Daniel Barenboim şi porţile spre absolutul din muzică

«Cred în absolutul din muzică. De aceea suntem interesaţi şi azi de muzica scrisă la 1700. De aceea muzica aceea reprezintă o parte din existenţa noastră, în acelaşi mod în care muzica scrisă azi de Elliot Carter sau Pierre Boulez sau oricine altcineva este de asemenea o parte din viaţa noastră ». Păcat că nu am lansat cu prilejul acestei ediţii a Festivalului « George Enescu » nici una din cărţile lui Daniel Barenboim « A Life in Music » din 1991 sau « Everything is Connected », din 2008, ori un volum care să adune eseurile şi interviurile cu miez ale acestui titan cu faţă bonomă, care vorbeşte dumnezeieşte despre muzică şi viaţa sa în muzică.

«Un fenomen!» a exclamat despre Barenboim Wilhelm Furtwängler ascultându-l cum cânta la unsprezece ani la pian. Îl invitase la repetiţiile sale la « Don Giovanni », cu Orchestra Filarmonicii din Berlin. Daniel Barenboim studiase pianul cu mama lui de la cinci ani, apoi cu tatăl lui care l-a făcut să înţeleagă descifrând partiturile, gândirea arhitecturilor sonore, legătura dintre muzică şi gândire, dintre muzică şi metafizică. Există fotografii care imortalizează acest moment cu marele Furtwängler, părinţii şi copilul considerat un fenomen, îmbrăcat în pantaloni scurţi, ciorapi trei sferturi ori şosete cuminţi strânse pe gleznă. Daniel Barenboim nu studiase încă la Paris cu Nadia Boulanger, nu cântase cu Arthur Rubinstein, nu-l întâlnise pe Stokowski şi nu interpretase încă, avea s-o facă la 18 ani, la Tel Aviv, întregul ciclu de sonate pentru pian compuse de Beethoven. Sentimentul de întâlnire cu absolutul a copleşit publicul din Sala Ateneului ascultându-l pe Daniel Barenboim într-o linişte întreruptă de câteva accidente sonore de neiertat, gen celulare uitate deschise, aplauze firave între părţi. A cântat dumnezeieşte la pian şi a dirijat celebra « Staatskapelle » din Berlin, în două seri succesive, trăite de melomani ca un dar ce va deveni legendar. În prima seară a interpretat şi dirijat « Concertul nr. 24 pentru pian şi orchestră în do minor KV 491 » de W. A. Mozart şi « Simfonia nr 7 în Mi major » de A. Bruckner. A doua seară a urmat « Concertul nr 22 pentru pian şi orchestră în Mi bemol Major KV 482 » şi « Simfonia pentru Divina Comedie a lui Dante » de Fr. Liszt.

Acest Ianus bifrons al geniului muzical

Publicul a trăit pe viu două minuni la rând, ivite parcă de sub mâinile şi bagheta zeilor. Am realizat că muzica lumii are în Daniel Barenboim un zeu, nu altul ci chiar pe Ianus bifrons, zeul ambivalent, asemeni harulului fenomenal al acestui muzician absolut. Pianistul excepţional şi dirijorul excepţional poartă această dublă, profundă vocaţie. Despre Ianus bifrons se ştie că era zeul porţilor pe care le închidea şi deschidea cu eternele lui atribute, bagheta portarului şi cheia. Avea o vedere atotcuprinzătoare, punctuală şi panoramică. Deşi e cunoscută alergia lui Daniel Barenboim la cuvinte ce explică muzica cu vorbe din afara ei, câtă vreme un Do minor e un Do minor şi un Mi bemol Major este un Mi bemol major, nu pot renunţa la comparaţia mea cu Ianus bifrons care mi se pare că explică sugestiv arta pianistului şi a dirijorului care a deschis şi deschide fenomenale bolţi cu fiecare partitură pe care a abordat-o.

Daniel Barenboim la pupitrul Staatskapelle Berlin

Cele trei mişcări « Allegro » în C minor, « Larghetto » în E-bemol major şi « Allegretto » cu variaţii în Do minor au demonstrat calitatea excepţională a « Staatskapelle » din Berlin, care l-a ales pe Daniel Barenboim dirijorul ei pe viaţă. Oricât de lent stoic sau de liniştit cosmic a fost drumul mişcării, am auzit şi flautul şi cele două clarinete şi oboaiele şi cele două coarne, trâmbiţe, tromboane, timpane, viorile şi violoncelele dispuse diferit şi în trepte, cumva în semi-arenă, arcuită simetric, cu viorile oglindindu-se şi urcate, unele, pe un podium, cu harpele schimbându-şi locul cu başii, cu percuţia şi suflătorii locaţi pentru ca sunetul să aibă multiple faţete, să se înlănţuie şi să crească atât de cromatic, să reverbereze în arpegii, iar pianul să devină când tranziţie, când volum, cadenţă şi perlare a părţilor concertate. Barenboim a gândit acest concert, considerat una din lucrările cele mai mari ale lui Mozart, ca o căutare a tonalităţii, a stabilităţii ritmice, a melodiei, a locului just în care intervin desele treceri, ca un joc de paravane şi evantaie sonore închise, deschise, fluturate, rotite. Noi l-am trăit ca pe o convertire, ca pe o magică predare de sine iar unii au mărturisit că abia, graţie lui Barenboim, au înţeles simfonismul lui Bruckner. Prin muzica lui Liszt, călătoria lui Dante în « Divina Comedie, nel mezzo del cammin di nostra vit mi ritrovai per una selva oscura », ce sălbatecă pădure…Barenboim va dirija şi străbate străbate « Infernul », « Purgatoriul », « Paradisul » ca să ne scalde în final, în acea grădină a raiului cu angelismul sonor, muzica serafică a cerurilor, creată prin vocile Corului de femei al Filarmonicii «George Enescu» condus de Ion Iosif Prunner. Corul s-a aflat în spatele publicului, aşezat ca aripile îngerilor păzitori în ceafa şi omoplaţii lui, pe cercurile danteşti superioare, sublimate. Un final al transfigurării absolute, aplaudat în delir, pe măsură.

Un palmares magnific

Născut la Buenos Aires în 1942, din părinţi ruşi evrei imigranţi, la opt ani Daniel Barenboim debutează ca pianist, la Viena, şi peste nici patru ani devine elevul cel mai tânăr al lui Igor Markevich, la clasa de dirijat, în Salzburg. Aşa îl întâlneşte pe Wilhelm Furtwängler. Eticheta pe care i-o pune muzicianului de 11 ani, decretat un fenomen i-a deschis toate uşile. De la 11 ani nu există concert pe care să-l susţină oriunde în lume, în care sala şi muzicologii să nu exclame în extaz «e un fenomen!». Pe unii îi impresionează dexteritatea, versatilitatea, memoria fantastică, absenţa partiturilor când dirijează sau cântă la pian. Ce contrast între lumina metafizică pe care o revarsă în noi şi chipul bonom, jucăuş în arta de a refuza bis-ul. Barenboim, o autoritate fără rest, nu e deloc atras de marţialitate şi nu e complexat de înălţimea pupitrului, de soclul dirijorului, câtă vreme slujind concomitent, în concerte, partitura pianului şi conducerea orchestrei, alege adesea postura de a dirija de jos în sus, ca un Atlas ţinând muzica universului pe umeri şi toate firele sunetului către şi dinspre instrumente. Pianistul sau dirijorul sunt amândoi cuprinşi în aceeaşi respiraţie şi se despart şi respiră diferit, despicându-şi energiile şi reunindu-le. Să nu credeţi că lucrarea dirijorului încetează când mâinile înflăcărează clapele pianului. Ea continuă şi există ca un dialog interior menit să treacă muzica fizică în metafizică a muzicii.

Cantand la patru maini cu Radu Lupu

Cele două seri la rând, trăite ca în extaz la Sala Palatului, s-au încheiat cu o revărsare pătimaşă a aplauzelor, în faţa acestui pianist unic, dirijor unic, mediator unic al întâlnirii noastre cu absolutul muzicii.

Întâlniri providenţiale şi medieri ale păcii şi armoniei

Apoi nu ar trebui să uităm că Barenboim este un mediator al Păcii şi armoniei, prin proiectul şi orchestra pe care o conduce « West-Eastern Divan » şi lucrul cu înterpreţi din Orientul Apropiat şi Mijlociu. La nici 15 ani debuta la pian pe scena Carnegie Hall în « Simfonia aerului » a lui Stokowski. La 20 de ani era pianist cu « Halle Orchestra », sub conducerea lui Sir Barbirolli despre care a mărturisit că tot ceea ce a învăţat mai bine şi mai solid e de la acesta. La 22 de ani interpreta la pian şi dirija pentru prima dată « English Chamber Orchestra ». La 25 de ani interpreta la pian « Concertul nr 25 » de Mozart cu Otto Klemperer dirijând « Philarmonia Orchestra ». Şi înregistra concertele pentru pian ale lui Beethoven cu Arthur Rubinstein şi « London Philharmonic Orchestra ». La 26 de ani, a apărut trioul Barenboim, Pinchas Zuckerman, Jacqueline du Pré şi a ţâşnit pasiunea enormă pentru muzica de cameră, înregistrările şi concertele născute din întâlnirile providenţiale cu Piatigorsky, Itzhak Perlman, Isaac Stern, Yo-Yo Ma şi Maxim Vengerov. A strălucit alături de Orchestra Filarmonică din Berlin, de « Chicago Symphony Orchestra » pe care a dirijat-o în 1970, cu patru concerte având Dvorak, Simfonia a 2 şi a 3-a de Beethoven, Concertul pentru vioară nr 5 al lui Mozart şi Simfonia a 7-a de A. Bruckner dirijată magistral, atunci, şi recent la Bucureşti. A fost pianistul invitat de Celibidache la München, din 1980 ani şi ani la rând, a făcut din integrala Wagner, la Bayreuth, o apoteoză între 1988-1992. A dirijat „Chicago Symphony Orchestra” şi i-a succedat marelui dirijor Sir Georg Solti. A condus Orchestra Filarmonică din Berlin la concertul susţinut ca o eliberare în 1989, după Căderea Zidului. În 1998 a creat cu « Berliner Staatskapelle », dovada, a câta oară reiterată, că este unul din marii muzicieni ai lumii de azi. A urmat triumf după triumf. Cu simfoniile şi concertele pentru pian ale lui Beethoven, cu ciclurile dedicate concertelor pentru pian mozartiene, din care a dăruit interpretări unice. Recitalurile de la Carnegie Hall şi Teatro Colon au marcat 50 de ani de performanţă în muzică în anul 2000. A urmat maratonul Wagner dirijat cu Opera de Stat din Berlin şi turneele în toată lumea. Premiile, venite şi ele continuu. « Grammy » pentru înregistrări şi « Wolf » pentru dăruirea în cauzele privitoare la drepturile omului, apoi conferinţele la universităţile Columbia şi Harvard, apoi « Kultur Groschen Award » şi « Premiul pentru Pace » al Fundaţiei Korn &Gerstenmann. A fost gratulat cu titlul de « Maestro Scaligero » la Scala din Milano, a primit premiul « Robert Schuman », apoi « Medalia de Aur » pe care i-a conferit-o Royal Philarmonic Society. A debutat ca dirijor la « Metropolitan Opera » şi a susţinut primul recital cu creaţiile lui Liszt, prima integrală interpretată la New York de un pianist, după Vladimir Horowitz. Apoi cele cinci concerte din « Ciclul Barenboim » cu Schubert şi Liszt celebrând dubla aniversare a celor doi. Acum melomanii vânează agenda cu « Berlin Staatsoper », pentru stagiunea 2011-2012. Tot acest răboj ne ajută să înţelegem, dacă nu miracolul Barenboim, ce reprezintă palmaresul lui în căutarea absolutului estetic şi moral. Cum se raportează la virtuozitate şi celebrarea existenţială prin muzică. Titlul de Doctor Honoris Causa conferit la Bucureşti adaugă încă un trofeu în panoplie.

In timpul repetitiilor cu West East Divan Orchestra

Să faci să se audă absolutul, audibilul magic, infinit, lucrând în noi prin muzică, precum o rugăciune, ca o convertire la Absolut, aceasta îmi pare arta şi performanţa lui Barenboim. O poză din timpul liber ni-l înfăţişează pe Daniel Barenboim în echipament de scufundări acvatice. Aşa cântă la pian şi dirijează. Se scufundă în partitură şi aduce la suprafaţă comorile adâncului, perla crescută prodigios din firul de nisip al unei note.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.