Henry van de Velde în avangarda unei arte totale

În inima sălilor de expoziţie de la Muzeul “Cinquantenaire” din Bruxelles, o imensă masă. Scaune, veselă, pahare, argintărie par să aştepte invitaţi de seamă. Vizitatorii sunt invitaţi “la masă cu Henry van de Velde”.

„Arhitect autodidact şi pictor ca formaţie, Van de Velde este unul dintre creatorii belgieni cei mai originali de la cumpăna secolelor XIX şi XX. Muzeul «Cinquantenaire» din Bruxelles îi consacră o retrospectivă care pune în lumină multiple faţete şi întreaga ambiţie a artei sale”, scria Philippe Thiébaut, conservator general al “Muzeului Orsay”.

Expoziţia “Henry van de Velde – Pasiune – Funcţionalitate – Frumuseţe” propune o prezentare cronologică a vieţii şi operei acestui artist cu faţete multiple, prin numeroase documente, fotografii şi corespondenţă.

Arhitectul Henry van de Velde în atelierul său

Memoriile sale formează firul roşu al expoziţiei. Viaţa şi opera lui Van de Velde sunt ilustrate prin 500 de obiecte. Picturi, mobile, argintărie, bijuterii, ceramici şi proiecte arhitecturale. Obiectele expuse provin nu numai din muzee internaţionale, dar şi din numeroase colecţii private.

Van de Velde a lăsat o operă impresionantă şi o carieră internaţională cu numeroase realizări în Belgia şi în Germania, în Olanda şi în Franţa. Între construcţiile cele mai celebre, să amintim vila “Bloemenwerf”, la Uccle, mai multe case Art Nouveau la Weimar, “Kröller-Müller Museum” la Otterlo şi “Boekentoren” (Turnul Cărţilor) al Universităţii din Gand. A fondat la Bruxelles Şcoala “Cambre”. Arhitectul a reuşit, ca nimeni altul, să combine utilitatea cu o solidă eleganţă în mobilier, în argintărie, în porţelanuri, în bijuterii, ca de altfel, în toate creaţiile sale.

Arhivele Nietzsche din Weimar

Născut la Anvers, în 1863, într-o familie de farmacişti, Henry Van de Velde a urmat cursurile “Academiei Regale de Artă” din oraşul natal. A studiat apoi la Paris cu renumitul portretist Emile-Auguste Carolus-Durand, care l-a iniţiat în arta impresioniştilor. În 1893 a abandonat însă pictura. După perioada germană, în 1917, a plecat în Elveţia pentru a cerceta situaţia artiştilor emigraţi în această ţară, iar din 1921, s-a instalat la Haga, unde a lucrat cu negustorii de artă Kröller-Müller, pentru care a realizat un muzeu destinat să le adăpostească colecţiile. Întors în Belgia în 1926, a construit “Biblioteca Universitară” din Gand şi a fost numit consilier artistic al Societăţii Naţionale de Cale Ferată. În 1935 a devenit consilier aristic al “Oficiului pentru redresare economică”, supraveghind restaurările datorate unui mare număr de proiecte publice de reamenajare. În 1937, a fost decorat cu Legiunea de Onoare pentru realizarea Pavilionului belgian la Expoziţia Internaţională de la Paris. Zece ani mai târziu, s-a instalat la Oberägeri, aproape de Zürich, unde şi-a redactat memoriile. A decedat la Zürich, în 1957.

Prima casă a unui autodidact

Birou creat de Van de Velde

Henry van de Velde n-a încetat să amintească de-a lungul carierei sale că motivul convertirii lui la artele decorative şi la arhitectură îl constituie scrierile lui John Ruskin şi realizările lui William Morris. Întâmplările sunt povestite chiar de artist în „Récit de ma vie”. Cel care i-a prilejuit cunoaşterea lor a fost pictorul şi ceramistul Willy Finch, vecin de masă cu Van de Velde la banchetul de deschidere a „Salonului celor XX” de la Bruxelles în februarie 1892. „Imediat după această zi, care probabil a însemnat unul dintre punctele cruciale ale vieţii mele, m-am interesat de lucrările publicate de John Ruskin şi William Morris, în publicaţiile consacrate creaţiilor acestuia din urmă… M-am afundat în lectura cărţii „Sept Lampes de l’architecture” a lui John Ruskin. Efectul primului contact cu ea a fost fulgerător. Conferinţa inititulată „Speranţe şi temeri pentru artă” a fost prima scriere a lui William Morris pe care am cunoscut-o (…) Toată fiinţa mea s-a înflăcărat, s-a consumat pentru realizarea unui ideal sublim, cel al Frumuseţii reînviate”.

Celebra scară circulară de la Weimar

Pictura este părăsită şi, doi ani mai târziu, neofitul se lansează într-o întreprindere de proporţii: construirea şi amenajarea, la Bruxelles, în cartierul Uccle, a propriei sale case pe care el şi soţia sa Maria Sèthe o vor boteza „Bloemenwerf”. Artistul atribuie reuşita acestei întreprinderi tocmai nepriceperii sale. „… era suficient să nu ai diplomă de arhitect sau de inginer obţinută la vreo academie; era suficient să ai o concepţie raţională, o logică a bunului-simţ. Şi acest lucru n-ar fi fost posibil pentru un elev al academiei, hrănit timp de ani de zile cu studiul şi copiatul stilurilor. Trebuie să fii autodidact pentru a bea din apa clară şi înviorătoare a creaţiei, pentru a înfrunta toate problemele cu voinţa omului primitiv care inventează şi creează unelte”.

Vila Schulenburg, din Gera. Casele lui au siluete masive şi unghiuri rotunjite

Că „Bloemenwerf”, în pofida declaraţiilor artistului, nu este un monument de anticonformism, ci un simplu conac tributar tradiţiei ţărăneşti flamande şi supus influenţelor englezeşti n-are nicio importanţă.

Ceea ce trebuie să reţină atenţia este ambiţia lui Van de Velde, ridicată la rangul de obligaţie morală, de a construi un cămin care să-i protejeze soţia şi copiii de aşa numita urâţenie înconjurătoare. Imaginea casei şi a vieţii trăite în ea, regizată în întregime de către artist, care merge până la a concepe rochiile purtate de soţia sa, este difuzată în revistele epocii. Diferite personalităţi importante ca Eberhard von Bodenhausen, industriaş şi istoric al artei berlineze sau criticul de artă Julius Meier-Graefe, activ în Franţa, îşi exprimă entuziasmul în presă. Mai caustică se dovedeşte aprecierea lui Toulouse-Lautrec care a locuit la Bloemenwerf: „Nemaiauzit, eh! Dar, în fond, numai sala de baie, cabinetele de toaletă şi camera copiilor în ripolin alb sunt chiar foarte bine”. S-ar părea că fusese exasperat de comportamentul cam narcisist al gazdelor sau de rafinamentul puţin excesiv: „Veşmintele gazdei blonde, îşi aminteşte negustorul de tablouri Maurice Joyant, care îl însoţise pe Lautrec, indicau o dorinţă de armonie cu sticlăria sufrageriei: chiar şi mâncărurile conţinând ingrediente într-o anume culoare au fost servite în farfurii în culori complementare … Ne-am luat rămas bun uşor uluiţi de jocul luminii pe faţa de masă, unde umbrele se decupau prin grilele desenate şi prin vitraliile colorate, ouă galbene şi fasole roşie combinate cu mâncăruri violet şi verde, dar în detrimentul unei bucătării de calitate”.

Liniile şi culorile se armonizează cu mişcările

Farfurie stil Art Deco

Dacă Bloemenwerf a fost pentru creatorul lui tipul de „cămin frumos”, învestit cu valoare de exemplu, el a fost şi laboratorul din care au ieşit zeci de modele, în tehnicile cele mai diverse, propuse, cele mai multe dintre ele, într-un catalog comercial din 1899.

În Autobiografia sa, Van de Velde povesteşte că în perioada în care picta – fiind un pictor de formaţie neoimpresionistă – considera desenul drept „o manifestare spontană a gestului care poartă în ea întreaga fiinţă, se confundă cu ea şi se dezvoltă aşa cum un drapel sau o velă flutură în vânt sau ca sunetele vocii sau ale instrumentelor răspândite în aer. Pasiunea pe care o am pentru linie datează din momentul în care mi-am format o asemenea părere despre desen”.

Fotoliu purtând semnătura Henry van de Velde

Acestui mit al liniei spontane şi dinamice, care se întâlneşte oarecum cu cultul pentru versul liber practicat de poeţii simbolişti, Van de Velde îi va da corp în creaţiile sale ornamentale şi de mobilier. Visul pe care îl mărturisea într-una dintre primele sale conferinţe din 1894, intitulată „Purificarea artei”, de a avea „materiale ductile ce pot fi întinse ca frazele şi care vor fi la fel de suple ca Gândirea”, s-a concretizat în compoziţii grafice abstracte care nu şi-au pierdut nimic din dinamism când au fost trecute în material. Lupta liniilor de forţă duce la obţinerea unei fuziuni a structurii şi a decorului. Mobile, ustensile sau bijuterii au un potenţial de mişcare în pofida inerţiei materiei. Realizările de la cumpăna dintre veacuri sunt în general amenajări complete, în care se regăsesc modele create în epoca Bloemenwerf, realizate în urma unor comenzi particulare: galeria “Keller&Reiner”, apartamentele contelui Harry Kessler şi al editorului Ludwig Loeffler, magazinul “Companiei Continental Havana”, salonul de coafură “Haby” din Berlin, dar şi “Arhivele Nietzsche” din Weimar, inaugurate în octombrie 1903. Aceste ansambluri se bazează pe structuri abstracte, bi şi tridimensionale, care satisfăcând exigenţele funcţionale evocă un organism parcurs de un flux vital debordând de energie.

La Weimar, căutarea neoclasicismului modern

Villa Esche

Dar abia în epoca instalării lui la Weimar, ce a urmat numirii în 1901 în postul de „Berater für industrie und Kunsthandwerk” (consilier pentru industrie şi artizanat), cu misiunea de a crea un sistem de învăţământ teoretic şi practic destinat să impulsioneze producţia marelui ducat de Saxa, Van de Velde s-a confruntat cu exigenţele meseriei de arhitect. Pentru a le satisface, s-a întors către Grecia, atitudine care poate părea paradoxală din partea unui artist care respinsese vehement referinţele istorice, dar care s-ar putea explica prin influenţa gândirii lui Nietzsche. De asemenea, nu este surprinzător faptul că edificile concepute în deceniul de dinainte de Primul Război Mondial, realizate sau rămase în stadiul de proiect, ca „Grossherzoglisches Museum” din Weimar sau „Théâtre des Champs-Elysées” din Paris, apar ca o manifestare a neoclasicismlui modern, prin caracterul monumental, prin severitatea faţadelor, prin decupajul vertical al elevaţiei, prin delimitările riguroase ale plinurilor şi golurilor.

Scaun conceput pentru Casa Bloemenwerf

În schimb, casele particulare, cu excepţia vilei “Esche” de la Chemnitz, destinate unor mari industriaşi sau unor magnaţi ai finanţelor, au siluete masive, cu unghiurile rotunjite şi acoperişuri cu un desen accentuat, în timp ce folosirea sistematică a materialelor locale degajă o impresie de neoregionalism. Chiar dacă decoratorului i se întâmplă să folosească, pentru a mobila aceste case, modele anterioare acestui deceniu, întinerite uneori prin folosirea lacului alb exaltat de Mackintosh la Glasgow, de Behrens la Darmstadt sau de Hoffman la Viena, ritmul mobilierului este altul. Curbele se cuminţesc şi fac loc unor arce mai mult au mai puţin deschise şi, uneori, chiar unor profiluri evocând stilul Chippendale. Jocurilor de linii li se substituie opoziţiile între suprafeţe concave şi convexe. Treptat, căutarea unei atmosfere intime în care liniile şi culorile să se armonizeze cu mişcările sufleteşti ale locatarilor, căutare atât de dragă artistului, lasă loc unui confort cu caracer individualist, artistul cedând unui raţionalism burghez.

Germania, pământ preferat al lui Van de Velde

Jardinieră creată de Henry van de Velde în stilul Art Nouveau

Artistul belgian a fost foarte activ în Germania în primul sfert al secolului al XX-lea. Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui, sunt propuse în Thuringia şi în Saxonia mai multe circuite şi expoziţii. De la Weimar, oraşul cel mai bogat în edificii construite de el, la Chemnitz, locul legendarei vile “Esche”.

Marele Duce de Saxa l-a invitat pe Van de Velde nu numai pentru a relansa artizanatul local, ci şi pentru a introduce oraşul lui Goethe şi al lui Liszt în modernitate. Timp de 15 ani, Van de Velde a avut mai multe realizări: vile, faţade, edificii publice şi proiecte făcând din acest leagăn al clasicismului creuzetul unui nou stil.

Vas creat în jurul anului 1903

Cocheta “Villa Siberblick”, casa din cărămidă în care Nietzsche şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă, adăpostea din 1896 “Arhivele Nietzsche”. În 1902, Elisabeth Förser-Nietzsche, sora filosofului, i-a ceut lui Van de Velde să reamenajeze încăperile de la parter. Arhitectul a conceput biblioteca şi sala de lectură, dar şi toate elementele de decor şi de mobilier, fidel ideii sale de „artă totală”. A desenat chiar şi pianul. Etajere cu rotunjimi minunate, sobe, tapiţeria, lămpile, vazele, covoarele, totul crea un mediu ambiant coerent şi armonios.

Vas cu capac

Printre misiunile încredinţate de Marele Duce de Saxa figura şi cea de fondator şi conducător al unei mari şcoli de artă şi artizanat. În 1904, arhitectul a prezentat planul a două clădiri, una dedicată Artelor Frumoase, cealaltă, Artelor Aplicate. Realizat între 1904 şi 1911, edificiul principal se numără printre lucrările majore ale perioadei Weimar. Edificiul adăposteşte astăzi o facultate de arhitectură şi surprinde prin sobrietatea sa şi prin estetica industrială. O lungă faţadă, ritmată de pilaştri şi străpunsă de ferestre mari, şi un triplu balcon sunt singurele elemente decorative ale ansamblului. În interior uimeşte o scară centrală care se dezvoltă în volute aeriene până la luminatorul din acoperiş. În 1919, acest edificiu a intrat în istorie, devenind primul sediu al “Şcolii Bauhaus”. Dar, fără Van de Velde, celebrul institut german condus de Gropius nu s-ar fi născut niciodată. Artistul flamand a fost primul care a conceput o colaborare între artişti, artizani şi industrie. Şi la recomandarea lui, Gropius i-a urmat la conducere după demisia lui Van de Velde din 1915. Astăzi poate fi vizitată „Camera lui Gropius”, o reconstituire a biroului lui, ca şi câteva săli splendid construite, clasate în Patrimoniul Mondial UNESCO. În 1907-1908, artistul şi-a construit o mare casă pentru familia sa, numită “Casa Hohe Pappeln” (Plopii înalţi), ale cărei planuri şi mobilier le-a conceput până în cele mai mici detalii. Ridicată în ceea ce se numea atunci câmpia de la Weimar, această locuinţă a fost locuită de soţii Van de Velde şi de cei cinci copii ai lor până în 1917. Se regăseşte în ea gustul arhitectului pentru formele oarecum masive, contracarate însă de numeroase deschideri. Marile ferestre se deschid către peisaj şi către grădină, concepută şi ea de Van de Velde, ca şi atâtea tablouri. Deschis publicului, parterul a fost restaurat şi remobilat cu mobilier conceput de artist pentru casa familiei Münchhausen. Camerele sunt uimitor de funcţionale şi modulabile, adaptându-se unor folosiri diverse. Salonul, de exemplu, servea în acelaşi timp drept sală de recepţii, de salon de muzică şi de birou pentru Maria van de Velde.

La Chemnitz, o capodoperă în epură: vila Esche

Vila Hohenhof din Haga

Van de Velde a realizat mai multe locuinţe particulare la Chemnitz, care era în acea vreme un oraş industrial în plină dezvoltare. Dar edificiul major rămâne vila “Esche”, construită într-un cartier şic, rezidenţial pentru un industriaş pasionat de arta contemporană, Herbert Esche. Este una dintre primele opere de „artă totală” ale artistului. Şi una dintre realizările cele mai îndrăzneţe. Lăsată multă vreme într-o stare de degradare avansată, ea a fost restaurată şi decorată cu mobilele originale. Este o fortăreaţă modernistă severă în pofida tencuielii galbene. Lipsită de ornamente, vila era extrem de diferită de locuinţele burgheze ale epocii, adesea de un fast ostentativ. Ca şi pentru casele de la Uccle din Bruxelles şi pentru cea pe care şi-a construit-o apoi la Weimar, Van de Velde a conceput atât faţada cât şi amenajările interioare, de la mobilele cu hârtie pictată la corpurile de iluminat şi argintărie. Dar acestea sunt departe de stilul Art Nouveau de la Bloemenwerf. Liniile sunt mai sobre, mai puţin organice, ceea ce nu dăunează rafinamentului formelor. Remarcată în epocă, vila a stabilit reputaţia artistului în mediul avangardei germane.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.