Incitante apariţii editoriale

“1913. Vara secolului”

„Cartea lui Florian Illies este ideală pentru oricine e interesat de arta, muzica şi literatura secolului XX… o lectură irezistibilă”, apeciază The Washington Post.

1913, ultimul an înainte ca secolul s-o ia razna. 1913 e anul în care Henry Ford introduce în fabrica sa o linie de asamblare automată, iar Louis Armstrong pune pentru prima oară mâna pe o trompetă – şi nu oriunde şi oricum, ci într-o şcoală de corecţie, unde fusese închis. Charlie Chaplin semnează contractul pentru cel dintâi film al său, Proust îşi începe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul şi scandalosul balet Sărbătoarea primăverii, iar prima expoziţie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso şi universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e performat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul său, Sigmund Freud. Tabloul furat al Mona Lisei este găsit şi se dovedeşte că a trecut printr-o adevărată aventură de la furt până la ieşirea la lumină. Robert Musil îşi începe Omul fără însuşiri cu o informaţie greşită, iţele pasiunii dintre Alma Mahler şi Oskar Kokoschka duc până aproape de căsătorie, Rainer Maria Rilke suferă şi le scrie iubitelor sale.

Toate aceste personaje şi evenimente le regăsim în cartea lui Florian Illies, 1913. Vara secolului, alături de ceilalţi eroi (sau monştri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar şi Hitler, Stalin şi Tito.

1913. Vara secolului a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba germană şi note de Vasile V. Poenaru.

“Când Schiele a vrut să-şi expună la München desenul intitulat Prietenie, a primit o scrisoare de refuz interesantă. Directorul galeriei i-a scris lui Schiele că lucrarea sa nu putea fi expusă în nici un caz, întrucât leza bunele moravuri. Punct. Paragraf nou. El însuşi ar fi însă foarte interesat să cumpere această lucrare. Iată ce discrepanţe erau în anul 1913 între morala publică şi cea privată.

Aceasta este luna în care Hitler şi Stalin se întîlnesc întîmplător la o plimbare în parcul Castelului Schönbrunn, Thomas Mann e aproape demascat, iar Franz Kafka mai că îşi pierde minţile din dragoste. O pisică se aciuează pe canapeaua lui Sigmund Freud. E foarte frig, zăpada scrîşneşte sub picioare… Ernst Ludwig Kirchner desenează cocotele din Piaţa Potsdam. Are loc primul looping. Dar ce folos. Oswald Spengler lucrează deja la Declinul Occidentului”, scrie autorul.

„Illies este un cercetător minuţios, dar şi un bun observator al spiritului unui început de secol. 1913: Vara secolului îţi dă senzaţia că citeşti o poveste ruptă din realismul magic”, consideră The Guardian.

Florian Illies (n. 1971, Schlitz, Germania) este jurnalist, istoric de artă şi scriitor. Este cofondator al revistei de artă Monopol. A devenit cunoscut mai ales după prima carte publicată, Generation Golf (2000), un roman consacrat anilor 1980 şi unei generaţii „prea puţin revoluţionare”, ce a ajuns în scurt timp bestseller. 1913: Vara secolului, carte apărută în 2012, este cel de-al doilea succes al său.

„Naufragii”

„Yukio Mishima spunea adesea că Akira Yoshimura este cel mai bun scriitor dintre noi toţi”, afirma Setsuko Tsumura, în Télérama.

Inspirat dintr-o veche legendă niponă, romanul al cărui erou este Isaku, un copil de 9 ani, ne poartă în mijlocul unei comunităţi izolate, încremenită în tradiţii, al cărei ritm este dictat de succesiunea anotimpurilor. Ni se înfăţişează o lume a pauperităţii, unde oamenii de la marginea mării se îndeletnicesc cu pescuitul, fac sare, pentru a o vinde în alte sate în schimbul cerealelor, se îndrăgostesc şi cad pradă geloziei, ducând o viaţă apăsătoare, peste care pluteşte mereu neliniştea aşteptării. Însă tradiţia de a atrage prin focurile întrebuinţate la făcutul sării vapoarele comerciale, o-fune-sama, ne dezvăluie violenţa primitivă a comunităţii care, deşi crede în perpetuarea sufletelor celor morţi, este obligată să ucidă pentru a supravieţui.

Akira Yoshimura s-a născut la Tokyo în 1927 şi a murit în 2006 la Mitaka. Este autorul a peste douăzeci de romane, culegeri de povestiri şi eseuri. Multipremiat pentru romanele şi povestirile sale, majoritatea bestselleruri în Japonia, Akira Yoshimura se inspiră din vechile legende, din istoria recentă a Japoniei, din cotidian – incluzând chiar rubricile de fapt divers –, precum şi din propria biografie. Temele recurente care apar sunt libertatea, vinovăţia, supravieţuirea sau inadaptarea.

Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Supliciul unei adolescente (Shojo kakei, 1959; Humanitas, 2006), Ishi no Bisho (Surâsul pietrelor, 1962; Humanitas, 2006), Hoshi e no tabi (Călătorie spre stele, 1966), care i-a adus Premiul Osamu Dazai, Toi hi no senso (Războiul vremurilor îndepărtate, 1978), Naufragii (Hasen, 1982), Hagoku (Evadare, 1983), pentru care a primit Premiul Yomiuri, Kari shakuho (Libertate condiţionată, 1988), Amerika Hikozo (Hikozo, 1999). În 1997 a devenit membru al Academiei de Artă din Japonia, al cărei Premiu pentru literatură i se decernase în 1987. În 2006 i s-a conferit Ordinul Soarelui Răsare.

Mircea Cărtărescu, laureatul Premiului “Gregor von Rezzori 2016”

Mircea Cărtărescu este câştigătorul din acest an al Premiului Gregor von Rezzori pentru cel mai bun volum de proză tradus în Italia în 2015 cu Abbacinante. Il corpo, cel de-al doilea volum al spectaculoasei trilogii Orbitor. Considerat de juriul prestigiosului premiu „una dintre cărţile cele mai copleşitoare şi originale ale timpului nostru“, Orbitor. Corpul a fost publicat la editura italiană Voland, în traducerea lui Bruno Mazzoni, care semnează traducerea tuturor celor trei volume Orbitor.

Decernat din 2007, Premiul Gregor von Rezzori este acordat anual de către un juriu internaţional în cadrul Festivalului Scriitorilor de la Florenţa, organizat în luna iunie, şi recompensează cea mai bună lucrare de literatură tradusă în limba italiană în anul precedent.

Mircea Cărtărescu, laureatul celei de-a zecea ediţii a Premiului Gregor von Rezzori, a fost celebrat în cadrul unei ceremonii care a avut loc în Salone dei Cinquecento în Palazzo Vecchio, în prezenţa primarului din Florenţa, Dario Nardella, şi a juriului format din Ernesto Ferrero, Beatrice Monti della Corte, Edmund White, Alberto Manguel, Paolo Giordano şi Andrea Bajani.

Editura Voland a anunţat zilele acestea apariţia ultimei părţi a trilogiei, volumul Abbacinante. L’ala destra (Orbitor. Aripa dreaptă), italiana devenind astfel cea de-a şaptea limbă, după germană, franceză, bulgară, suedeză, norvegiană şi neerlandeză, în care Orbitor poate fi citit integral. Primele volume au mai fost publicate în italiană, ivrit, turcă, engleză, maghiară, spaniolă şi macedoneană.

“O ciudăţenie a minţii mele”

Romanul O ciudăţenie a minţii mele, prima carte publicată de Orhan Pamuk după dobândirea Premiului Nobel pentru Literatură (2006), este o epopee modernă, desfăşurată pe parcursul a mai bine de patru decenii (1969-2012), în centrul căreia se află unul dintre milioanele de „personaje secundare” ale Istanbulului: iaurgiul şi bragagiul Mevlut Karataş. Povestea adeseori înduioşătoare a contraeroului Mevlut Karataş, cu bucuriile, sensibilităţile, izbânzile şi, mai ales, eşecurile sale, este de fapt povestea „celuilalt Istanbul”, a vânzătorilor stradali, a cartierelor de barăci, a imigranţilor din Anatolia care ajung să schimbe, treptat, textura şi stilul de viaţă tradiţional al oraşului, pe valul ambiguu al pribegiilor moderne. Modernizarea oraşului, petrecută pe fundalul eternelor frământări politice, se asociază cu dispariţia unor îndeletniciri tradiţionale, cu modificarea dramatică a peisajului uman, cu nenumărate înfrângeri personale, nevăzute şi neştiute, care marchează destinele „generaţiilor pierdute” ale Istanbulului contemporan.

O ciudăţenie a minţii mele a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu.

„Unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Pamuk şi începutul ideal pentru cei care vor să-l cunoască pe autorul turc. Prin cartea sa, Pamuk face pentru Istanbul ce a făcut Joyce pentru Dublin. El surprinde nu doar ceea ce vezi şi simţi într-un oraş, ci şi cultura, credinţa şi tradiţiile, oamenii şi valorile lui… O scrisoare de dragoste pentru Turcia modernă”, afirmă The Washington Post

„Femeile din aceste pagini sunt fabuloase… În mijlocul uriaşei întinderi a Istanbulului, între Orient şi Occident, Pamuk foloseşte o mulţime fremătătoare de personaje ca să spună povestea unei culturi mereu în schimbare şi a multelor sale discordii”, scrie cronicarul de la The Boston Globe.

„O ciudăţenie a minţii mele e o vastă colecţie de personaje, evenimente, case, mâncăruri, obiecte care, după cum îşi va da seama cititorul după ce va fi citit şase sute de pagini, pot fi cuprinse sub un singur nume: Istanbul”, notează The Guardian.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într-o zonă înstărită din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, el a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a câştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind printre cei mai tineri laureaţi ai acestuia.

“Toată lumina pe care nu o putem vedea”

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure, o tânără franţuzoaică lipsită de vedere, şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

Născut pe 27 octombrie 1973 în Cleveland, Ohio, Anthony Doerr a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri The Shell Collector, apărut în 2002, se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Îşi continuă cariera de scriitor cu romanul About Grace din 2004, încununat cu Ohioana Book Award, urmat în 2007 de cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, Memory Wall, publicat în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize şi Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câştigat patru O. Henry Prizes şi au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction.

Romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea, care apare în 2014, este considerat de critici cea mai ambiţioasă şi mai spectaculoasă operă a sa de ficţiune, fiind desemnat bestseller de către New York Times. În 2015, a câştigat Pulitzer Prize şi Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. În acelaşi an a mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award.

Inaugurată în primăvara anului 2006, Raftul Denisei – prima colecţie personalizată din România –, în care a apărut romanul, demonstrează că accesibilitatea şi valoarea literară pot fi şi chiar sunt compatibile. Pe Raftul Denisei găsiţi operele unor scriitori consacraţi, laureaţi sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare internaţionale (Nobel, Booker, Pulitzer, Goncourt, Orange, Cervantes etc.), alături de cele ale unor debutanţi de excepţie. O pondere importantă în selecţia titlurilor o ocupă ficţiunile scriitorilor tineri impuşi deja pe pieţele de carte din lume – de fapt, clasicii de mâine. Astfel, pe Raftul Denisei, Yasunari Kawabata se întâlneşte cu Jonathan Safran Foer, John Updike cu Jeanette Winterson, Anais Nin cu Mo Yan, Naghib Mahfuz cu Tash Aw, Gregor von Rezzori cu James Frey, într-un dublu standard al succesului de public şi de critică. Recuperarea marilor nume ale modernităţii, ca John Fante sau Leo Perutz, constituie o altă prioritate a colecţiei.

“Poate Estera”

Editura Humanitas Fiction şi Goethe-Institut Bucureşti vă invită la Librăria Humanitas de la Cişmigiu miercuri, 15 iunie, la ora 19.00, la o întâlnire cu scriitoarea germană Katja Petrowskaja, laureată a Premiului Ingeborg Bachmann pentru deja celebrul volum de povestiri Poate Estera, carte tradusă în peste 20 de limbi la mai puţin de trei ani de la apariţie.

La eveniment vor participa, alături de autoare, Dr. Evelin Hust, directorul Institutului Goethe din Bucureşti, Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction, criticul literar Andreea Răsuceanu şi traducătorul volumului, Alexandru Al. Şahighian.

În Poate Estera Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-şi filiaţia încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanşat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci şi unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, şi care, aflată la Kiev în1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toţi locuitorii evrei din oraş…

Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri şi investigaţii precise la faţa locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut şi prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

„…o scriitură minunată, plină de forţă… un cadou formidabil oferit limbii germane”, se afirmă în motivaţia juriului Premiului Ingeborg Bachmann.

Pentru Poate Estera, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărţi nepublicate, în 2014, cu Premiul Ernst Toller și cu Premiul de literatură „aspekte“, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.

Katja Petrowskaja s-a născut în 1970 la Kiev. Studiază filologia la Tartu, în Estonia, apoi la New York, Stanford și Moscova, obţinând titlul de doctor cu lucrarea sa despre poetul rus simbolist Vladislav Hodasevici. Din 1999 se stabilește la Berlin, ca jurnalistă, colaborând la mai multe publicaţii rusești și de limbă germană (Neue Zürcher Zeitung, Tageszeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung ș.a.). Poate Estera (Vielleicht Esther, 2014) a fost scrisă în germană și este prima ei carte, tradusă între timp în peste douăzeci de limbi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.