Anne de Bretagne, regină, ducesă şi mecena

Anne de Bretagne (1477-1514), care a murit cu 500 de ani în urmă la Castelul Blois, a fost ducesă de Bretagne şi de două ori regină a Franţei, fapt unic în istoria regatului. La graniţa secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, ea a dat o nouă demnitate şi o nouă amploare statutului de regină şi a jucat un rol determinant în evoluţia artelor timpului ei.

Este celebrată anul acesta prin expoziţii, conferinţe şi concerte, în Val-de-Loire, unde a trăit. Celebrările se leagă simbolic de locul naşterii sale, Nantes, şi de cel al morţii, Blois, trecând prin mai multe reşedinţe care au jucat un rol important în viaţa reginei.

Este o adevărată stagiune culturală ce durează din martie până în octombrie, în care sunt propuse expoziţii, concerte, spectacole de animaţie menite să ilustreze perioada ce anunţa Renaşterea în care a trăit Anne de Bretagne şi schimbările apărute în diferite discipline: miniaturile evocate la Langeais, ceremonialurile, în expoziţiile de la Nantes şi Blois, muzica sacră sau profană în concertele de la Nantes, Blois şi Clos Lucé, manifestări în ziua de Sfânta Ana la castelul Amboise, sculptura decorativă la Oratoriul din Loches, restaurată recent.

Deşi scurtă, viaţa Annei de Bretagne a fost ritmată de numeroase evenimente. La 11 ani a devenit ducesă, la 14 ani, era regină a Franţei, la 17 de ani rămânea văduvă, iar la 37 de ani a murit. Marile etape ale vieţii, explică Pierre-Gilles Giraul, director adjunct şi conservator la Castelul Blois, într-un interviu acordat jurnalistului Laurence Caillaud, „jalonează cursul Loirei: naşterea la Nantes, o căsătorie la Langeais, o reşedinţă la Amboise, în timpul lui Carol al VIII, perioade de timp petrecute la Loches sau la castelul Plessis-les-Tours, viaţa la Blois…”.

„Anne, Ducesă de Bretagne” a făcut obiectul unei mari expoziţii, în 2007, la castelul ducal din Nantes. Importanţa amintirii bretone a Ducesei, legată de dezvoltarea sentimentului regionalist începând din secolul al XIX-lea, a lăsat oarecum în umbră atunci locul original pe care l-a ocupat în istoria reginelor Franţei.

Între naşterea sa în castelul ducal din Nantes şi moartea din castelul regal Blois s-au scurs numai 37 de ani.

Regină a Franţei nu te năşteai, ci deveneai. Femeile erau excluse de la moştenirea tronului, printr-o lege salică. Puteau primi titlul de regină numai prin căsătoria cu regele sau cu moştenitorul tronului.

Anne era fiica Ducelui de Bretagne, François II, şi a celei de a doua soţii a lui, Marguerite de Foix. În lipsa unui frate, a moştenit Ducatul de Bretagne, aflat atunci în război cu regele Carol al VIII-lea. S-a încoronat Ducesă de Bretagne la Rennes, dar consilierii ei erau divizaţi. Refuză căsătoria cu Alain d’Albret şi trebuie să fugă din Nantes când acesta predă oraşul trupelor franceze. Refugiată la Rennes, speră în ajutorul împăratului Maximilian de Habsburg, cu care acceptă să se căsătorească prin procură, dar întăririle promise nu vin niciodată.

Căsătoria cu Carol al VIII-lea, la Castelul Langeais

Nantes şi Bretagne fiind cucerite de francezi, Anne de Bretagne este nevoită să semneze pacea cu Carol al VIII-lea şi să se căsătorească cu învingătorul. Căsătoria este celebrată la Langeais, în 6 decembrie 1491. Contractul de căsătorie îi impunea reginei să renunţe la administraţia Ducatului, ce revenea soţului ei. Dacă acesta urma să moară, puterea îi revenea, dar trebuia să se căsătorescă cu succesorul lui.

După moartea lui Carol al VIII-lea, în 1496, Anne recapătă drepturile asupra Ducatului de Bretagne şi restabileşte instituţiile suprimate de rege. Succesorul acestuia era ducele Louis d’Orléans, viitorul Ludovic al XII-lea. Reîntoarsă la Nantes, până când Ludovic al XII-lea a obţinut despărţirea de prima lui soţie, Anne de Bretagne bate monedă cu propria efigie. La căsătoria oficiată la Nantes în 1499, ea obţine administrarea Ducatului şi succesiune separată pentru el. Locuieşte adesea la Blois, unde ţine o curte numeroasă.

Model de virtute uneori severă, Anne de Bretagne concepea Curtea Doamnelor ca pe un element esenţial al demnităţii de regină. Model de pietate şi devoţiune, Regina apare în public la pelerinaje, procesiuni, vizite la biserici şi la spitale. La acestea se adaugă ritualul spălării picioarelor a 12 săraci în Joia Mare.

Anne de Bretagne şi artiştii săi

Blazonul Ducesei Anne de Bretagne

Dacă numeroase opere produse pentru regină au dispărut, rolul ei de comanditar sau de destinatar de opere de artă este bine cunoscut. Ea este prima regină-mecena din istoria Franţei, chiar dacă termenul de mecena nu este cel din zilele noastre, pentru că toţi aceşti artişti erau în serviciul ei, iar creaţiile lor serveau scopuri politice sau religioase. Este greu de deosebit, din cauza lipsei de documente, artiştii care lucrau ocazional pentru regină de cei ataşati curţii ei şi căroroa le plătea regulat o sumă de bani sau de cei care executau pentru un al treilea o operă ce urma să-i fie oferită reginei.

Dacă Anne de Bretagne a apelat la tapiseri, brodeuri, orfevri, s-au păstrat până astăzi numai cele ale pictorilor, mai ales ale pictorilor de manuscrise, şi ale sculptorilor.

Pictorul Jean Poyer, menţionat documentar la Tours începând din 1465 şi mort în 1504, a fost folosit fără îndoială de regina Charlotte de Savoia, soţia lui Ludovic al XI-lea. După 1490 a lucrat pentru Carol al VIII-lea şi mai ales pentru Anne de Bretagne. Ea poseda cel puţin patru lucrări realizate de mâna lui: o carte mică de rugăciuni, făcută între 1492 şi 1495, o alta din 1497, singura operă menţionată documentar, din care pare să provină o pagină păstrată la Philadelphia, o psaltire decorată cu şnurul franciscanilor şi cu miniaturi, adresată „Suveranei doamne”, executată probabil când era văduvă, şi o „Livre d’Heures”, dată apoi lui Marie d’Angleterre şi pătrată astăzi la Lyon.

După moartea lui Poyer probabil, regina comandă faimoasele „Grandes Heures” pictorului Jean Bourdichon, care îi urmase, din 1480, lui Jean Fouquet în postul de pictor al regelui. Între 1491 şi 1492, el a fost plătit pentru a picta portretele reginei Anne, al Charlottei d’Aragon, prinţesă de Taranto, şi al părintelui Jean Bourgeois, confesorul reginei. Tot el a luat măştile mortuare ale reginei Charlotte de Savoia şi Sfântului François de Paul.

Imagine din Grandes Heures d’Anne de Bretagne

Regina l-a folosit din 1492 şi i-a plătit 50 de livre „pentru mai multe istorii pe care el le-a făcut şi le-a decorat cu miniaturi pentru sus numita doamnă”. Tot la el a apelat şi pentru a-i picta o vedere din Nantes şi pentru a desena modelele monedelor şi noului său blazon ducal. Către 1505-1508, el a realizat „Les Grandes Heures”, cu inimitabilul lor decor de flori şi fructe, ca şi un delicat portret al reginei rugându-se. El o portretizează şi primind o carte sau scriind scrisori soţului ei în „Epitres royales” de la Sankt Petersburg.

În sfârşit, Bourdichon este autorul unui portret pe panou al reginei, aflat altădată în colecţia Lanjuinais, pierdut astăzi şi cunoscut numai din copii şi din fotografii.

Atribuit lui Bordichon, dar aparţinnd de fapt unui alt pictor, este şi „Portretul micului Charles-Orland”, aflat astăzi la Luvru. El este opera lui Jean Hey, faimosul Maitre de Moulins. Ultimul pictor aflat în serviciul reginei a fost Jean Perréal, zis Jean de Paris. Născut la Lyon şi mort la Paris, el a participat la lucrări din oraşul său natal, colaborând la decorul ceremoniilor intrării Cardinalului de Bourbon în 1489, a lui Carol al VIII-lea în 1493, a intrării reginei în 1494 şi a noului cuplu regal în 1500. Continuând activitatea lyoneză, el a devenit şi valetul de cameră al lui Carol al VIII-lea şi al lui Francisc I. Pentru regină, a desenat mormântul părinţilor ei, a cărui sculptură i-a fost încredinţată lui Michel Colombe. Tot Perréal a întocmit în 1505 inventarul veselei de aur a reginei din cabinetul regelui de la Blois.

Pagină de manuscris decorată cu plante şi animale

Sculptorii şi imagiştii reginei au fost Mazzoni, Colombe şi Regnault. Guido Mazzoni, cunoscut ca sculptor, a lucrat în Normandia pentru Antoine Bohier şi pentru Georges d’Amboise. La Blois a realizat o statuie a regelui Ludovic al II-lea în costum de vânătoare şi, poate, statuia ecvestră a regelui, plasată pe faţada apartamentului nou. Nu se ştie exact dacă Ludovic al XII-lea sau Anne de Bretagne a apelat la el pentru sculptura mormântului lui Carol al VIII-lea de la Saint-Denis. În orice caz, epitaful regelui atestă că mormântul este opera sculptorului italian, iar comanda pieselor de marmură în 1499 şi 1500 atestă că este vorba despre regină. Mormântul lui Carol al VIII-lea era unul dintre cele mai impozante din bazilică. Sarcofagul de marmură neagră este decorat cu medalioane „à l’antique”, cu figuri feminine, având efigia regelui rugându-se înconjurat de patru îngeri îngenuncheaţi. La Revoluţie, statuia regelui rugându-se, realizată în bronz emailat, a fost topită, iar ultimele vestigii ale monumentului au fost distruse. După mormântul regal, Mazzoni lucrează indirect pentru regină în 1504, când furnizează două modele, unul pictat, celălalt în lut, ale îngerului destinat să decoreze nava de argint oferită reginei la intrarea sa în Paris în ajunul celei de a doua încoronări.

Michel Colombe este cel mai cunoscut dintre sculptorii folosiţi de Anne de Bretagne. Născut către 1430, mort după 1512, originar din Bourges, unde s-a format pe lângă tatăl său, Philippe, Colombe s-a instalat la Tours între 1470 şi 1490. El a pregătit un proiect pentru mormântul lui Ludovic al XI-lea, a creat desenele pentru medalia bătută cu ocazia intrării lui Ludovic al XII-lea în Tours, în 1500, a realizat altarul Sfântului Gheorghe de la castelul Gaillon şi a lucrat, împreună cu Perréal, în 1511, la proiectul mormântului lui Philibert de Savoia, dorit de Margareta de Austria pentru mânăstirea pe care a fondat-o la Brou.

Funeraliile reginei

Anne de Bretagne i-a încredinţat, în 1499, realizarea mormântului părinţilor săi. El a fost asistat de doi „cioplitori în zidărie italiană” printre care nepotul său, Guillaume Regnault. Regina a apelat din nou la el pentru mormântul episcopului de Nantes, Guillaume Guéguen, la care a contribuit.

În 1511, Colombe, în vârstă de 80 de ani, îi scrie nepotului său că a servit-o pe regină „timp de 40 de ani”. Dat fiind că a colaborat cu Colombe la mormântul din Nantes, Regnault ar putea fi autorul principal al celui de al treilea mormânt comandat de regină, cel al copiilor săi. Sarcofagul cu două registre sculptate poartă portretele culcate ale celor doi copii îmbrăcaţi în mantii cu flori de crin. Dacă sarcofagul decorat cu vrejuri, delfini şi basoreliefuri cu faptele eroice ale lui Hercule şi Samson mărturiseşte o mână florentină, probabil cea a lui Jérôme Pacherot, portretele culcate se revendică de la arta franceză.

Mormântul lui Ludovic al XII-lea şi al reginei Anne de Bretagne din biserica Saint-Denis

„Les Tres Riches Heures d’Anne de Bretagne”, alături de „Les Tres Riches Heures du Duc de Berry”, reprezintă un „bestseller” al sfârşitului Evului Mediu, cuprinzând rugăciunile pentru fiecare oră a zilei copiate şi împodobite cu miniaturi pentru folosinţa laicilor. Cartea este cunoscută pentru calendarul ei ilustrat cu muncile fiecărei luni şi cu scene de curte, dar, mai ales, pentru marginile cu decor vegetal ale paginilor. Păstrat în colecţiile regale, manuscrisul a fost plasat, în timpul lui Ludovic al XIV-lea, în cabinetul de curiozităţi de la Versailles, trecând apoi în colecţiile Bibliotecii Naţionale. În 1868 a fost descoperit un act al reginei, datat 1508, care ordona plata către Jean Bourdichon a sumei considerabile de 600 de scuzi de aur, „pentru a-l recompensa pentru faptul că a decorat una dintre Marile Ore pentru folosinţa nostră”. Originalitatea acestui manuscris constă în ilustraţiile pe o pagină întreagă, prinse într-un cadru aurit, ceea ce le transformă în adevărate tablouri. În afara picturilor calendarului şi a marginilor florale, există şi imaginea celebră a manuscrisului, un splendid portret al Annei de Bretagne rugându-se. Trei sfinte, cărora tradiţia le atribuie o origine bretonă, o încadrează pe regină. Fără îndoială, la această imagine se referea Marcel Proust în „La umbra fetelor în floare” când scria pentru a o evoca pe Françoise că „te făcea să te gândeşti la una dintre acele imagini ale Annei de Bretagne, pictate în Cartea orelor de un vechi maestru….”.

Obiectele de artă ale reginei

Relicvariul Inimii Annei de Bretagne

Graţie moştenirilor de care a beneficiat şi gustului său estetic, Anne de Bretagne poseda un important ansamblu de obiecte de artă şi de tapiserie. Câteva piese care s-au păstrat, cum ar fi „Nava Sfintei Ursula”, şi documentele epocii dau seamă de cantitatea şi calitatea pieselor. Colecţia ei se număra printre cele mai bogate colecţii princiare din Franţa în zorii Renaşterii. Chiar dacă nu egala fastul familiei de Valois, Curtea Bretagnei avea o colecţie fastuoasă de obiecte de artă. Anne de Bretagne a moştenit şi toate mobilele regelui Carol al VIII-lea, şi, mai ales, vasele de orfevrerie şi tapiseriile. În sfârşit, colecţiile ei s-au îmbogăţit de-a lungul celor două domnii prin comenzi personale sau prin daruri pe care le-a primit.

Din acest foarte bogat ansamblu puţine piese au ajuns până la noi. La Reims, în Palatul Tau, se păstrează „Relicvarul Sfintei Epine”, iar la Muzeu Luvru, tabloul-relicvar al Trinităţii, trimis către 1412 de Jeanne de Navarre, regina Angliei, fiului ei, Ducele Jean V de Bretagne, ca şi o pereche de îngeri-relicvar cu blazonul Bretagnei, oferită reginei de oraşul Tours, şi pe care ea i-a încredinţat-o unui orfevru al lui Ludovic al XII-lea pentru a adăuga figurile Sfintei Ursula şi ale altor 11 fecioare. S-au păstrat, de asemenea, cinci pahare de sticlă veneţiană decorate cu email şi cu blazonul reginei.

Sursele scrise completează cunoaşterea colecţiilor reginei Anne de Bretagne. Dincolo de descrierea pieselor, aceste surse oferă informaţii preţiose privind viaţa şi folosinţa lor cotidiană la Curtea Regală. Camerele castelelor erau, cu ocazia marilor evenimente, decorate cu ţesături cu reflexe de mătase, uneori de aur şi de argint, şi cu vase de orfevrerie. Colecţiile de artă căpătau atunci un caracter spectaculos şi teatral.

Mormântul copiilor reginei din Catedrala din Tours

În zorii Renaşterii, tapiseriile şi celelalte ţesături formau esenţialul decorului de interior. Curtea Regală era atunci itinerantă şi această mobilitate influenţa cadrul vieţii. Nu exista interes pentru mobilele grele şi impozante, ci pentru obiectele uşor de transportat. Artele textile au căpătat, împreună cu piesele pentru masă, un loc special în colecţiile princiare şi regale. Textilele erau menite şi să încălzească la propriu atmosfera, dar erau şi o modalitate de afişare a luxului. Reşedinţele regale erau, în consecinţă, „îmbrăcate” şi „dezbrăcate” după întâmplările vieţii de curte, astfel încât, la marile ceremonii, toate încăperile erau acoperite cu textile, piatra şi lemnul dispărând sub strălucirea lor.

Registrul colecţiilor Annei de Bretagne menţionează peste 30 de „camere de tapiserie”, termen indicând un ansamblu format din piese distincte. Majoritatea erau făcute cu fir de mătase, dar cei mai bogaţi le decorau cu fir de aur, ca în cazul tapiseriei lui Alexandru, din opt piese, şi „Romanul Trandafirului”, din patru piese.

Subiectele sunt atât profane, cât şi religioase. Anne de Bretagne avea o „Istorie a războiului Troiei”, cu 11 piese, temă deosebit de preţuită în tapiseria de la începutul secolului. Acest succes se datora, în parte, faptului că mai multe familii princiare, cum erau ducii de Bourgogne şi de Bretagne, îşi revendicau originile de la troieni. Posesia unei asemenea tapiserii amintea originile şi afirma prestigiul. Idealul cavaleresc era un al doilea subiect la modă.

Castelul ducal din Nantes

Faptele eroice se răsfrângeau şi asupra luptelor contemporane. Anne de Bretagne avea un ansamblu din şase piese, „de la Fomighny” şi un altul „de la Guyenne”, amândouă amintind mari bătălii din Războiul de 100 de ani.

În ceea ce priveşte ţesăturile cu subiect religios, sursa principală de inspiraţie era Vechiul Testament, cu o preferinţă pentru episoadele cu substrat profan. Aceste tapiserii erau etalate cu prilejul banchetelor şi sărbătorilor. Anne de Bretagne avea o piesă cu povestea lui Esther şi una ilustrând istoria Suzannei.

Operele alegorice ale literaturii franceze a timpului erau, de asemenea, surse de inspiraţie pentru ţesători şi comanditarii lor.

În sfârşit, alături de marile serii de tapiserii cu subiecte religioase, mitologice, istorice sau alegorice, inventarul Annei de Bretagne arată şi succesul de care se bucurau scenele de viaţă cotidiană, de la viaţa la ţară şi muncile câmpului sau îngrijirea viei, la viaţa aristocratică cu vânători şi turniruri.

Sunt menţionate, de asemenea, mai multe „verdures”, tapiserii cu decor vegetal.

Meseria de regină

Statuia Annei de Bretagne de la Castelul din Nantes

Reginele aveau întreaga demnitate a suveranului, fără a exercita de fapt puterea în mod direct. Li se cerea să dea un moştenitor Coroanei şi să intermedieze între rege şi popor. Anne de Bretagne a îndeplinit aceste obligaţii, adăugându-le însă dimensiuni noi.

Sub domnia lui Carol al VIII-lea, a avut puteri reduse, regele revendicând pentru el însuşi moştenirea bretonă. Moştenire pe care ea şi-a reapropriat-o în timpul văduviei şi al negocierii noii căsătorii cu Ludovic al XII-lea. A fost singura regină a Franţei care a avut o formă de autoritate asupra unui teritoriu anume, autonom în raport cu Coroana. În acest fel, a deţinut o putere politică reală în Ducatul său.

Ca un contrapunct la personalitatea lui Ludovic al XII-lea, foarte econom şi refuzând să ofere imaginea generozităţii aristocratice a timpului, Anne de Bretagne era recunoscută pentru favorurile şi recompensele sale care au dus la formarea unei Curţi ce număra, la dispariţia ei, 300 de persoane. Rolul ei în comenzile artistice şi literare a fost extrem de important.

Ca regină, afişa acelaşi fast ca regele. Funeraliile ei au fost, de asemenea, marcate de un fast unic. François d’Angoulême, viitorul rege Francisc I, care o organizat funeraliile, desfăşurate în două etape, una la Blois şi apoi drumul până la Paris şi înhumarea la Saint-Denis, a profitat de ocazie pentru a escamota problema succesiunii bretone. A treia etapă a fost înhumarea inimii reginei la Nantes, în cadrul unor ceremonii fără precedent. Singurele obiecte care au rămas din aceast moment istoric sunt vasul ce conţinea inima reginei, o relatare din epocă a evenimentelor, dar şi poveştile şi manuscrisele miniate.

Grădinile Castelului Blois

Castelul Amboise

În această vară, la Castelul Blois, va fi deschisă o expoziţie având ca obiect „Grădinile castelului”, create sub domnia Annei de Bretagne şi a lui Ludovic al XII-lea. Se pare că rolul reginei a fost mai mare decât al regelui în amenajarea lor. Blois este primul exemplu important de grădină „à l’italienne”, în terase, un model ce se va dezvolta în timpul Renaşterii. Grădinile capătă astfel o amploare deosebită, sintetizând tradiţia franceză, moştenitoare a Evului Mediu, şi noile influenţe italiene.

Expoziţia va compara aceste grădini cu cele ale altor castele şi va prezenta gravurile lui Andouet Du Cerceau, principala sursă vizuală, dar şi recentele descoperiri arheologice care au permis cunoaşterea unor noi dimensiuni ale acestor grădini.

Loggia Castelului din Nantes

Printre castelele care participă la celebrări se numără şi cele din Loches şi din Langeais, ultimul fiind locul căsătoriei lui Anne de Bretagne cu Carol al VIII-lea. La Loches, marca reginei este foarte puternică prin prezenţa herminelor, care erau emblema sa. Regina a jucat probabil un rol direct în amenajarea locului de rugăciune privat, construit sub Ludovic al XII-lea. La Langeais, regina a venit în principal pentru căsătorie, dar, începând din luna decembrie a acestui an, ea va fi evocată acolo prin imagini din manuscrisele miniate, o imagine idealizată, care îi relevă atribute de mamă, suverană, femeie cucernică şi beneficiară a dedicării de opere de artă şi de cărţi.

Anne de Bretagnie a copilărit la Nantes, capitala Ducatului, şi tot acolo s-a întors după moartea lui Carol al VIII-lea şi s-a căsătorit cu Ludovic al XII-lea. Castelul a fost reconstruit sub domnia tatălui său, François II, dar astăzi sunt reevaluate importantele lucrări întreprinse chiar de ea.

Pasiunea ei: muzică, tapiserie, orfevrerie

Statuia ecvestră a regelui Ludovic II de la Castelul Blois

Numele Reginei este legat de mai multe arte, printre care anluminura şi sculptura. În această din urmă artă, sunt cunoscute mormintele comandate de ea, cele ale părinţilor ei, aflate astăzi în Catedrala din Nantes, şi ale copiilor ei, din Catedrala din Tours. Michel Colombe şi Guillaume Regnault sunt numiţi „sculptorii reginei”.

În Franţa, pictura panourilor este marginală în epocă. Principalele suporturi ale picturii erau vitraliile, puţin numeroase în acel moment, şi manuscrisele. Pentru acestea din urmă, un artist pare legat de regină, chiar dacă n-a avut atelier la Curte: Jean Poyer, care lucra la Tours. După dispariţia lui, în 1504, Anne de Bretagne şi-a îndreptat atenţia către Jean Bourdichon. „Les Grandes Heures d’Anne de Bretagne” (Carte cuprizând rugăciunile pentru fiecare oră a zilei) i se datorează acestuia. Probabil regina a avut un rol determinant în crearea decorurilor foarte naturaliste ale marginilor paginilor, element pe care Bourdichon îl va relua şi în alte lucrări şi care va fi imitat. O serie de manuscrise care i-au fost dedicate, oferite sau pe care le-a comandat sunt miniate de ateliere pariziene mai puţin cunoscute, cum ar fi cel al lui Jean Pichore pentru manuscrisul „Viaţa femeilor celebre” sau al Maestrului „Cronicii Scandaloase”.

Anne de Bretagne avea reputaţia unei regine savante. Contemporanii spuneau că nu există femeie mai înţeleaptă decât ea. Era, de altfel, interesată şi de alte arte: muzica, tapiseria sau orfevreria.

Relicvariul inimii reginei

Castelul Clos-Luce

Comandate de Anne de Bretagne, „micul vas” şi coroana care-l surmontează au fost realizate între 9 ianuarie 1514, ziua morţii reginei, şi 13 martie, data sosirii inimii la Nantes. Autorul acestei adevărate bijuterii este necunoscut. Vasul se înscrie într-o lungă linie de „dicelario corporis”, unde erau păstrate inimile celor decedaţi, obicei practicat în Europa încă din secolul al IX-lea. Astfel, inima lui Carol al V-lea se află la Rouen, iar cea a lui Carol al VIII-lea, la Notre Dame de Cléry. Spre deosebire de alte vase care puteau atinge o înălţime de 30 de centimetri, cel al reginei Anne de Bretagne, fără coroană, este de dimensiuni medii. Pierre Choqué îl evocă în câteva cuvinte cu ocazia ceremoniei. Concepţia vasului este simplă. Foia de aur, lucrată în relief, a fost apoi cizelată, o „cordelière” de aur (şnurul cu noduri al franciscanilor) încercuia inima. Acest simbol, atât de drag reginei, este imaginea ataşamentului ultimilor duci de Bretagne faţă de Ordinul Franciscanilor. Coroana de deasupra vasului este emblema demnităţii de regină a Franţei. Contrastul dintre cele două părţi ale vasului este sesizant. Vasul pare mai grosolan decât coroana. Aceasta din urmă este lucrată rafinat în filigran, granule şi „cordeliere”. Pe vas şi pe coroană inscripţii în litere de aur evocă atât inima fizică, cât şi pe cea morală. Emailul, mai mult sau mai puţin translucid, contrastează cu aurul şi accentueză preţiozitatea obiectului.

Mormântul Annei de Bretagne de la Saint-Denis

Relicvariul Sfintei Epine

Monumentul în amintirea cuplului regal a fost comandat de Francisc I. Văr şi succesor al regelui, el a devenit apoi şi ginerele acestuia, căsătorindu-se cu Claude de France, fiica mai mare a lui Ludovic al XII-lea şi a Annei de Bretagne.

Mormântul este remarcabil prin dimensiuni şi prin concepţie. Un edicul arhitecturat independent este populat cu mai multe figuri sculptate printre care, dubla efigie a regelui şi a reginei sunt reprezentate în interiorul monumentului, întinşi goi, pe sarcofag, apărând şi deasupra, ca figuri în rugăciune. El a fost realizat în principal între 1516 şi 1520 de Antoine şi Jean Juste, doi fraţi aparţinând unei dinastii de sculptori italieni stabiliţi în Touraine. Sursele artistice sunt italieneşti, amintind de mormântul lui Gian Galeazzo Visconti de la biserica din Pavia, de proiectele lui Michelangelo pentru mormântul lui Iulius al II-lea, de ornamentele sculptate în maniera florentinului Andrea Feruci. Dar există şi elemente ale tradiţiei franceze în cortegiul bocitoarelor ce înconjoară sarcofagul, în Virtuţile în rondboss plasate în unghiurile acestuia, ca la mormântul ducilor de Bretagne de la Nantes.

Participarea artiştilor francezi este presupusă mai ales în efigiile regale ce se datorează poate lui Michel Colombe şi colaboratorilor săi, printre care Jean Perréal, care concepuse proiectul. Structura monumentului şi dublul portret, unul al morţilor şi altul al celor vii, evocau pentru contemporani elementele principale ale funeraliilor regale: catafalcul, corpul îmbălsămat al defunctului şi efigia din ceară care îl reprezenta. Dublul portret, de tradiţie medievală franceză, este conceput aici într-o opoziţie inedită. Corpului mort al reginei îi răspunde portretul viu, abia idealizat, imagine a pietăţii reginei îngenuncheate.

Vizitaţi reşedinţele de pe Loire ale reginei

Aripa Ludovic XII de la Blois

Rolul reginei în construcţia şi amenajarea reşedinţelor regale de pe Loire nu este foarte bine documentat.

La Amboise, de exemplu, apartamentele lui Carol al VIII-lea şi ale reginei nu mai există. Din donjonul amenajat în 1491-1493 în partea de vest nu s-a păstrat decât Capela Saint-Hubert. Regele ocupa etajul, regina dispunea la parter de o sală ce se deschidea către capelă la est şi, la vest, către o cameră, o garderobă şi trei mici încăperi denumite „cabinete” în secolul al XVII-lea.

Aceste apartamente par insuficiente pentru că în 1495 se construieşte un nou edificiu, numit aparamentul celor Şapte Virtuţi, datorită statuetelor alegorice care decorează galeria. O rampă servea la etaj unui apartament dublu pentru rege şi pentru regină. Simetrie numai aparentă pentru că încăperile reginei erau mai mici decât ale regelui, acesta din urmă având şi o galerie mai largă.

Sub domnia celui de al doilea soţ, Anne de Bretagne locuia adesea la Blois. Ea a comandat ridicarea unei noi aripi, numită aripa Ludovic al XII-lea, terminată în 1501. Antoine Dufour, episcop de Marsilia şi confesor al reginei, sfinţea în 1508 noua capelă a castelului.

Nava Sfintei Ursula de la Tau

De la balcoanele camerelor, regele şi regina priveau turnirurile organizate în curtea castelui. În fundul curţii se ridica o construcţie, distrusă în secolul al XVII-lea, numită „La Perche aux Bretons” (Adăpostul bretonilor), precedată de o terasă unde staţionau gărzile bretone ale reginei.

Amintirea Annei de Bretagne este legată şi de grădinile castelului, deja menţionate, una purtând chiar numele „grădina reginei”. Mai rămâne un mic edificiu, numit „Pavilionul lui Anne de Bretagne”, care se pare că îi servea de loc de retragere.

O altă reşedinţă amenajată de regină este Castelul Loches. Alături de construcţia din 1377, a fost ridicat un al doilea edificiu în timpul lui Ludovic al XII-lea, care locuia regulat la Loches între 1500 şi 1502. Edificiul este contemporan cu şantierul de la Blois, aşa cum o atestă rozetele sculptate ale lucarnelor. Regele îşi avea apartamentul în aripa veche, iar Anne de Bretagne în cea nouă, format dintr-o sală mică, o cameră, o garderobă şi un oratoriu bogat decorat.

Tabloul Treimii, email, aur, perle, rubine şi safire

Dacă la reşedinţele regale este greu de detectat amprenta reginei, acest lucru se întâmplă în locuinţele care îi aparţineau. Către 1500, ea restaurează castelul Montfort-Amaury, dar marca ei este mai puternică la Nantes. Acolo a comandat construirea turnurilor numite ale portului, de-a lungul fluviului. Se atribuie în general reginei ridicarea „Marelui apartament”, deschiderea lucarnelor şi terminarea „Turnului Coroanei de aur”, prevăzut cu o loggia. Bogăţia emblemelor din locuinţa reginei, amestecând hermina, sub formă animalieră sau heraldică, cu iniţiala A sau deviza „A ma vie”, nu este totuşi suficientă pentru a o desemna ca autor al construcţiilor.

Françoise de Dinan, baroană de Chateaubriant, a influenţat personalitatea şi destinul lui Anne de Bretagne, căreia i-a fost guvernantă. Rangul, pioşenia, temperamentul puternic şi mai ales stăpânirea limbilor latină şi greacă, dar şi gustul ei pronunţat pentru literatură, arte, matematici, istorie, drept şi ştiinţe au stat la originea acestei alegeri. La moartea lui François II, baroana a cerut şi a obţinut încredinţarea moştenitoarelor lui, Anne şi Isabeau de Bretagne locuind în mai multe rânduri la Chateaubriant. Baroana a pledat pentru căsătoria dintre Anne de Bretagne şi Carol al VIII-lea şi a obţinut o pensie şi un loc important la Curtea reginei. La începutul anilor 1490, Françoise de Dinan a restaurat vechea fortăreaţă Chateaubriant, construind o capelă, apartamente şi un donjon. Ea a dat apoi un impuls arhitectonic nou, amenajând un apartament, galerii şi grădini în vechea curte a castelului, în care se observă gustul ei pentru arta goticului flamboiant, dezvoltat pe deplin la Castelul din Nantes, şi pentru arte în general mai ales în pictura murală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.