La Mauritshuis din Haga, o lecţie magistrală de pictură olandeză

Mai puţin cunoscut decât ”Rijksmuseum” din Amsterdam, micul muzeu ”Mauritshuis”, recent restaurat, păstrează capodopere ale tuturor marilor maeştri ai picturii secolului al XVII-lea. Aşezată pe malul mării, în partea de vest a ţării, în Haga se află sediul Guvernului olandez, Curtea Penală Internaţională şi unul dintre cele mai frumoase muzee ale Europei, ”Mauritshuis”, construit în inima oraşului, pe malul unui lac. A fost mărit în ultimul timp cu o nouă aripă, cu ferestre mari, scăldată în lumină naturală. Toate tablourile iconice ale picturii Secolului de Aur olandez pot fi văzute aici: ”Lecţia de anatomie a Dr. Nicolaes Tulp”, de Rembrandt, tulburătoarea ”Tânără cu perlă” a lui Johannes Vermeer, ”Şoimul” de Carel Fabritius şi multe altele. Toate sunt expuse în vechea reşedinţă particulară a lui Johan Maurits, unul dintre primii guvernatori ai coloniilor olandeze din Brazilia din secolul al XVII-lea. Casa lui Maurits a fost construită chiar în inima oraşului Haga.

Adriaen Coorte, Natură moartă cu fragi

Noua aripă, anexată unei clădiri vecine, permite organizarea expoziţiilor temporare, iar un fel de recepţie, plasată în subsol, fluidizează circulaţia în această mică bijuterie cu arhitectură clasică. Mai mult decât la ”Rijksmuseum”, şi el renovat de curând ca muzeu de istorie naţională, unde sunt păstrate numeroase capodopere de Rembrandt şi Vermeer, spaţiile mai intimiste de la ”Mauritshuis” conferă adevărata dimensiune a magistralului ansamblu de picturi olandeze din secolul al XVII-lea, opere rămase mult timp necunoscute.

Fată mâncând stridii

Unul dintre motivele majore care au contribuit la apariţia noii picturi în acest secol a fost prosperitatea economică fără precedent pe care au cunoscut-o atunci contoarele maritime ale Ţărilor de Jos. Ea a provocat un adevărat boom pe piaţa de artă, care s-a deplasat de la Anvers, care cunoscuse gloria în secolul precedent, către Amsterdam, unde Bursa controla o economie speculativă.

Rafinata arhitectură a Muzeului Mauritshuis

Pentru că trebuie spus că pictura olandeză este înainte de toate o artă burgheză. Pictorii trebuiau să trăiască, noile notabilităţi trebuiau să-şi afirme statutul social decorându-şi opulentele reşedinţe, cumpărând opere cu prilejul târgurilor sau direct de la artişti. Dar ea este şi o artă provincială, mai multe oraşe afirmându-se ca focare artistice de prim plan. În afară de Amsterdam, capitala economică, se dezvoltă acum şi Leyda, unde şi-a început cariera Rembrandt, Delf sau Utrecht, unde vin şi lucrează mulţi artişti. Numărul lor şi cererea consistentă favorizează apariţia unor genuri specifice. Unii artişti propagă încă gustul italian, mai ales manierismul, pe care pictorii ce trecuseră Alpii îl descoperiseră şi care este perpetuat de Pieter Lastman. El este însă părăsit în favoarea caravagismului.

Vermeer, Vedere din Delft

La Utrecht, în anii 1620, se impune Gerrit van Honthorst, supranumit ”Gherardo al nopţilor” pentru pasiunea sa pentru clar-obscur. Honthorst multiplică portretele pitoreşti de muzicieni, subiect caravagesc prin excelenţă, ca şi Dirk van Buren şi Hendrick ter Bruggen, într-o tendinţă care va duce evident la proliferarea scenei de gen în care s-au ilustrat Adriaen van Ostade şi Adriaen Brouwer. Scenele vieţii cotidiene, pictate cu o extraordinară minuţiozitate de pictorii din Leyda, ca Gerrit Dou, Gabriel Metsu sau Frans van Mikeris, cu tot gustul lor pentru pitoresc, exaltă valori moralizatoare.

Abia în anii 1960, aceste picturi, considerate lipsite de spontaneitate de către criticul Thoré, au fost reevaluate.

Rembrandt şi Vermeer, maeştrii sintezei

Gerrit Dou, Scenă de gen

Ţările de Jos sunt şi ţara portretului, afirmat cu brio la început de Frans Hals, într-o venă trivială. Pictorul, considerat mult timp alcoolic şi fără talent, a fost unul dintre marii redescoperitori ai lui Thoré, pe care îl admira foarte mult pentru spontaneitate. Rembrandt, care excela în toate genurile, s-a ilustrat şi el în domeniul portretului. Apreciat de Prinţii de Orania, el este bine reprezentat în colecţiile Muzeului ”Mauritshuis”, chiar dacă multe lucrări ale lui au fost vândute în secolul al XVIII-lea. În 1632, el a terminat, pentru ghilda chirurgilor din Amsterdam, monumentala ”Lecţie de anatomie a Dr. Nicolaes Tulp”, în marea tradiţie a portretelor de grup olandeze. Tulp, omul cu pălărie neagră, domină întreaga scenă agitându-se deasupra corpului neînsufleţit, devenit un simplu obiect de studiu. Muzeul păstrează şi ultimul ”Autoportret” al lui Rembrandt, la vârsta de 63 de ani, înfăţişând un chip neidealizat de bătrân.

Hendrick ter Brugghen, Eliberarea Sfântului Petru

Dar pictorii olandezi au excelat în Natura statică. La ”Mauritshuis”, vedeta acestui gen este Adriaen Coorte. Acest pictor, încă puţin studiat, a lăsat opere atipice, în formate reduse, cu o tratare exactă a subiectului. Concentrarea asupra motivului se manifestă cu brio şi în peisajele sale. Dacă Albert Cuyp explorează o direcţie rustică bine cunoscută, cu imaginile sale de bovine, pictori ca Jan van Goyen şi mai ales Jacob van Ruisdael, cel mai important dintre peisagişti, dar şi elevul lui, Meindert Hobbema, au o viziune grandioasă asupra naturii. Marea şcoală peisagistică s-a dezvoltat mai ales la Leyda, fiind calificată drept ”monocromă”, din cauza paletei reduse, a compoziţiei simplificate, a exaltării valorilor luminoase a atmosferei acvatice proprie ţinuturilor olandeze.

Gabriel Metsu, Lecţia de muzică

Dar o altă figură s-a impus în materie de peisaj: Johannes Vermeer, genialul artist din Delft, a cărui ”Vedere din Delft” a constituit un şoc pentru Thoré, care l-a considerat ”cel mai frumos tablou din lume”. Pictura lui Vermeer reuneşte, într-adevăr, toate caracteristicile geniului olandez atât de dragi lui Thoré; simplitate, adevăr optic, naraţiune liniştită, timp suspendat. Muzeul ”Mauritshuis” conservă trei tablouri ale maestrului din Delft, printre care celebra ”Tânără cu perlă”, adevărată Giocondă olandeză. Figura ei cu ten de porţelan, încadrată de panglica de culoarea pietrelor de lapis lazuli, oferă privitorului o privire pătrunzătoare, lipsită de sfială.

Paulus Potter, Taurul

Dintre scenele vieţii cotidiene se remarcă ”Bordelul” lui Frans Mieris cel Bătrân, lipsit de orice fel de ambiguitate. Pentru Mieris, care reia o tradiţie iconografică de succes, lansată în secolul al XVI-lea, se punea problema descrierii cu subtilitate, prin aluzii mai mult sau mai puţin voalate, a interiorului unei case de toleranţă. Artistul aparţinea acelui curent al artei olandeze din a doua jumătate a secolului al XVII-lea numit ”fijnschilders”, pictorii de materii fine, din Leyda. Acestor pictori le plăcea suprafaţa lisă, care conferea un real iluzionism subiectelor, tratate de obicei în tablouri de format redus. Fiu al unui orfevru, discipol al lui Gerrit Dou, care l-a numit ”prinţul elevilor săi”, Dou însuşi fusese format de Rembrandt, Mieris este unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai acestei picturi minuţioase. Tuşa lui este atât de rafinată încât urma pensulei este invizibilă cu ochiul liber. Suprafaţa tablourilor sale capătă astfel un aspect emailat, asemănător porţelanului.

Frans van Mieris, Bordelul

”Bordelul” aparţine primei perioade de creaţie a artistului, care a fost şi cea mai fecundă. Atunci s-a precizat tehnica lui, iar compoziţiile s-au clarificat şi au căpătat amploare. Pictorul avea o clientelă bogată. Susţinut de un mecena, a putut să-şi permită să rafineze tehnica sa minuţioasă încercând să-l concureze pe Gerrit Dou, dar şi pe Gabriel Metsu (1629-1667), alt maestru al genului care s-a stabilit apoi la Amsterdam. Arhiducele Leopold Guillaume i-a propus de a deveni unul dintre pictorii de la Curtea Vienei, atunci când Marele Duce al Toscanei, Cosimo al III-lea de Medici, a venit în atelierul său dorind să-i cumpere mai multe tablouri. Dar, după mărturia agentului Marelui Duce, Mieris şi-ar fi risipit averea în băutură. Atelierul său înfloritor i-a permis să-şi formeze cei doi fii, Jan şi Willem. Ultimul a fondat în 1694 o Academie de Desen la Leyda, perpetuând arta tatălui său până în secolul al XVIII-lea. După o perioadă de uitare, datorată mai ales lui criticilor acerbe ale istoricului de artă Thoré, operele lui sunt din nou studiate. În 2005, Muzeul ”Mauritshuis” din Haga i-a consacrat prima mare expoziţie monografică.

Carel Fabritius, Şoimul

Dar pentru a cunoaşte mai bine operele Muzeului ”Mauritshuis” nu trebuie să aşteptaţi o revoluţie. După doi ani de lucrări intense, finanţate pentru un turneu internaţional al colecţiilor, condiţiile de vizitare astăzi au fost schimbate datorită arhitectului Hans van Heesweijk. Devenind muzeu în 1820, vechea reşedinţă particulară a lui Johan Maurits expune colecţiile regale ale pictorului, care fuseseră deja deschise publicului în 1774. Dar Olanda a fost privată timp de mai mult de 20 de ani de 200 de picturi, luate de armata lui Napoleon în 1795, dintre care 70 nu au revenit niciodată. Muzeul a început însă să achiziţioneze lucrări majore pentru a constitui o colecţie de prim-plan. Deja, cea mai mare parte a picturilor sunt considerate capodopere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.