problemă este lipsa ,,suportului papetar” așadar a hârtiei propriu-zise. Deosebit de complex, procesul de restaurare presupune completarea lipsurilor cu ,,hârtie japoneză” sau cu „văl japonez“ care având un PH neutru, nu afectează în nici un fel restul documentului. De-a lungul timpului, prin acest laborator de restaurare au trecut și o serie de hărți din primii ani ai secolului XX, din anii 1907-1917. Acestea nu sunt expuse în muzeu, ci sunt depozitate în arhiva alături de alte documente emise după anul 1936, odată cu înființarea instituției. Activitatea de zi cu zi a specialiștilor îndeplinește fidel ceea ce spunea, cândva, sociologul Dimitrie Gusti, în discursul inaugural: „El, muzeul este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăția și varietatea de viață țărănească, ideile de atâtea ori adânci, de stil arhitectonic țărănesc, marea știință a adaptării la mediu și a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire și siguranța instinctivă sau chibzuită a folosirii spațiului mai larg pentru oameni, vite și lucruri; arta și tehnica românească de la brazdă își dau mâna.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.