Efervescenţă la Beirut

Fiind câteva zile la Beirut, ca invitat pentru a susţine o conferinţă despre guvernanţă în faţa liderilor universitari din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (MENA Region), mi-am dat, seama din nou, nu numai de bogăţia istorică a Libanului, ci şi de efervescenţa din această ţară: o efervescenţă întreţinută de provocările situaţiei, dar şi de voinţa îndărătnică de a conta în competiţiile lumii. Altfel spus, dificultăţile nu abat programele proprii şi nu sunt pretext de lamentare, precum în alte locuri; efortul de dezvoltare înţaraurmaşilor fenicienilor de altădată este energic, oarecum în pofida situaţiei.

În Libanul acestor zile sunt frământări în legătură cu situaţia geopolitică. Aşa cum s-a comunicat recent, 55% din populaţia actuală a Libanului (de aproape zece milioane de locuitori) nu sunt libanezi, ci refugiaţi (sireni şi palestinieni, mai ales), mulţi posedând arme. De aceea, stabilitatea rămâne preocupantă. În plus, cu puţin timp în urmă, au apărut indicii noi că regimul din Siria a recurs la arme chimice. Reacţia internaţională fiind încă firavă, apare o indirectă încurajare a Hezbollahului, care operează alături de acel regim. Pe de altă parte, jihadiştii ocupă teritorii şi se opun regimului de la Damasc (la frontiera dintre Liban şi Siria, aceştia au amplasat cel puţin 3.000 de luptători, veniţi din diferite părţi ale lumii). Armata libaneză declarându-se neutră, a rămas teren pentru desfăşurarea de combatanţi străini pe teritoriul Libanului. Autorităţile vor acum să asigure apărarea ţării faţă de grupări teroriste ce sunt angajate în conflictul sirian sau profită de el.

La Beirut au loc vii dezbateri pe proiectul bugetului 2015. Partidele principale cer continuarea creşterii economice (cel puţin 2,5% şi în 2015), “proiecte de dezvoltare” pentru diferitele regiuni ale Libanului şi respingerea “proiectelor regionale hegemonice”. Vacanţa (deja de un an şi jumătate) a funcţiei de preşedinte este socotită “capitulare naţională” şi ameninţare pentru democraţie. Majoritatea libanezilor sunt mândri cu “pluralismul comunitar” al constituţiei lor şi de faptul că Libanul este singura ţară care şi-a dat o constituţie prin cooperarea dintre creştini şi muslimi. S-a pus deja în dezbaterea publică tema “restructurării instituţionale”, plecând de la nemulţumirile existente privind promptitudinea acţiunii guvernului în aria lui de competenţă.

Politica externă a Libanului este sensibilă la mişcările celor mai mari puteri. În opinia publică se discută în jurul întrebării dacă lumea este pregătită să preia datele “primăverii arabe”, care a schimbat în mod durabil conştiinţa civică a multor arabi din regiune. Faptul că o nouă generaţie de suverani arabi are opinii distincte la întâlnirile de la Washington DC şi împrejurarea că preşedintele Obama nu a respins ideea echipării cu arme antirachetă a unor ţări din Golf sunt urmărite cu atenţie. Urcarea recentă a Chinei în poziţia de cel mai mare consumator de energie (ca indicator al anvergurii industriale) nu a trecut neobservată. Contactele liderului reformator Saad Hariri la Moscova, de asemenea. Aranjamentele supraputerilor militare de azi, în mod exact înţelegerile Lavrov-Kerry, anunţate la Soci – care promit schimbarea situaţiei din Orientul Mijlociu (în esenţă printr-o nouă abordare a opoziţiei din Siria, de către Rusia) şi din Europa Răsăriteană (prin opţiunea SUA de a nu permite nici unei părţi din Ucraina soluţii bazate pe forţă) –, sunt examinate cu grijă.

Nu poţi să nu admiri efervescenţa universitară de la Beirut. M-am oprit, de această dată, în virtutea programului oferit, la două universităţi. Prima a fost faimoasa Universitate Americană a Beirutului (1862), care asigură pregătire de nivel competitiv pentru peste 8.000 de studenţi, din 85 de ţări, cu un raport studenţi-cadre didactice de 12/1, într-o fabuloasă suprafaţă pe ţărmul Mediteranei. Remarcabil este faptul că 77% dintre studenţi au burse, în 2013 universitatea folosind peste 25 de milioane de USD pentru stipendii. Specializările cultivate sunt agricultură şi ştiinţele alimentaţiei, arte şi ştiinţe, inginerie şi arhitectură, medicină, business. Devizele acestei universităţii sunt “gândire creativă şi critică”, “educaţie de a lungul vieţii”, “responsabilitate civică” şi “formare pentru roluri de conducere”. A doua a fost Universitatea Sfântului Spirit, din sistemul pontifical, care reuneşte într-un cochet campus la Kaslik, specializări clasice (teologia pontificală, filosofie şi umanităţi, Litere, Istorie, Drept, Muzică, Știinţe, Medicină şi ştiinţe medicale, inginerie, ştiinţe politice şi administrative), cu altele noi (“business şi comunicare”, “arte fine şi aplicate”, “agricultură şi ştiinţele alimentaţiei”).

Nivelul asumat, nu doar verbal, de aceste universităţi este cel consacrat sub termenul de “excelenţă” (un echivalent al înaltei competitivităţi). În acţiunile lor sunt perceptibile o sinergie a creaţiei, profesori bine informaţi şi un minister care ştie ce se petrece în sistemul internaţional şi cum se promovează valori ale vieţii din propria societate. În vreme ce la noi, de pildă, chiar în universităţile majore, viaţa se consumă în idei tocite şi birocraţie, în cheltuirea cu slabă eficienţă publică a banilor europeni, iar turismul academic este luat drept cooperare internaţională, acolo se exercită participare efectivă (de la infrastructură, trecând prin organizări instituţionale, la performanţe) la competiţia internaţională. Fiecare pas este gândit ca unul în serviciul comunităţii şi al afirmării pe plan global. Nu este de mirare că intelectuali cu pondere efectivă în articularea conştiinţei de sine a lumii actuale – îi amintesc doar pe Amin Maalouf (cu reflecţiile sale asupra stării lumii şi a interacţiunii dintre creştini şi muslimi) şi George Corm (cu una dintre analizele critice ale Orientului Mijlociu şi ale neoliberalismului) – s-au înălţat din cultura Libanului.

Efervescenţa universitară este parte a unei evidente efervescenţe economice. Intuitiv, indicatorul elocvent este apetitul de construcţie. Urmele luptelor de odinioară se şterg cu repeziciune. Beirutul este un uriaş şantier de extindere şi înălţare de construcţii moderne. Banii multor bogaţi de la Golf, ca şi banii acumulaţi în Liban şi investiţii străine semnificative curg din plin în venele unei economii puse hotărât pe direcţia creşterii economice, în care deviza dezvoltării este luată în serios. Ca efect, în Liban, la aproape tot pasul, vezi piese de modernitate exemplară şi oaze de unică frumuseţe, cu încărcătură istorică enormă, plasate în peisaje spectaculoase ale naturii şi ale unor construcţii, industriale şi civile, deosebit de îndrăzneţe. Din motive cunoscute, nu este securitate sută la sută pentru promenade la orice oră pe străzile capitalei, dar dezvoltarea este impetuoasă.

Universităţile libaneze au conlucrat la organizarea unei fructuoase reuniuni a liderilor universitari din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, pe tema guvernanţei şi bunei informări. Această reuniune a avut meritul de a capta problemele specifice ale vieţii universitare din regiunile amintite. Sprijiniţi mai ales de Banca Mondială şi Franţa, universitarii au reconfigurat o agendă bine articulată a iniţiativelor educaţiei terţiare din jurul Mediteranei.

Reuniunea liderilor universitari de la Beirut a făcut, însă, mai mult – a delimitat, graţie perspicacităţii participanţilor, probleme deschise ale vieţii universitare din lume, ce se află, cu siguranţă, în faţa unei cotituri. Ne dăm seama de eventualitatea cotiturii observând, de pildă, că Marea Britanie, ce continuă să fie terenul unor dezbateri inspiratoare, aduce acum la o nouă altitudine polemica dintre cele două viziuni asupra universităţilor – cea neoliberală, axată pe competiţie, dereglementare şi profit, şi cea neoclasică, preocupată de susţinerea dezvoltării locale prin universităţi ghidate de “binele public (public good)”. Azi, devine tot mai limpede că ceea ce aş numi thacherismul universitar nu dă rezultate durabile nici în universităţi (decât cel mult în ţări capabile să domine piaţa economică) şi că numeroase probleme s-au acutizat, între timp, şi reclamă soluţionarea.

Sunt semnalate probleme la joncţiunea dintre universităţi şi societate. De exemplu, în condiţiile creşterii bogăţiei din societăţile modernităţii târzii, în loc să asistăm la scăderea taxării studenţilor, obsesia, luată aproape ca ceva de la sine înţeles, este creşterea taxelor, ca urmare a sporirii costurilor. Se proclamă tot mai mult intrarea în “societatea cunoaşterii”, dar şomajul absolvenţilor de universităţi creşte în multe ţări. Se crede că este multă cunoaştere la dispoziţia oamenilor de azi, dar la întrebarea simplă “cum să creăm comunităţi?” nu se dă răspuns limpede. Tot mai mulţi tineri din societăţile actuale sunt orientaţi spre violenţă, iar ei se recrutează mai mult ca altădată dintre absolvenţii de universităţi. Soluţiile radicalismului sunt mai atrăgătoare în viaţa publică decât cele argumentative şi se îmbrăţişează mai ales de tineri. Sporirea informaţiei, în orice direcţie, avantajează educaţia, dar discuţiile despre educaţie rămân la un nivel modest. În fapt, ar trebui ca jurnalistul care vrea să se pronunţe asupra educaţiei să fie mai bine informat decât liderii academici locali asupra mersului educaţiei în lume. Peste toate, se înalţă întrebarea dacă nu cumva “societatea cunoaşterii” are nevoie stringentă de un complement, eventual “societatea înţelepciunii”, ce recurge la alte cunoştinţe şi competenţe decât cea dintâi.

În universităţi, se resimte din plin criza profundă a culturii actuale. De pildă, avem instrumente de informare complet noi, datorate dezvoltărilor epocale din electronică, dar învăţarea nu pare să fi progresat în aceeaşi măsură, încât trebuie lămurită din nou, căci tehnologiile nu lucrează nicidecum singure. S-a intrat într-o “lume sceptică”, în care nu se poate trăi, totuşi, fără competenţe, abilităţi şi orientări spre valori, ce vor trebui cultivate neîncetat, fie şi numai pentru a putea trăi. După indiciile existente, efectivele de studenţi vor creşte în următorii treizeci de ani, dar nu este destul să facem din învăţământul superior o “industrie”. Va trebui gândit spre ce îl îndreptăm. Relativismul nu a dat înapoi în viaţa societăţilor actuale, iar declinul reperelor de comportament continuă. Ca urmare, în viaţa intelectuală se pun probleme redutabile ale găsirii de orientări în raport cu viitorul imediat.

Neclarităţile pedagogiei actuale se resimt acut. Se diversifică experienţele de instruire profesională, dar nu se poate oferi un model verificat de educaţie. Nu se ştie cum să se facă formarea pentru creaţie. Între formarea profesională şi educaţia clasică (paideea) s-a adâncit ruptura. Este în suferinţă evidentă mult invocata “educaţie centrată pe student”, care nu a adus decât o lungă vorbărie. Poate că este nevoie de reluarea actualizată a maieuticii lui Socrate.

Orientarea universităţilor nu este deloc sigură în momentul de faţă. Se fac ierarhizări (rankings) ale programelor, dar relevanţa acestora în dezvoltări naţionale şi regionale este redusă. OECD şi numeroşi lideri universitari din diferite ţări solicită deja introducerea testelor PISA la studenţi, pentru a întări comparabilitatea studiilor, a depăşi ierarhizările convenţionale şi a spori încrederea angajatorilor în performanţele instituţiilor de învăţămînt superior. Nu se poate umple deocamdată distanţa excesivă dintre studiul universitar şi munca ulterioară a absolventului. Nu cumva odată cu noile “tehnici de management universitar” – mecanismele de asigurare a calităţii, ierarhizările, raportările faţă de finanţatori etc. – sporeşte o birocraţie de o competenţă dubioasă, ce anonimizează răspunderile şi paralizează universităţile? În multe locuri din lume, s-a observat că sub publicaţiile ISI, cerute de ierahizările actuale, este prea puţină creaţie, iar multe înregistrări internaţionale de articole şi volume ascund falsuri. Dacă se gândeşte matur, atunci trebuie recunoscut că datele pe care se sprijină ierarhizările universitare actuale nu sunt nicidecum neutrale.

Universităţile depind, desigur, de decizii politice ce le transcend. Niciuna nu poate opera cu succes în afara unei adecvate politici naţionale a dezvoltării. Competitivitatea universităţilor nu este posibilă fără asemenea politici. Pe de altă parte, cooperarea internaţională a universităţilor, de asemenea necesară, face să aibă loc multe conferinţe internaţionale pe tema universităţilor. Care este, însă, eficienţa lor? Care este eficienţa enormei vorbării despre universităţi încurajată de comercializarea studiilor universitare?

Sunt, în sfârşit, probleme de elaborare a viziunii asupra universităţilor şi, în prealabil, asupra societăţii. Trebuie clarificate din nou funcţiile universităţilor, având în vedere nu numai presiunile la adaptarea lor la societate, ci şi nevoia societăţilor de instituţii de învăţămînt superior capabile să elaboreze puncte de vedere şi soluţii alternative şi să le exprime convingător în viaţa publică. Se simte nevoia unei teorii a schimbării şi a unei teorii a dezvoltării. A venit iarăşi ora viziunilor integratoare, elaborate, desigur, la nivelul experienţelor epocii.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.