Iadul din azilurile României

În timp ce Guvernul plânge de mila deținuților, un număr aproape egal de persoane – 30.000 – trăiesc în condiții mizere și sunt supuse unor tratamente inumane și degradante în azilurile de boli psihice. 30.000 de oameni care nu au greșit cu nimic față de societate, a căror singură eroare e boala de care suferă. Umilință, înjosire, tratament inuman și tortură. Cu atât mai revoltătoare cu cât sunt aplicate „unor oameni maxim vulnerabili, care trăiesc oricum, unii de zeci de ani, la limita umanității, altminteri în «grija» statului“, acuză cei de la Centrul de Resurse Juridice.

Primul caz: Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică Măciuca, județul Vâlcea. De ce? Pentru că „imaginile de la CRRN Măciuca sunt poate cele mai dure pe care noi, la Centrul de Resurse Juridice, le-am văzut în ultimii ani, deși am organizat zeci de vizite inopinate în astfel de instituții“. Imagini cu ororile de acolo s-au rostogolit în presă, dar fără urmări. Autoritățile locale nu au găsit nimic. „Nici cei de la Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea (AJPIS) sau Consiliul Județean Vâlcea, în subordinea căruia se află Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), nici Ministerul Muncii, responsabil cu acreditarea furnizorilor de servicii sociale, și nici Parchetul, care ar trebui să se autosesizeze pentru a proteja această categorie extrem de vulnerabilă“, se mai arată în comunicatul celor de la CRJ. Toată responsabilitatea a fost trecută pe umerii Poliției, care a și demarat o anchetă.

La azilul din Bolintin Vale, când nu sunt măturaţi de sub paturi, pacienţii sunt legaţi cu lanţuri de fier pentru a sta liniştiţi

387 de aziluri. Toate la fel

Deși România este parte la Convenția pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, având obligația de a dezinstituționaliza persoanele închise în astfel de centre, autoritățile noastre au înțeles greșit termenul de „dezinstituționalizare“. Pentru că, în loc să le creeze condiții și să-i integreze pe pacienți în comunitate, îi mută doar de colo-colo. Măciuca este un exemplu pentru o astfel de practică, dar nu singurul. O parte dintre tinerii din centrul vâlcean erau mutați în 2013 și 2015 din vecinătate, de la CRTN Băbeni. Tinerii legați din Vâlcea nu sunt o excepție, iar tratamentele inumane par mai degrabă o cutumă în astfel de instituții. De altfel, cei de la CRJ au documentat numai în ultimii doi ani alte patru centre cu tratamente la fel de șocante, printre care și CRRN Bolintin Vale din Giurgiu. „Acolo am găsit mai mulți tineri legați de paturi cu lanțuri groase din metal, neîngrijiți, uitați în mizerie și propria urină. Am urmărit intens cazul și, în urma solicitărilor, am reușit să ducem la închiderea centrului și la transferarea tinerilor de acolo. Aceleași condiții degradante, aceleași tratamente inumane“, se mai arată în documentul citat.

Condiții de ocnă

Oameni legați de paturi, de garduri, de bănci. Și asta, chiar dacă statul a dat o lege a sănătății mintale, Legea 487/2002, în care a cuprins condițiile și mijloacele excepționale prin care o persoană poate fi supusă unui astfel de tratament, tocmai pentru a nu lăsa loc de abuzuri. Astfel, pacienții pot fi legați doar dacă un medic psihiatru recomandă asta, însă pentru intervale scurte de timp, care sunt trecute precis în fișa medicală a persoanei, și doar cu mijloace care neapărat nu provoacă răni. Legea este însă folosită ca o scuză de angajații centrelor de recuperare, pentru a scăpa de truda de a-i păzi și îngriji pe cei internați.

Dovezile despre aceste abuzuri sunt încheieturile celor care-și petrec viața în aceste centre. „Rănile de multe ori adânci, extrem de vizibile, pe care le-am observat de-a lungul anilor, în vizitele făcute inopinat prin țară, demonstrează clar că nu sunt rezultatul unor intervale scurte de contenționare. Ci mai îndelungate decât ar trebui și cu mijloace inadecvate“, afirmă cei de la CRJ. La vederea unor cazuri similare din România, comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei i-a descris pe oamenii din centrele românești ca fiind „invizibili“ pentru societate, pentru autorități. Cei închiși în aceste aziluri sunt oricum oameni vulnerabili și bolnavi, dar prin relele tratamente la care sunt supuși, nu le mai sunt respectate nici drepturile mărunte, acele drepturi care le garantează esența demnității umane.

Pușcăriile sunt chiar pensiuni de lux

Una dintre marile probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilități mintale, închise în astfel de centre de recuperare, e imposibilitatea de a-și exprima o nemulțumire, de a depune o plângere. De a spune că le deranjează ceva. Nimeni nu consideră că ar avea ceva de spus, pentru că nu sunt văzute ca ființe autonome, ci doar prin prisma bolii mintale sau a dizabilității intelectuale, care le face „incapabile“ de orice.
În cazul unora, relele tratamente au dus chiar la agravarea bolii. În urma abuzului, chiar dacă la început aveau doar o tulburare, dacă în mod real aveau șanse la o viață ca a oricăruia dintre noi, ajung să nu mai facă diferența dintre normal și anormal. Celor care sunt mai conștienți, le este interzis accesul la orice mijloc prin care și-ar putea exprima durerile și nemulțumirile.

„Nu au voie să-și contacteze rudele, nu știu să ceară ajutorul unui avocat. Iar în foarte multe cazuri, se trezesc că reprezentantul lor legal, singurul căruia ar putea să i se plângă, e chiar statul, prin DGASPC-uri. Adică instituția în «grija» căreia sunt tratați inuman și li se îngrădește libertatea“, mai scrie în documentul citat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.