Este tot mai trist să constaţi în ce măsură se perpetuează o mentalitate de vasali, de servi fără şira spinării în plină perioadă de „triumf” a democraţiei. Nu pot găsi decât o explicaţie, practica acceptării fără cârtire a „directivelor” nu era cauzată de teroarea regimului totalitar, ci de dorinţa de a intra între cei ce profitau de acest regim.
S-a schimbat numele celui care exercită puterea, se prosternează în faţa noii persoane…
Cei care aveau grijă în anii ’70 să nu se ivească nici o idee nouă, nici o încercare de a se face cercetare la nivelul vremii în care trăiam, au acum multă grijă să îşi perpetueze puterea de decizie.
Am trecut peste obiceiul de a nu mă uita la televizor, căci voiam să văd o emisiune despre Roşia Montană, mai cu seamă după ce în toate oraşele din ţară cei care demonstrează de două săptămâni cer imperios salvarea acestui simbol pentru Ţara Moţilor şi pentru întreaga ţară.
Nu am de gând să „înfierez” imparţialitatea. Cum poţi fi imparţial când pe toate căile posibile se transmite o reclamă care pretinde că singura şansă pentru comunitate, pentru ţară este „actul de caritate” pe care se străduieşte de 15 ani Gabriel Resources să ni-l bage pe gât şi mai suntem „o minoritate” obstinată care refuză BINELE!
M-a şocat, dincolo de orice, lipsa de bun-simţ a celor care afirmau sus şi răspicat că sunt experţi şi că experţii s-au pronunţat deja – Statul nu are decât să ia de bune hotărârile acestor experţi şi să dea repede verdictul – subliminal, deschiderea exploatării miniere în suprafaţă de la Roşia Montană. Proiectul este susţinut de primarul Roşiei Montane şi alte oficialităţi locale, din moment ce urmează deschiderea exploatărilor de la Certej, Brad, Bucium etc., căci, nu?, locuitorii de acolo (cei ce au fost aduşi la Roşia Montana în 28 ian.!) nu mai rabdă să se mulţumească cu retribuţiile ocazionate de slujbele la firmele interesate în aurul „pe care stau” şi vor să-l scoată şi să-l vadă plecând din ţară…. pentru câteva locuri de muncă (fie şi 3000) pe maximum două decenii!
Cei adunaţi în stradă, pe ninsoare, în 5 febr a.c., să asiste la discuţia despre patrimoniul Roşiei Montane, în fapt despre proiectul minier cosmetizat al Roşei Montane Gold Corporation, nu prea aveau a asculta părerea celor care se opun. Ca de obicei am asistat la bruierea „opozantului”, care ar trebui ascultat cu aceeaşi politeţe şi să fi avut dreptul la acelaşi timp ca şi „ilustrul” arheolog Adrian Gligor, deţinătorul „tuturor cărţilor” din moment ce vorbeşte în numele celor care au BANII.
Micimea acestui personaj constă în modul în care voia să facă pe spectatori şi telespectatori să creadă că prof. Ioan Piso şi arhitectul Stefan Bâlici „au un schelet în dulap” din moment ce au semnat contracte în numele unor instituţii care au colaborat la proiectul naţional de cercetare Alburnus Maior, iniţiat de Ministerul Culturii în temeiul prevederilor legale conform cărora investitorul e obligat să finanţeze cercetări anterioare începerii unor lucrări menite a schimba statutul teritoriului în care sunt cunoscute monumente istorice sau arheologice. Atât cei doi „incriminaţi” de dl. Gligor, cât şi ceilalţi directori de instituţii participante au semnat colaborarea legală şi obligatorie cu MINISTERUL CULTURII, NU cu firma! Este probabil că dl. Gligor nu mai reuşea să facă distincţia între contractul de colaborare la un proiect naţional de cercetare şi contractele „de confidenţialitate” pe care au fost obligaţi cercetătorii acestor instituţii să le semneze!
Ministerul Culturii de după revoluţie, cu excepţia perioadei de mandat al lui Ion Caramitru, este vinovat de starea deplorabilă în care se află patrimoniul cultural, cel imobil în speţă. Miniştrii ce s-au succedat din 1990 au avut o singură preocupare – să acapareze acest tezaur naţional inestimabil şi să-l gestioneze după bunul-plac. Evident că în acest sens trebuie privită decizia din 1994 de a desfiinţa o instituţie autonomă[1], cu buget propriu, care ar fi putut concentra toate energiile profesionale ca să redăm protecţia necesară patrimoniului. Din 2001, sub mandatul dlui acad. R. Theodorescu şi sub secretarul de stat Ioan Opriş, s-a modificat Ordonanţa 43/2000 şi s-au reorganizat Comisiile de specialitate – Comisia Naţională de Arheologie şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, reducându-li-se numărul de membri şi stabilindu-se dreptul ministrului de a numi membri dintre propunerile făcute de institute, universităţi şi muzee. Rostul comisiilor devenea doar consultativ.
La Comisia Naţională de Arheologie a mai supravieţuit până în 2006 prevederea conform căreia Academia Română- creatoarea de fapt a Comisiei – avea autoritatea ştiinţifică.
În fapt, toate măsurile de excludere a profesioniştilor de la decizia privind patrimoniul imobil are o singură urmare – starea deplorabilă în care a ajuns acesta.
În primul rând sunt excluse din preocupările de protecţie peisajele culturale rurale – neglijarea unor măsuri de protecţie a satului şi de dezvoltare a lui în parametrii tradiţionali are ca urmare dispariţia satelor maramureşene, prăbuşirea bisericilor pictate săteşti sub ochii nepăsători ai locuitorilor…. Bucureştiul, care a fost un oraş cu specific şi farmec recunoscut, dispare prin grija imobiliarelor şi a „profesioniştilor” cumpăraţi de acestea[2]. Peninsula pe care s-a dezvoltat oraşul Constanţa este, la fel ca nenumărate oraşe, pradă aceloraşi acţiuni de distrugere, aici adăugându-se şi distrugerea patrimoniului arheologic ce stă în calea „investitorilor”.
Am auzit în emisiunea dlui Tatulici din 5 febr. Despre patrimoniul de la Roşia Montană pe dl. secretar de stat Vasile Timiş afirmând că măsurile MCC sunt determinate de hotărârile celor două comisii şi de poziţia comunităţii faţă de patrimoniu…. După ce cunoşti legislaţia europeană, ratificată de statul român, rămâi trăsnit să afli că o comunitate căreia nu îi faci nici o educaţie în privinţa recunoaşterii valorii patrimoniului propriu şi a participării ei la protejarea moştenirii strămoşeşti îi iei de bună poziţia! Domnul secretar de stat, preot, nu ştie că nu poate fi un bun creştin cineva care nu a aflat cine este Iisus… Incultura, supervizată de ministerele educaţiei şi culturii, devine argument pentru a se distruge un patrimoniu unic în lume – peisajul cultural minier din Cadrilaterul Aurului.
Domnul Tatulici tot insista ca specialiştii pro şi contra să se aşeze să dezbată şi să tranşeze disputa. A avut însă replica apăsată şi categorică a membrilor Grupului independent de monitorizare a patrimoniului de la Roşia Montana primul domn a trimis la hotărârea unanimă a membrilor Comisiei de Arheologie (iulie 2011) de a da avizul unei noi descărcări de sarcină arheologică a vestigiilor mineritului, din preistorie încoace, din Masivul Cîrnic, monument istoric din Lista publicată în 2010.
Ce poţi spune când 21 de învestiţi cu încrederea ministrului Culturii încalcă legislaţia şi anulează din punct de vedere juridic ceea ce prin toate lucrările publicate de arheologii minieri este unic, de valoare deosebită şi extrem de bine conservat. Acad. R. Theodorescu a fost şi mai clar – „prin crearea Grupului s-au clarificat lucrurile”, aşa că nu mai încape îndoială că ministrul culturii a primit lămuririle necesare. Sarcina bine îndeplinită îl îndreptăţeşte pe nobilul istoric de artă să fie optimist şi să aştepte cu încredere şi un aviz de mediu, chiar dacă personal admite că nu este un fan al proiectului. Cei extrem de puţini, care ne opunem mai putem grăi câte ceva, dar în afară de o strângere de mână nu mai avem ce aştepta…
Un reproş al unui tânăr coleg de la Institutul Iorga (desigur foarte instruit în probleme de patrimoniu arheologic şi minier – mai cu seamă roman) a fost că oponenţii nu au argumente ştiinţifice şi folosesc cele mai murdare mijloace de a discredita pe cei ce, ca dânsul, au înţeles că binevoitoarea firmă va pleca cu mâinile goale, dar ne va conserva şi pune în valoare 80% din patrimoniul de la Roşia Montană.
Trebuie să subliniez că argumentele ştiinţifice ale celor care ne opunem se bazează cu precădere pe rezultatele excepţionale ale muncii oneste a colegilor din ţară care au lucrat în cadrul proiectului Alburnus Maior. Oriunde în lume descoperirea unor temple cu inscripţiile puse întru slava zeilor căzute pe loc, cu drumurile, locuinţele pe socluri de piatră, necropolele şi mai cu seamă minele romane (arheologii români neagă convingerea doamnei Cauuet că acestea sunt de tradiţie latene, dacică!) ar fi oprit orice tentativă de a le distruge şi s-ar fi iniţiat programe internaţionale de punere în valoare cu scop de turism cultural şi educativ. Argumentele ştiinţifice pe care ne bazăm împotrivirea la gigantica exploatare în 15 ani a întregului zăcământ de la Roşia Montana se bazează pe convingerea că numai prin cercetări viitoare se va putea cunoaşte deplin acest sit. Deocamdata nu dispunem de un complex aşezare, zonă sacră, necropolă. Ici cunoaştem zona sacră dincolo parţial aşezarea şi cunoaştem necropole, de părea că oamenii s-au dus la Alburnus Maior să se înmormânteze… Unanim doritele cercetări însă nu se pot face în urma buldozerelor şi mai puţin concomitent cu exploziile practicate 7 zile din 7 în Cârnic ca să se transporte minereul spre uzina de procesare, aşa cum acceptă[3] GIMPCRM.
Argumentul nostru este că importanţa mondială a sitului minier de la Roşia şi a celorlalte exploatări preconizate în Ţara Moţilor ne obligă să trecem la cercetări sistematice de lungă durată cu colaborări internaţionale şi accesarea de bani europeni, cu scopul de a beneficia noi şi generaţiile viitoare de existenţa unui peisaj cultural unic şi mai cu seamă definitoriu pentru noi, ca popor.
Libertatea de a te organiza nu poate fi contestată, aşa că cei din GIMPCRM au toată îndreptăţirea să se organizeze şi să îşi masifeste public concluziile monitorizării proprii a stării patrimoniului cultural de la Roşia Montană. Problema apare atunci când o fac ca să răspundă solicitării exprese a investitorului şi când se erijează în autorităţi absolute. Ex: catedra ne obligă să acceptăm salvarea acelei părţi a patrimoniului de la Roşia care nu intră în aria de „implementare” a proiectului de exploatare. Nimeni dintre cei care au abordat problema protejării integrale a patrimoniului de la Roşia Montana-Alburnus Maior nu propune transformarea întregului labirint minier în traseu turistic vizitabil. Este dreptul generaţiilor viitoare să primească o rezervă de patrimoniu spre cercetare. Starea deplorabilă a patrimoniului, mai cu seamă a celui arhitectural, trebuie pusă pe seama investitorului care a achiziţionat o parte din acest patrimoniu şi îl lasă în paragină, ba mai mult, a contribuit la vandalizarea zonelor ce fac parte din zona de protecţie a acestor monumente….Prin lege MCC ar trebui să amendeze lipsa de grijă manifestată de proprietar pentru aceste monumente de-a lungul unui deceniu.
Academia Română, din 2002, a publicat studii şi puncte de vedere avizate pe toate domeniile conexe apariţiei proiectului minier care ameninţă acest peisaj cultural unic. Poziţia Academiei s-a conturat pe baza unor discuţii la care au participat şi cei delegaţi de GoldCorporation. Iată însă că apare din nevoia unei firme private un Grup cu doi academicieni (al treilea s-a retras!) şi câţiva autointitulaţi experţi[4], care desconsideră tot ce este făcut până la ei.
Nu ar fi nimic de obiectat dacă academicienii R. Theodorescu şi Al Vulpe şi-ar exprima punctul de vedere ca oameni de ştiinţă şi în nume personal, dar ca membri ai înaltului for de ştiinţă să fie primii care îi ignoră acestuia auroritatea unor concluzii elaborate în decursul anilor mi se pare cel puţin straniu. Este din păcate o meteahnă generală la noi să ne pricepem mai bine decât specialiştii şi să ignorăm dezbaterea pe argumente, dar cum să depăşim această rezultantă a deceniilor de acceptare a directivelor de partid şi de stat, dacă doi iluştri membri ai Academiei îi anihilează poziţia oficială, adoptată ca urmare a unor dezbateri la care au şi contribuit.
Ar trebui să reconsiderăm rostul pe care îl acordăm Academiei Române în viaţa noastră statală. Începând cu cei care făcând parte din Academie au „independenţa” opiniilor şi sfârşind cu cei care temporar devin reprezentanţii noştri ar trebui să vedem în Academie şi institutele sale de cercetare fundamentală o şansă de a pune la baza oricărei politici de dezvoltare munca de cercetare şi ştiinţa acumulată de către această instituţie venerabilă. Poate că ne poate fi de folos să ne uităm în ograda bine gospodărită a Olandei şi să preluăm de la ea misiunea ce îi este rezervată Academiei: ca for, conştiinţă şi voce a artei şi ştiinţei olandeze promovează calitatea muncii ştiinţifice şi se străduieşte să pună la dispoziţia regimului avize solicitate sau nesolicitate pentru cea mai bună dezvoltare culturală, socială şi economică a ţării.
Recunoaşterea valorii rezultatelor muncii ştiinţifice şi a autorităţii savanţilor din Academia Română în promovarea direcţiilor de dezvoltare ar impulsiona cercetarea şi ar permite o evoluţie în toate domeniile vieţii. Statul român ar trebui să îşi asume obligaţia de a încuraja cercetarea şi a folosi rezultatele în elaborarea politicilor strategice de dezvoltare durabilă. Patrimoniul cultural este o avuţie ce se poate exploata pe termen nelimitat de un popor care înţelege să îl cunoască şi aprecieze. Până să se introducă în Constituţie prevederea că patrimoniul cultural este o avuţie inalienabilă a poporului, trebuie să evităm ca patrimoniul mineral definit astfel în legea supremă să fie exploatat prin concesionare, în detrimentul interesului naţional şi al proprietăţii publice.
Dr. Ioana Bogdan Cataniciu
Cercetător gr. I, arheolog
Preşedinte RPER, România
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.