Feminism şi implicare cosmică în arta Marilenei Preda Sânc

Muzeul Naţional de Artă Contemporană găzduieşte până în 25 septembrie expoziţia „Utopii/Cotidiene. Crossing Self-Histories 1981-2011” a artistei Marilena Preda Sânc.

Este retrospectiva a trei decenii de creaţie a unuia dintre artiştii reprezentativi ai artei româneşti contemporane, a cărui clasificare se dovedeşte dificilă. Desigur, arta Marilenei Preda Sânc poate fi pusă, dacă ţinem neapărat, sub semnul optzecismului, al deconstructismului… Un număr impresionant de lucrări propune o viziune despre sine, despre lume şi despre raportul artistului cu universul, exprimată prin desen, pictură, film, instalaţii, imagine video. Expoziţia surprinde prin organicitatea evoluţiei, prin constanta unor raportări la problematica lumii contemporane, fie că este vorba despre latura socio-politică, despre cea feministă sau metafizică. Peisajele urbane, ferestrele, lumile interioare, porţile sau vârtejurile cosmice, modulele construind locuinţe-stup sau fragmentele de real revin de-a lungul acestor 30 de ani, desigur în sinteze diferite.

Bodyscape

Este o lume gravă, plină de întrebări şi mai puţin de răspunsuri, chiar dacă artista reconstruieşte lumea deconstruită iniţial. O lume dramatică, în care motivul rănii, la nivel uman sau cosmic, se regăseşte din anii ’80 până în zilele noastre, în care lumina înseninează, dar şi spintecă compoziţia, în care „Peisajul cosmic” dominat de negrul înconjurat de albastru, luminat de „emailate” pete verzi, sau „Porţile cosmice” cu puternicele lor contraste cromatice, cu pasta lor pusă aproape gestual pe suprafaţa largă a pânzei la jumătatea anilor ’90, se continuă în „Vârtejuri” sau în „Izvoare cosmice” cu lumina lor direcţionată pe verticală, neliniştitor şuvoi de alburi, ocruri şi albastruri în negrul fondului. Un cosmos în şi dincolo de noi, pentru că artista se mişcă neîncetat între lumea interioară şi cea exterioară, între între un înăuntru şi în afară, fie că este vorba despre peisajele urbane, la limita dintre figurativ şi abstract, cu modulele lor, cu ferestrele lor întredeschise într-o încercare de comunicare cu exteriorul, sau despre personajele feminine, siluete albastre pe fondul luminos (1995), excelent valorat cu griuri prin care transpar frânturi de roşu, în tuşe nervoase, pline de forţă, sau pe cel al infinitului mării.

Instalaţie

Experienţele sensibile ale Marilenei Preda Sânc prevalează, de multe ori împotriva aparenţelor, asupra dimensiunii analitice, „teziste” chiar, atunci când abordează lumea numită de obicei „feminist-ecologistă”. O demonstrează, de altfel, recursul la propriul corp pe care se scrie întreaga lume din jur sau se ivesc obsesiile interioare.

O dualitate pe care o descoperim în întregul proces creator al artistei. Lucrările sale se joacă cu echilibrul şi cu dezechilibrul, cu armoniile sau disonanţele cromatice, cu concreteţea materiei şi conceptualismul, în construirea unui unui spaţiu existenţial, aşa cum indică şi titlul expoziţiei. Un spaţiu în care timpul îşi află locul lui, în care curgerea, chiar întreruptă de răni, este continuă. Un spaţiu compus din fragmente, din module divers asamblate a căror materialitate se accentuează prin ordonare sau se diluează prin libera lor plutire, în discursul subiectiv al autoarei.

Cel mai mult îmi place să nu fac nimic

O pendulare între rigoare şi libertate, între static şi mişcare, fie că este vorba despre pictură sau despre desen, despre instalaţii sau imaginea video caracterizează demersul artistic. Referirea la propria personalitate, la propriile trăiri este accentuată în zona filmului, în care Marilena Preda Sânc devine de multe ori subiectul trăirilor sale, îşi povesteşte demersul, îşi afişează, ironic sau nu, dorinţele, raportarea la rigorile existenţei, ca în „The most I like is doing nothing”, de exemplu.

Să nu uităm însă celălalt tip de implicare în cotidian, ca martor al realităţilor sociale sau politice, ca în „Algoritmurile puterii”, serie de videouri, începând cu mâna ce scrijeleşte globul pământesc şi bate apoi piroane în el, continuând cu „No comments”, jocul de titirez al monedei cu efigie, cu „Our visible lives” în care „suntem aici şi acolo, cu noi şi dincolo de noi”, în care peisajele urbane şi rurale îşi cedează locul unele altora într-un discurs vizând rotunjimea existenţei, sau, declarată polemic, succesiunea unor frânturi de emisiuni de televiune româneşti şi străine, cu personaje neindividualizate plasate în faţa unui ecran şi maimuţele în haine de circ ghidate de lanţul purtat la gât.

Locuinţa-stp din peisajele urbane ale artistei

Violenţa transpare în „Pumnul” din 1986, dar şi în mai târziul „Printre maşini”.

Pictura Marilenei Preda Sânc este construită într-o culoare viscerală, care reuşeşete să echivaleze spaţiul, materia, lumina, timpul. Artista însăşi mărturisea odată: „Pentru mine culoarea este aer, sunet, carne. Gândesc în ea mai repede decât în cuvinte”. Relaţionarea dinamică a elementelor tabloului, fie că este vorba despre elementele figurative imediat detectabile sau despre masele picturale abstracte, despre tuşele aşternute în forţă sau despre vibraţiile desenului, au un impact imediat şi puternic asupra privitorului. Arta Marilenei Preda Sânc are o capacitate expresivă, de transmitere a trăirii, a gândului cu totul specială. Spectatorul este prins în căutarea lumii interioare a artistului, în metamorfozele suferite de realitatea exterioară în raport cu aceasta, în infinitele posibilităţi de sondare a percepţiilor.

Globul

Trei decenii de creaţie, istorii personale şi tragedii cosmice, „Metropolis” şi inefabilul, formează patru teme majore pe care, declarat, expoziţia le trece în revistă corp-peisaj, moduli, globul si feministe.

De la „O altă lume” din 1983, cu cerul văzut prin ferestrele din partea de sus a peretului unei încăperi în care negrul dominant este „luminat” de violeturi, ocruri şi verde, la „Casa pentru suflete” din 2005, care reia formele din peisajul urban alb-negru pe un fond cu violeturi, de la „Alive” (viul este o altă preocupare a autoarei de-a lungul acestei perioade) cu explozia de roşu, la „Horror vacui”, din 2002, cu corpuri sale geometrice, populând spaţiul, de la „Androginul” din 1998 la „Scenografiile citadine” din 2005, o istorie a lumii contemporane, filtrate prin sensibilitatea combativă a creatorului, se perindă sub ochii vizitatorului, implicându-l, asaltându-l, obligându-l la un dialog, fie el şi imaginar, cu artistul şi cu sine însuşi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.