Câştigător al Premiului Fedora pentru Cel mai bun film european la Festivalul de la Veneţia şi proiectat la Toronto, San Sebastian, Londra, Salonic sau Göteborg, Francofonia, semnat de renumitul regizor Alexander Sokurov, explorează un episod controversat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: soarta operelor de artă din Muzeul Luvru, în timpul ocupaţiei naziste.
O peliculă despre cum a încăput Luvrul în 37 de camioane.
Francofonia vorbeşte despre soarta operelor de artă din Muzeul Luvru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Franţa era sub ocupaţie nazistă. Filmul are în centru coaliţia improbabilă dintre directorul Muzeului Luvru, Jacques Jaujard, şi Franziskus Wolff-Metternich, ofiţerul nazist din fruntea serviciului Kundstschutz (prezervarea artei), ceea ce de obicei însemna confiscarea lor pentru colecţiile private ale Führer-ului. Acesta l-a ajutat pe Jaujard să tergiverseze cererile Führerului, păstrând astfel secretul ascunzătorilor operelor de artă, care fuseseră evacuate din Luvru cu aproape un an înainte.
Dacă nu ar fi făcut asta, cel mai probabil, operele de artă din Luvru ar fi ajuns în colecţiile private ale lui Adolf Hitler, aşa cum s-a întâmplat cu restul capturilor de război. „Dacă vorbim despre artă, nu putem să nu vorbim şi despre istorie”, spune Sokurov.
Povestea celor doi inamici pe care iubirea pentru artă îi transformă în aliaţi este recreată de Alexander Sokurov, care mărturisea într-un interviu pentru canalul ARTE: „Dacă în momentul morţii voi putea să păstrez doar două lucruri din viaţă, acestea ar fi lumina de dimineaţă şi marea cultură europeană”.
Cu un an înainte ca armata germană să ajungă în Paris, în 1939, Jacques Jaujard a demarat golirea Luvrului. Sub supervizarea sa, depozitate cu grijă în sute de cufere şi cutii, sculpturi, artă decorativă şi 3.690 de tablouri au pornit la drum spre castelele din regiunea Vichy. Călătoria a fost un coşmar logistic al asamblării şi aşezării obiectelor în cele 37 de camioane, parte din ele fiind maşini pentru decoruri de teatru împrumutate de la Comedia Franceză, singurele îndeajuns de încăpătoare pentru pânzele mari.
Centrul atenţiei tuturor a fost celebra Mona Lisa. Pictura lui Leonardo da Vinci a fost scoasă din Luvru în mijlocul nopţii şi urcată într-un camion împreună cu un curator. Uşile camionului au fost sigilate pentru a asigura o temperatură stabilă. Ajunşi la destinaţie, în castelul D’Amboise, prima dintre cele cinci locaţii care o vor găzdui pe timpul ocupaţiei naziste, s-a constatat că Mona Lisa era bine, omul însă leşinase din lipsă de aer, potrivit relatărilor din presa vremii.
A fost doar una dintre victimele făcute de „Madame Lisa”, aşa cum o alinta Napoleon, care a ţinut pictura timp de patru ani pe peretele dormitorului său, doar pentru el. Mona Lisa este singurul tablou din Luvru cu propria căsuţă poştală pentru miile de scrisori de dragoste pe care le primeşte. În 1911, când tabloul a dispărut de pe peretele muzeului, „întreg Parisul a intrat în doliu. Mii de oameni s-au încolonat în faţa pătratului gol de pe perete, au lăsat flori şi bileţele”, scrie The New York Times.
„Parisul, oraşul muzeelor, capitala culturală a vechii lumi. Ce s-ar fi ales din noi dacă Parisul ar fi fost bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial? Ceva ireparabil, ştergerea istoriei. (…) Ce ar fi Parisul fără Luvru sau Rusia fără Ermitaj, aceste repere naţionale de necontestat? Hai să ne imaginăm o arcă pe ocean, plină cu oameni şi mari lucrări de artă – cărţi, picturi, muzică, sculpturi, şi mai multe cărţi, înregistrări şi altele. La un moment dat, fundul arcei începe să cedeze sub presiunea unei crăpături. Ce salvezi atunci? Oamenii sau mărturiile mute, dar de neînlocuit, ale trecutului? Francofonia este un recviem pentru ceea ce a pierit, un imn adresat spiritului şi curajului uman şi a ceea ce ne uneşte”, spune autorul filmului-cult Arca rusească/ The Russian Ark, binecunoscutul tur de forţă prin Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, filmat dintr-un singur plan secvenţă, cu 2000 de actori şi trei orchestre. Criticii spun că, odată cu Arca rusească, Sokurov a dat startul filmelor cu şi despre mari muzee.
Combinând imagini de arhivă şi secvenţe filmate, Francofonia spune povestea a doi oameni remarcabili: directorul Muzeului Luvru, Jacques Jaujard, şi contele Franziskus Wolff-Metternich, ofiţer al celui de-al Treilea Reich. Mai întâi inamici, apoi aliaţi, cei doi devin motorul din spatele protejării Luvrului în mijlocul unuia dintre cele mai sângeroase conflicte din istorie. Francofonia explorează relaţia dintre artă şi putere, folosind Luvrul ca exemplu viu al civilizaţiei şi al modului în care arta ne influenţează.
Regizorul capodoperei Arca rusească (2002) a avut acces privilegiat la Luvru, unul dintre cel mai bine păzite muzee din lume, cu un sistem de securitate care valorează milioane de euro. Muzeul adăposteşte peste 35.000 de obiecte de artă. „Sokurov, care a parcurs ca un vizionar Muzeul Ermitaj în filmul Arca rusească, s-a simţit ca la el acasă în Luvru”, aflăm din publicaţia Le Figaro. Pentru filmarea de la Luvru, se spune că a petrecut zi şi noapte în muzeu, analizând minuţios fiecare cadru. A avut acces liber prin tot spaţiul, mai puţin biroul în care lucra personajul său, Jacques Jaujard.
„Cineastul rus Alexander Sokurov are darul, poate de neegalat printre colegii de breaslă internaţionali, de a transforma frământarea intelectuală în imagini spectaculoase”, scrie The New York Times. Rolurile celor doi oameni-cheie din istoria Luvrului sunt preluate de Louis-Do de Lencquesaing şi Benjamin Utzerath, în timp ce Vincent Nemeth apare în rolul lui Napoléon Bonaparte.
„Regizorul îşi compune cadrele ca o pictură, cu o permanentă grijă pentru cel mai mic detaliu, gest sau postură. Îşi reinventează filmul în fiecare moment”, relatează ArteTV.
„Toată opera regizorului se hrăneşte din pictură, sculptură, muzică şi literatură”, scrie Le Figaro, pentru care regizorul declară: „Nu mă consider un regizor consacrat, ci un simplu elev. Învăţ de la pictori, compozitori, scriitori.”
Sokurov nu vorbeşte limba franceză şi, pe tot parcursul celor patru săptămâni de filmare, petrecute în Luvru, în Germania şi în portul Rotterdam (locaţie pe care se punea mai mult accent într-o primă variantă de montaj), a avut doi asistenţi care i-au tradus toate indicaţiile. La fiecare film al său, Alexander Sokurov obişnuieşte să aleagă figuraţia dintre membrii echipei sau vizitatorii de pe platou. Aşa se face că un istoric specialist în perioada ocupaţiei, Catherine Limbert, s-a trezit în faţa camerei, în costum de secretară a directorului Luvrului.
„Adevăratul moment de creaţie al unui film începe odată cu post-producţia”, spune Sokurov într-un interviu pentru Groupement National de Cinemas de Recherche. Post-producţia filmului Francofonia a fost mai lungă şi incomparabil mai complicată decât filmarea propriu-zisă. “Acolo nu există nicio restricţie. Poţi schimba sensul, numele, personajele, dialogurile, chiar şi dramaturgia. Un film e ca un copac, creşte încontinuu. Nu e ca o construcţie planificată, orice se poate modifica. Să faci un film e ca şi cum te-ai căuta pe tine, riscând să nu te găseşti.”
Alexander Sokurov s-a născut în 1951, în Podorvikha, Rusia, a absolvit un master în istorie la Universitatea Gorky şi unul în regie la Institutul Cinematografic de Stat din Moscova, unde s-a împrietenit cu Andrei Tarkovski şi a fost influenţat de opera acestuia. Filmul lui de licenţă, The Lonely Voice of Man, o adaptare după Platonov, finalizat în anul 1978, a fost interzis de regimul sovietic până în 1987, când a primit Leopardul de Bronz la Festivalul de la Locarno. Cu Faust, regizorul a câştigat Leul de Aur la Veneţia în 2011, iar filme ca Alexandra (2007), The Sun (2004), Father and Son (2003) sau Mother and Son (1997) i-au adus selecţii şi premii în marile festivaluri şi notorietate pe plan internaţional.
“Am fost extrem de fericit când a apărut oportunitatea de a filma în Luvru. E minunat că administraţia muzeului a răspuns cu atât de mult entuziasm propunerii noastre”. Regizorul mărturiseşte că visul lui este să facă o serie de filme cu muzee: Ermitaj, Prado, Muzeul Britanic, şi vorbeşte despre comunitatea muzeelor drept cea mai stabilă din lumea culturală. “Ce am fi noi dacă nu ar exista muzee? Cum am fi fără posibilitatea de a cunoaşte această grandioasă, magnifică cultură care a existat în trecut ? ”
Francofonia este o co-producţie Franţa-Germania-Olanda.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.