Viaţa de acasă se naşte altfel cu fiecare dintre noi. Ea este bagajul nostru mitologic. Există mai întâi, viaţa de acasă construită de părinţii noştri şi căreia îi purtăm frumoase amintiri de cele mai multe ori. Dar atunci apar şi primele proiecţii ale propriului destin, într-o viaţă de acasă altfel, cumva, decât aceea care ne-a protejat până atunci.
Pentru început, trăim viaţa copilăriei, unde timpul pare a fi mai diluat, mai generos, cu aşteptările noastre de atunci. Însă dincolo de el intervin segregări tehnice, în sensul că apar cele dintâi departajări: cărei lumi aparţinem. Când spunem aceasta, ne gândim la clase sociale şi venituri pe fiecare familie. Copilăria periferiilor este mai liberă de oprelişti, pe când micuţii oraşului aşezat, al clasei mijlocii, intră pe făgaşul destinului supravegheat şi atent controlat încă de timpuriu.
La începutul secolului XX copilăria periferiilor se articula pe tipul de profesie al tatălui, pentru ca 50 de ani mai târziu peisajul social să se schimbe radical, prin noile metodologii pedagogice şi opţiuni socio-profesionale coordonate ideologic de noul regim. Majoratul coboară la vârsta de 18 ani, faţă de 21 de ani până la 1948, eliminându-se perioada emancipării dintre 16 si 21 de ani.
Bucuria de avea copii şi de a te bucura de prezenţa lor, şi apoi bucuria de a fi alături de părinţi şi rude, împărţind tihna timpului liber, care se derula într-un alt ritm, specific generaţiilor care l-au trăit şi cultivat, pare astăzi un decupaj desuet. Între 1890 şi 1940 nu sesizăm diferenţe majore ale sentimentelor care tranzitau generaţiile unei singure familii. Schimbările se produc începând cu 1950, prin ideologizarea educaţiei şi chiar a vieţii de familie. Astfel, dacă familia era micul univers care aduna aşteptări şi împliniri, ulterior, anonimatul blocului a schimbat intimitatea micropeisajului familial, expunându-l unor consumatori de ocazie: vecinii. Pentru ca apoi, foarte curând, să apară şi pedagogul. Vârstele vieţii de acasă se risipesc începând cu vârste foarte mici, odată cu obligativitatea anilor de grădiniţă, dar şi a programului de lucru tot mai încărcat al părinţilor, dispărând, treptat, şi realitatea socială a femeii casnice. Rezultatul firesc al acestei schimbări de atitudine socială a fost copilul şi adolescentul cu cheia de gât.
Familia care se adună în faţa casei rămâne idealul fiecărei copilării. O realitate din ce în ce mai greu de construit, dincolo de nesincronizările dintre el şi ea, tot mai prinşi astăzi în ritmul trepidant al carierei.
(Material realizat cu sprijinul Muzeului Municipiului București)
Domnul Adrian Majuru scrie despre portiuni si viziuni din realitatea trecuta , privite din ” vizuina” dumnealui. Pentru a completa imaginea acelor vremuri trecute cred ca este necesar sa prezentam si alte viziuni, privite din alte „vizuini”. De exemplu , sa citim despre copilaria , adolescenta , tineretea si opera lui Panait Istrati.