„Mulţi strategi şi politicieni din Statele Unite, Europa şi ţările emergente sunt de acord că am intrat într-o nouă lume – una care seamănă mult cu cea veche – carcaterizată prin conflicte tot mai puternice între state. Revenirea acestor conflicte între state a fost o binefacere pentru băieţii din politica externă, care în ultimii ani fuseseră năuciţi de ascensiunea actorilor non-statali, a revoltelor populare şi a chestiunilor “soft” precum schimbările climatice. Deodată ordinea realistă a teoriei relaţiilor internaţionale a înviat din morţi. Lumea a redevenit dură”, scrie jurnalistul James Traub pentru Foreign Policy.
„Este adevărat că forţele non-statale, şi înainte de toate Statul Islamic si Al Qaeda, sunt responsabile pentru multe dintre cele mai grele conflicte din lume, dar este la fel de adevărat că marile state, inclusiv Rusia, China, Iran şi Arabia Saudită (şi Statele Unite) sunt gata să utilizeze coerciţia şi forţa – deseoeri chiar în conflictele de mai sus – într-un mod care nu a mai fost observat de generaţii bune. Trăim într-o lume tot mai geopolitică.
Kissinger s-a tot plâns de lipsa de voinţă a americanilor de a accepta că afacerile globale constau în primul rând într-o luptă fără milă pentru a obţine avantaj în faţa altor state. În recentul său volum “World Order”, Kissinger scrie că liderii americani de la Woodrow Wilson încoace şi-au imaginat politica externă ca o lupta teleologică pentru dreptate mai mult decât “un efort permanent pentru urmărirea unor scopuri de parcurs”. Politica externă americană a rămas astfel “desprinsă de istorie şi de geopolitică”.
Asta e o latură a lucrurilor; cealaltă parte ţine de evenimentele recente. Reducerea competiţiei dintre state după Războiul Rece, apariţia bruscă a actorilor non-statali periculoşi şi a unor noi preocupări globale le-a oferit celor cărora le repugna teoria jocurilor de sumă nulă un motiv să creadă că realismul politic a devenit un model perimat. Într-adevăr, George Bush s-a rupt pentru prima data de politica statocentrică. În strategia de securitate din 2002, Bush declara că America nu mai este ameninţată doar de state puternice, ci şi de “organizaţii tenebroase”. Politica externă a început să urmărească schimbarea cu totul a statelor, nu doar a comportnamentului lor.
Desigur, lucrurile nu au mers bine. Barack Obama a venit la putere promiţând să oprească această campanie, însă nu în numele realismului politic. Obama a crezut că marile probleme nu sunt unele între state, ci globale. Ce a atras cel mai mult la Obama – cel puţin aşa credeam atunci – a fost convingerea sa că globalizarea aducea cu sine un nou tip de interese. Vechea ordine fusese înlocuită de globalism, nu de terorism. “Goana după putere nu mai este un joc de sumă zero”, spunea Obama.
Dar vai, trebuie să spunem că a declarat cele de mai sus în Rusia, o ţară în care jocurile de sumă zero sunt cel mai bun scenariu. Obama a avut dreptate în privinţa problemelor globale, însă s-a înşelat în privinţa dorinţei de putere. Mai mult, el a venit cu interpretarea şi oferta sa într-un moment în care statele cu care dorea să coopereze – în special China şi Rusia – o luau pe calea confruntării.
Lumea în care trăim nu prea este una “kissingeriană”. Relaţiile dintre state au devenit mai conflictuale decât erau în urmă cu un deceniu, dar statele sunt mult mai slabe decât erau, mult mai puţin capabile să controleze nemulţumirile populare, fragmentarea culturală, penuria de resurse şi degradarea mediului. Iar Statele Unite nu mai au fie voinţa, fie capacitatea de a-şi reasigura aliaţii sau de a-şi speria adversarii aşa cum puteau să o facă. “Ordinea mondială” pare tot mai mult o himeră.
Uitaţi-vă la Libia. Furtuna care devastează ţara nu a fost provocată de vecinii agresivi, ci de prăbuşirea unui lider autoritar care a transformat în asemenea fel statul încât nicio identitate tribală sau locală nu a mai putut umple vidul. Prin urmare, ţara este acum ruptă în bucăţele de actori sub-statali şi sub-regionali. Însă cele două mari facţiuni libiene au şi patroni internaţionali – Egipt şi Arabia Saudita, pe de o parte, şi Turcia şi Qatar, pe de alta. Sau uitaţi-vă la Yemen, unde Arabia Saudită duce un război prin interpuşi împotriva Iranului. Conflictul dintre statele sunnite sau cel dintre sunniţi şi şiiţi menţin sub presiune statele eşuate din regiune şi fac ca eforturile de mediere să fie inutile.
Pe scurt, a recunoaşte că trăim într-o lume a conflictelor geopolitice nu înseamnă să reducem importanţa forţelor care transcend statul sau pe a celor care se dezvoltă în interiorul statelor – inclusiv revendicările oamenilor pentru o viaţă mai bună decât le-o asigură guvernele. Una dintre problemele identificate de Obama a fost cea statelor slabe şi a statelor eşuate. Este o problemă şi mai mare acum. Până când aceste state nu obţin minimum de legitimitate nu va putea apărea o soluţie la conflictele din lumea arabă. Iar soluţia are nevoie şi de o diplomaţie dură, care să-i facă pe vecinii acestor state să nu mai pescuiască în ape tulburi.
Recenta conferinţă organizată de Brookings în Abu Dhabi, “International Peace and Cooperation”, a fost mai mult despre “competiţia globală” decât despre “pace şi cooperare”. Starea generală a fost una nu departe de disperare. Aproape toţi, occidentali şi neoccidentali, au cerut “mai mult leadership american” , însă nimeni nu putea defini ce înseamnă asta. Ar trebui ca Washingtonul să traga o linie prin Marea Chinei de Sud, să livreze arme Kievului, să asmută Arabia Saudită şi Emiratele împotriva Iranului? Sau acest “leadership” american ar implica “o răbdare strategică” – o expresie legată de Obama pe care participanţii au folosit-o atât admirativ, cât şi peiorativ.
Confruntarea statelor revizioniste ar trebuie să fie mai importantă decât cooperarea globală? Ar trebui să sacrificăm cooperarea cu China în materie de mediu pentru a-i intimida pe chinezi în insulele Spratly?
Ştim ce răspunsuri vor da candidaţii republicani pentru Casa Albă. Conflictul geopolitic este o comoară pentru Partidul Republican. În următorul an şi jumătate vom tot auzi cum Rusia, China şi Iranul l-au călcat în picioare pe Obama. Îl vom auzi pe dr. Kissinger vorbind despre ordinea mondială. Hillary Clinton, o persoana fermă care sesizat mereu importanţa chestiunilor “soft”, va putea ataca aceste argumente simpliste mai bine ca nimeni altcineva.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.