Îşi acoperea braţele foarte lungi cu grele brăţări de fildeş. Astfel, o palmă putea deveni mai puternică, sonoră, ca o sentinţă definitivă. O palmă pe care Nancy Cunard a aplicat-o toată viaţa societăţii în care se născuse, bunelor moravuri constrângătoare. Şi, uneori, numeroşilor ei amanţi. Deşi numele ei este aproape uitat, Nancy Cunard a fost un simbol al anilor ’20.
Nancy Clare Cunard (1896-1965) a fost scriitoare engleză, redactoare şi fondator de editură, militantă politic, anarhistă şi poetă. Mare colecţionară de artă africană, a fost muza multor scriitori şi artişti din anii ’20 şi ’30, printre care Wyndham Lewis, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound şi Louis Aragon, care i-au fost şi amanţi, dar şi Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi, Langston Hughes, Man Ray şi William Carlos Williams.
Din 1920 s-a instalat la Paris, unde s-a implicat în curentele literare moderniste, în suprarealism şi dadaism. O scurtă relaţie cu Aldous Huxley a influenţat mai multe romane ale acestuia. A fost modelul Myrei Viveash din “Antic Hay” (1923) şi al lui Lucy Tantamount din “Punct Contrapunct”.
Renegându-şi originea nobilă, Nancy Cunard a făcut parte din toate avangardele. Priveşte din portretul pe care i l-a făcut fotograful Man Ray, cu alură “garçonne”, magnetică şi dură, cu privire de gheaţă albastră. Este vizibilă atitudinea de Lady a acestei moştenitoare a celebrei companii de transatlantice “Cunard Company”, ce contrastează însă cu gustul african al rochiei şi al faimoaselor brăţări de fildeş. Aceste bijuterii primitive o scoteau în evidenţă la seratele de la Londra, New York şi mai ales Paris. Ele erau simbolul luptei ei de o viaţă pentru recunoaşterea culturii africane. Pentru a înţelege această apărare a culturii negre în Occidentul rasist dintre cele două războaie este nevoie să-i ştim biografia, care a contribuit la statutul ei ce-l depăşea pe acela de simplă muză a avangardiştilor.
Negro Anthologie, capodopera lui Nancy Cunard
Pentru a readuce în atenţie capodopera sa “Negro Anthology”, Muzeul “Quai Branly” i-a dedicat o expoziţie, intitulată “L’Atlantique noir de Nancy Cunard – Negro Antology”, ce va fi deschisă până în 18 mai. “Egalitatea raselor, egalitatea claselor, egalitatea sexelor”. Sunt ideile pentru care a luptat Nancy Cunard. Fraza se află în această expoziţie în care sunt explorate personalitatea autoarei, dar şi obiectele-curiozităţi adunate de ea. Pe lângă evocarea tuturor autorilor din antologie, sunt etalate fotografii relevând violenţa colonială din Congo, clişee din Harlem. Sunt prezente în expoziţie cântece zuluşe şi poeme relevante pentru activismul acestei lupte. Poate fi auzită chiar vocea lui Henry Crowder, cel care i-a deschis pentru prima dată porţile continentului negru.
Născută în 1896, crescută într-un conac englezesc, Nancy Cunard a fost obişnuită din copilărie cu societatea cea mai aleasă. Foarte bogata ei bunică, Lady Cunard, îşi invita mereu prietenii artişti şi amanţii pentru a alunga plictiseala. Singurul lucru pe care Nancy l-a reţinut din aceste întâlniri a fost descoperirea unor noi orizonturi în conversaţiile cu cei din jur. Foarte tânără, a plecat în Franţa, propunându-şi să nu semene cu mama ei, o americancă, prietenă cu Wallis Simpson.
Din Veneţia pe Riviera, tânăra nomadă dorea să devină poetesă. A scris versuri, pe care i le-a publicat chiar Virginia Woolf, dar adevăratul ei talent era altul. Tristan Tzara a introdus-o în cercurile dadaiste şi suprarealiste. Un alt prieten, care o fotografia adesea, Curtis Moffat, a iniţiat-o în arta africană. Apartamentul ei, în care erau etalate pânze de Tanguy, Picabia sau Chirico, era frecventat de toţi nonconformiştii epocii, de la fotografii Man Ray şi Berenice Abbott, la pictorii Marie Laurencine şi André Derain sau la poeţii Ezra Pound, Jean Cocteau, René Crevel, Philippe Soupault şi, mai ales, Louis Aragon, care a fost imediat sedus de farmecul lui Nancy Cunard. La Veneţia, acesta a încercat să se sinucidă din cauza infidelităţii ei şi a ars ceea ce promitea să fie prima sa capodoperă, dispărută astfel pentru totdeauna, “Defense de l’infini”. Înaine însă de acest moment, el i-a dat acestui copil al “high society” cele mai neaşteptate daruri şi a convertit-o definitiv la comunism.
Nancy Cunard fotografiată de Cecil Beaton
După despărţirea de Aragon, Nancy Cunard a cunoscut într-un club de noapte un alt personaj care i-a marcat viaţa: Henry Crowder, pianist de jazz afro-american, venit la Paris pentru un scurt contract. Dar a căzut şi el pradă farmecului tinerei. La Paris, oraş tolerant, dragostea lor a trecut aproape neobservată. La Londra însă, moravurile erau diferite şi Nancy i-a ascuns timp de doi ani această legătură mamei sale. Când aceasta a aflat în sfârşit, repercusiunile n-au întârziat să apară. I-a redus stipendiile care îi permiteau o viaţă foarte confortabilă şi n-a mai revăzut-o niciodată. Ca răspuns, Nancy a redactat un pamflet de o rară violenţă pe care l-a trimis tuturor prietenilor de familie. L-a tipărit chiar ea la o presă pe care o instalase în propria casă din Normandia, împreună cu Aragon, când s-a hotărât să devină editoare. Editura ei, “The Hours Press”, a fost prima care a publicat scrierile unui tânăr necunoscut, care se numea Samuel Beckett.
La fel de agitată ca şi relaţia cu Aragon, întretăiată de numeroase aventuri, a fost şi cea cu Crowder, care a dat naştere însă unui proiect. Nancy Cunard a dorit să scrie o istorie politică şi socială a Negrilor din anii ’30. Între 1931 şi 1934, ea a consacrat fiecare clipă acestei “Antologii negre”. Îi sâcâie pe autori, se întâlneşte cu activişti, adună mii de date. George Pamore, părintele panafricanismului, comunist exclus din partid reproşându-i-se dezinteresul faţă de problema negrilor, a fost unul dintre susţinătorii ideii. În plin război, ei au publicat împreună un pamflet violent pe tema imperiului, intitulat “Le Devoir de l’homme blanc”.
“Ea s-a interesat de lumea negrilor într-o manieră documentară şi frustă, care nu semăna deloc cu estetica mişcării «Harlem Rennaissance», care era atunci la modă. Caracterul original al cărţii consta în ancorarea în realitatea şi violenţa cotidiană”, explică Sarah Frioux-Salgas, specialistă în istoria africană şi comisar al expoziţiei de la “Quai Branly”.
Excentrica militantă pentru cultura africană
În inima acestei enorme culegeri, “Scottsboro Boys”, condamnarea la moarte a nouă tineri negri pentru presupusa violare a două fete albe, în Alabama, şi afacerea Dreyfus au fost un declic esenţial pentru Nancy Cunard. Venite din toate părţile lumii, mesajele de susţinere a acelor tineri nevinovaţi le-au permis să scape de execuţie. Nancy consemnează evenimentul în antologie, publicând pe pagini întregi numele victimelor linşajului din Statele Unite.
Extrem de dens, volumul cuprinde eseuri, mărturii, partituri muzicale, tăieturi din ziare, poeme, reportaje din Africa, din Caraibe sau din America, dar şi cântece protestatare şi muncitoreşti.
Portretele actorilor şi cântăreţilor înconjoară un articol care elogia “un cinema negru, făcut de negri”.
Lucrarea cuprinde şi unul dintre cele mai importante inventare de obiecte africane, tezaure aparţinând unor colecţionari luminaţi cum ar fi Charles Ratton şi cele care îi aparţineau lui Nancy Cunard, inclusiv celebrele brăţări, fotografiate de un prieten, Raoul Ubac. Ea a listat, de asemenea, cu ajutorul etnografului şi scriitorului suprarealist Michel Leiris, toate muzeele din lume în care se aflau piese africane.
În carte figurează semnături ce vor deveni nume-cheie în mişcările de independenţă, ca primii preşedinţi de după eliberare ai Kenyei şi Nigeriei. Dar şi cea a poetului René Crevel, care sintetiza toate ideile anticolonialiste ale suprarealismului.
“Este o carte foarte importantă în istoria gândirii panafricane. Multe texte fondatoare sunt adesea citate, dar aproape uitate apoi”, afirmă Sarah Frioux-Salgas.
Poeta mediocră Nancy Cunard a făcut astfel să răsune până în zilele noastre nu numai clinchetul brăţărilor, dar şi “vocea celor fără voce”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.