„Cald şi rece”, o sensibilă lecţie de pictură

Galeria Romană, elegantul spaţiu din centrul Bucureştiului, găzduieşte până în 11 decembrie expoziţia de pictură Cald şi rece, o inspirată selecţie de picturi semnate de Alexandru Ciucurencu, cel care a creat una dintre direcţiile artei româneşti din deceniile ‘60 şi ‘70 ale secolului al XX-lea (ciucurentiştii), de unul dintre elevii săi preferaţi, Horea Paştina, devenit şi el profesor, de unul dintre elevii acestuia din urmă, Cristian Diţoiu, şi de Mihai Horea.

Horea Paştina, Peisaj la Rimetea

Format mai curând în spiritul respectului faţă de desen, ca elev al lui Camil Ressu şi, apoi, la Paris al lui André Lhote, Alexandru Ciucurencu îşi va concentra atenţia, de-a lungul celor câteva perioade ale creaţiei sale, asupra culorii. Este cazul multora dintre peisaje, dar şi al interioarelor din perioada interbelică, în care linia neagră îşi pierdea rolul de contur, devenind un element de exaltare a suprafeţei cromatice. Luminozitatea, transparenţa culorii din acea etapă vor lăsa locul apoi interesului pentru compoziţii sintetice, indiferent de subiectul lor, în care obiectele, oamenii chiar, devin accidente în suprafaţa cromatică a tabloului, a cărei valorare şi complementaritate a tonurilor sunt grija principală a artistului.

Cristian Diţoiu, Ecleraj 13

Lucrările etalate la Galeria Romană aparţin acestei ultime preocupări a lui Alexandru Ciucurencu. Desigur, în Naturile statice regăsim figurarea aproape geometrică a obiectelor, care devin însă numai un centru în jurul căruia artistul dispune, savant, game cromatice aproape monocrome, variaţiuni subtile ale unui aceluiaşi ton, rupt uneori de accidente care exaltă fondul, îi dau profunzime, îl luminează, îl vibrează liric. Ciucurencu nu poate renunţa complet la elementul figurativ, dar îl relativizează, îl oferă primei lecturi a privitorului, rezervând pentru ochiul avertizat o adevărată poezie a culorii ale cărei taine le cercetează în permanenţă.

Alexandru Ciucurencu, Natură statică

“Cred că am reuşit să adâncesc componentele fără de care pictura nu se poate face: compoziţia, adică organizarea suprafeţei, culoarea şi lumina. Este de la sine înţeles că n-a fost neglijat desenul, pe care l-am inclus în compoziţie, şi nici contrastele de închis-deschis pe care le-am inclus în culoare”, mărturisea el, la un moment dat.

Dintre mulţii artişti care i-au urmat, dintre care trebuie să-i amintim pe Aurel Nedel, Traian Bradean, Constantin Piliuţă, Marius Cilievici, Vasile Grigore, se detaşează figura şi creaţia lui Horea Paştina.

Mihai Horea, Compoziţie

Spunem se detaşează pentru că, interiorizând lecţia maestrului, Horea Paştina îi adaugă o profundă dimensiune spirituală, graţie căreia lumina, imaterialitatea pastei, intensitatea, energia luminoasă a peisajului sau a obiectelor induc în privitor o stare de contemplare, de sfială aproape în relaţia cu pictura.

Un calm desăvârşit, o secvenţă contemplativă absoarbe privirea şi obligă spectatorul să „intre”, fie şi pentru câteva clipe, într-un univers uitat şi redescoperit.

Horea Paştina, Natură statică

Arta lui Horea Paştina conţine o trăire sacră. Ceva impalpabil, dar perceptibil, stratifică lumea vizibilă. Şi la el, chiar dacă în mod diferit ca substanţă sensibilă, nu subiectul este important, ci un alt adevăr, ce se află dincolo de coaja vizibilă a lucrurilor. Nu întâmplător, de-a lungul timpului, cromatica lui s-a apropiat de cee ce s-ar putea numi “lumina albă a spiritului”.

“Stau în atelier şi lucrez. Privesc la lucrul meu ca un grădinar la grădina lui. Strâmtoarea paletei de culori cu infinite posibilităţi mă face să mă simt în largul meu. Nu este o noutate ceea ce fac, dar este o noutate pentru mine. Desenez pentru că s-a mai desenat. Observ. Pornesc de la observaţie. Atâta frumuseţe, folos şi rost în jur. Plin este cerul şi pământul. Te bucură”.

Horea Paştina

Şi această bucurie plină de umilinţă şi de recunoştinţă este marca picturii lui Horea Paştina. O pictură religioasă fără subiect explicit religios, o împărtăşire (eventual) cu privitorul a miracolului lumii.

Elev al lui Horea Paştina, Cristian Diţoiu continuă, într-o manieră proprie şi aparent diferită de cea a profesorului său, explorarea miracolului, transpus însă într-un abstract geometric (dacă putem spune aşa). Compoziţiile lui de o perfecţiune matematică sunt inundate însă de lumină. O lumină izvorâtă din culoarea aşternută generos, în suprafeţe largi, ce se pun în valoare reciproc. Suprapunerea formelor divers colorate creează profunzime, relief, nuanţele infinite de roşu, galben, albastru, jocul complementarelor echivalează aceeaşi bogăţie a lumii înconjurătoare şi aceeaşi fascinaţie în contemplarea ei pe care o descoperim şi la Horea Paştina. Fac parte amândoi din aceeaşi familie spirtuală, chiar dacă limbajul lor plastic este atât de diferit. Lumina degajată, perfecţiunea compziţiilor ale căror elemente geometrice sunt structurate în formule de mare diversitate, urmărind întotdeauna armonia, este o altă modalitate expresivă a artistului de a-şi apropria miracolul datului esenţial.

Cristian Diţoiu

În cea ce îl priveşte, cel de al patrulea artist din expoziţie, Mihai Horea, aparţine ca vârstă mai curând generaţiei lui Alexandru Ciucurencu. Ca şi acesta îşi începe ucenicia, întreruptă înainte de vreme, cu Camil Ressu, Nicolae Dărăscu şi Jean Al. Steriadi, artişti diferiţi în preponderenţa pe care o acordă elementelor principale ale picturii, desenul şi culoarea. Îşi va desăvârşi studiile târziu, la sfârşitul anilor ‘60, după ce îi întâlnise pe Mattis Teutsch şi pe Alexandru Ciucurencu, cel din urmă devenind adevăratul său maestru.

Regăsim în lucrările expuse vagi amintiri ale drumului său prin lumea pictorilor, forme ce par a se înrudi cu compoziţiile orfice ale lui Teutsch, dar scăldate în ciucurentista pasiune pentru culoare. Şi la el, construcţia este geometrică, dar forma este menită numai să susţină acordurile cromatice, care, mai mult dcât la ceilalţi trei, justifică titlul expoziţiei: Cald şi rece.

Alexandru Ciucurencu

Pentru că, acesta este elementul caracteristic al lucrărilor lui Mihai Horea şi profesiunea lui de credinţă: „În expresia ei supremă, pictura este culoare. Clarobscurul cu valori de lumină şi umbră dă senzaţia de tăietură în suprafaţa pânzei, un efect de ronde-bosse. Mi-am spus, de multe ori, privindu-l pe Rembrandt: Iată o sculptură! Momentul crucial al existenţei mele de pictor a fost cel în care am descoperit, cu ani în urmă, contrastul cald-rece. A fost o revelaţie. Am îngenuncheat şi mi-am făcut cruce. Din acel moment, am eliminat clarobscurul”.

Expoziţia Cald şi rece de la Galeria Romană este o încântare pentru vizitator. Şi este, în acelaşi timp, o interesantă tentativă de reiterare, fie şi parţială, a unei direcţii a plasticii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea, continuată, la nivelul excelenţei, în zilele noastre. Interesantă şi preţioasă tentativă, cu atât mai mult cu cât nevoia de comunicare mai curând psihologică a contemporanilor noştri a lăsat oarecum în plan secund sublimarea spirituală a relaţiilor noastre cu lumea, în afara gesturilor neo-expresioniste şi neo-suprarealiste, poate mai spectaculoase la prima vedere, dar nu întotdeauna mai profunde.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.