O premieră şi mai multe sărbători

Spectacolul cu opera „Lohengrin” de Wagner, prezentat în premieră pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în seara de 3 septembrie, a fost o sărbătoare extraordinară din toate punctele de vedere. Nu doar pentru că e parte din Festivalul „George Enescu”, care îşi aniversează anul acesta cea de-a douăzecea ediţie. Un festival care trăieşte bucuria unui succes fără precedent la publicul naţional şi internaţional, dovadă dispariţia în primăvara aceasta, în câteva ceasuri, după deschiderea casei de bilete online, a şansei de a mai găsi un bilet în plus la acest festin şi maraton internaţional al muzicii puse sub semnul marelui Enescu. Şi nici nu e vorba doar de emoţionantul prilej în care Opera Naţională din Bucureşti îşi serbează nouă decenii de existenţă ca instituţie şi punct cardinal al muzicii şi baletului în România. Şi nici pentru emoţionantul şi unicul moment desfăşurat la finele actului al II-lea când marele maestru Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului Internaţional „George Enescu”, a dăruit Operei Naţionale din Bucureşti şi publicului o lecţie de laudatio şi respect covârşitoare invitându-l în scenă pe maestrul de cor Stelian Olariu. Ioan Holender a repetat de câteva ori în al său laudatio-surpriză, „Cu respect şi evlavie”: „Îţi mulţumesc şi-n numele meu, personal”, adresându-se celui ce ţine de aproape cinci decenii sub bagheta lui magică vocile Corului Operei, aflate, ele, la cea de-a cincea generaţie, adusă pe scenă. Stelian Olariu a venit dezinvolt la mijlocul scenei ONB, ca un adolescent strigat brusc la catalog. S-a aşezat în faţa spectacolului, între coriştii şi interpreţii principali, ei îmbrăcaţi în purpură şi aur, el în haine obişnuite, modest, cu bluza lui cu mâneci scurte, un omuleţ aproape, dacă-l priveşti de la balcon. Apoi am asistat la dialogul dintre cei doi slujitori de o viaţă ai spectacolului de operă. Holender, până de curând directorul general Operei de Stat din Viena, şi Olariu, preocupat că nici la 83 de ani nu-şi găseşte liniştea de vreme ce nu există un continuator de nădejde al muncii şi sacrificiilor lui. Doi maeştri, fiecare în felul său unic. Graţie lui Stelian Olariu, marele atu al ONB e incontestabil valoarea corului Operei, de atâta amar de ani. Un atu vizibil, mai ales de când parte din marile voci părăsesc ONB, luând calea turneelor şi mai ales a contractelor remunerate generos de marile scene ale lumii care ştiu să-i respecte pe marii artişti. Valoarea corului Operei Naţionale din Bucureşti am recunoscut-o şi mai apăsat atunci când, în unele seri, după spectacol, cântărind sărăcia de voci de aur, aveam memoria plină de vocile cu un larg simfonism ale corului, de acea bogată cromatică şi strălucire, de tehnica, sincronizarea şi dicţia impecabilă în mai multe limbi… Atunci realizam cât de puţin se face în România pentru păstrarea excelenţelor în ţară. În asemenea momente, desăvârşirea corului de la ONB reapropie, pentru noi toţi, Arta de Apostolat. Sunetul corului ONB se aude magic şi plin şi acoperă atâtea voci, altfel decât în siajul madrigalescului şi al celebrului „Madrigal”, care nu poate circumscrie simfonismul operei. Ne bucurăm de spectacolul desăvârşit. În seara aceasta, „Lohengrin”, cântat impecabil în germană, devine o sărbătoare a harului şi dăruirii fără limite.

Maestrul de cor Stelian Olariu apare pe scenă aplaudat îndelung, ca un jovial Colombo în lumea muzicii corale. El scrutează fiecare sunet descoperind urmele şi diferenţele acolo unde ceilalţi nu văd şi nu aud nimic. Maestrul Stelian Olariu, la cei 83 de ani ai săi, deţine toate pârghiile înţelegerii şi fructificării muzicii lui Wagner, care nu acompaniază libretul, ci-l ramifică şi interpretează pe roluri diverse. Corul nu este redus la tetrada obişnuită de voci. El încorporează vocea umană, în alaiul ei de voci şi de expresii, diversifică instrumente şi orchestraţii atât de complexe. Asemeni fluxului şi refluxului, se concentrează în jurul celor nouă leitmotive din „Lohengrin”, fiecare la rându-i un arhipelag de sunete şi semnificaţii: motivul Graalului, al Elsei, al lui Lohengrin, al gloriei, al judecăţii lui Dumnezeu, al misterului numelui, al armoniei şi purităţii lebedei albe, al proiectelor şi scenariilor tenebroase puse la cale de cei obsedaţi de putere, al îndoielii care ruinează în om credinţa şi cercetează până la disoluţia de sine lumea, identitatea binelui, a lui Dumnezeu, transformând întrebările suspicioase, iscodirea în căderea din rai şi pierderea beatitudinii. De cinci decenii, Stelian Olariu este conducătorul corului Operei, ca maestru de cor, calitate în care a şlefuit peste 120 de titluri de operă, operetă şi muzică vocal-simfonică, peste 8.000 de spectacole, numai la ONB, reprezentaţiile din nenumărate turnee în lume şi atâtea înregistrări între care înregistrarea cu „Œdip” de George Enescu a luat premiul „Discul de Aur” în Japonia.

Muzica lui Wagner, precum reflectarea luminii într-un diamant

Emily Magee în rolul Elsa şi Johan Botha în Lohengrin, împreună cu întreaga distribuţie şi Corul Operei Naţionale din Bucureşti

Opera lui Wagner a sunat la premiera din 3 septembrie, în cascade de geometrii sonore, sub bagheta lui Cristian Mandeal, căruia Herbert von Karajan i-a insuflat poate ceva din senzualitatea sunetului şi o superbie căutată, dar şi poza, în timpul studiilor de la Berlin din 1980. Cu Sergiu Celibidache a studiat în 1990 şi poate că această întâlnire de studiu benefică i-a dăruit o parte din ideile sale cu privire la muzica interpretată ca o experienţă transcendentă, ceea ce în cazul operei „Lohengrin” se impune. Sonorităţile cosmice, hieratismul tărâmurilor ideale au fost redate de orchestră în puritatea lor simbolică fără să fie şters nimic din drama muzicală, din tumultul rupturilor sfâşietoare la care se referă în caietul program maestrul Cristian Mandeal. Pentru Cristian Mandeal, perfecţiunea în artă e întotdeauna îngemănarea dintre frumos şi bine, acel kalokagathon care respinge frivolitatea şi aleatorul execuţiilor, mediocritatea ţintelor. Marele pariu al dirijării operei lui Wagner a fost acela de a reda contrariile, tensiunile dintre masele sonore, transparenţa sonorităţilor camerale, clipele de încremenire şi chiar de sincopă, efluviile celeste şi, fireşte, identitatea acelor nouă leitmotive, duelul vocilor în prim plan, inconfundabile, respiraţia fiecărui instrument şi mareea sonoră a partiturii corale. Ceea ce Cristian Mandeal a urmărit până la ultima notă cu bagheta sa ca un compas al unei arhitecturi obsedate de desăvârşire. Eram din păcate, prea sus cocoţată la balcon ca să zăresc pe chip şi în mişcarea corpului implicarea şi stilul aristocrat autoritar al acestui mare dirijor. Îmi imaginam fineţea lângă forţa de a controla orchestra, în redarea transparenţelor şi opacităţii, în polifonia energiilor contrare, tipică mitologiei Graalului, dar şi romantismului abisal şi naţional cultivat de Wagner.

Wagner sculptează monumental şi cosmic, scrie muzica miturilor şi a materiei, dar e şi un explorator al psihologiilor alchimice. Am vrut să aud muzica îndoielilor, a nehotărârii în şerpuirea şi ruinarea de sine, dionisiacul şi nu doar apolinicul din această tăietură precisă, sculpturală, a unităţilor sonore, lucrată fără ezitare. Geometria ritualului, morala încălcării jurământului de necercetare şi necunoaştere şi nerostire a numelui. Opera „Lohengrin” este ca şi „Parsifal” sau „Flautul fermecat” o operă alchimică. Ea trebuie dirijată cu convingerea pe care Mandeal o nutreşte în exclusivismul şi exclusivitatea perfecţiunii. „Aurum nostrum non est aurum vulgi”, clamau alchimiştii, dar şi cavalerii Mesei Rotunde.

O distribuţie regală cu voci celebre

Iubitorii muzicii de operă au fost răsplătiţi cu o distribuţie de sărbătoare, care a adus pe scenă, alături de Horia Sandu, în rolul regelui Heinrich der Vogler sau Păsărarul, pe Valentin Vasiliu, colaborator al ONB, în rolul lui Friedrich von Telramund, Vasile Chişiu în rolul mesagerului regelui şi Robert Sandu, colaborator ONB, în rolul lui Gottfried, trei voci cu o carieră strălucită în lumea muzicii de operă contemporane. Pe soprana Emily Magee, în rolul Elsei von Brabant, pe tenorul Johan Botha, în rolul lui Lohengrin şi pe mezzosoprana Petra Lang, în rolul maleficei Ortrud.

Emily Magee

De origine americană, soprana e socotită una dintre vocile cele mai valoroase ale generaţiei sale. Din operele lui Wagner în care a cântat în premiera de la ONB rolul Elsei de Brabant nu lipsesc rolurile Eva, din „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”, Elisabeth din „Tannhäuser”, Gutrune din „Amurgul zeilor”, Freia din „Aurul Rinului”, în pregătire fiind rolul Sieglindei din „Walkyria”. Emily Magee a cântat cel puţin la fel de mult din Verdi, fiind strălucitoare în rolurile principale din „Othelo”, „Stiffelio”, „Simone Boccanegra”, „Don Carlos”, „Trovatore”, „I Vespri Siciliani”. A cântat şi mult din repertoriul lui Richard Strauss, de la „Cavalerul Rozelor”, „Ariadna din Naxos”, „Daphne”, „Arabella”, „Capriccio” şi până la „Die Frau ohne Schatten”. A mai cântat în Germania partitura Elsei von Brabant din „Lohengrin” sub bagheta lui Daniel Barenboim. Vocea ei are puritate şi dramatism, o extraordinară expresivitate în redarea dăruirii şi patosul monologului interior. Ea trece de la frazarea amplă la decizia rapidă şi acţiunea iremediabilă, ca lovitura destinului, dacă ne amintim de spectacolul cu „Tosca”, de la Zürich, şi scena sărutului şi a uciderii, unde talentata soprană l-a avut partener pe Thomas Hampson. Nu am văzut de sus de la balconul ONB cât de mult a exploatat regia talentul actoricesc al acestei soprane, care are, pe lângă vocea remarcabilă, o magnifică expresivitate şi versatilitate scenică, imortalizate prin operele înregistrate pe DVD, inclusiv în „Lohengrin”, pe scena „Teatrului del Liceu” din Barcelona. Există şi înregistrarea pe CD în care interpretează acelaşi rol al Elsei la Opera de Stat din Berlin. Experienţa ei pe marile scene este impresionantă prin bogăţia repertoriului şi apertura alegerilor din care nu lipsesc nici partiturile importante din Mozart. Cele mai importante teatre de operă din lume o invită, de la Londra la Viena, Milano, Paris, Berlin şi Zürich, la München, Barcelona, Chicago, San Francisco, nelipsind nici invitaţia în festivalurile de la Bayreuth, din 1997-2002, şi Salzburg. Dacă cercetăm calendarul pe 2011, descoperim că marea soprană a cântat rolul Elsei la Opera lirică din Chicago, în februarie şi martie, şi că urmează să-l interpreteze, după spectacolele din 3 şi 6 septembrie de la Bucureşti, şi la Tokyo, în octombrie, cu Opera de Stat din Bavaria. Vocea ei strălucitoare, fabuloasă prin forţă, fineţe şi control, a încântat publicul.

Mezzosoprana Petra Lang

Două voci excepţionale în rolurile Elsa şi Ortrud, Emily Magee şi Petra Lang

Vocea puternică a mezzosopranei de origine germană, care a studiat cu Gertie Charlent şi Ingrid Bjoner, a impus o interpretă ideală pentru rolurile din operele lui Wagner, pe care le-a interpretat magistral de la Brangäne, Kundry, Venus, Sieglinde, Ortrud, Adriano. Aducerea Petrei Lang în distribuţia premierei a fost şi ea un dar nepreţuit oferit melomanilor şi un succes important al manageriatului artistic. Performanţele mezzosopranei în abordarea pieselor vocale semnate de Gustav Mahler, a rolului Cassandrei din opera lui Berlioz, al Ariadnei lui Strauss au încununat o carieră cu un palmares spectaculos din care nu lipsesc Premiul I la concursurile internaţionale de canto „Robert-Stolz”, „Girardi” şi de la ‘s-Hertogenbosch din Olanda, unde s-a născut marele Hieronymus Bosch şi unde s-au impus Ileana Cotrubaş şi Nelly Miricioiu. Pe lângă vocea cu inflexiuni dramatice bogate, cu o articulare memorabilă, Petra Lang şi-a pus în valoare şi talentul jocului scenic, trecând de la umilinţă şi amenitate la acuze casante, de la complot şi urzeala lui la semănarea neîncrederii, de la acuze şi blesteme la falsa resemnare şi reculegere pe o partitură ce-şi află paradigma în „Macbeth”. Experienţa ei în rolul lui Ortrud, pe care l-a interpretat cu orchestra WDR, sub bagheta dirijorului Semyon Bychkov, mi s-a părut mai bine pusă în valoare în jocul scenic comparativ cu potenţialul incontestabil al lui Emily Magee.

Johan Botha

Johan Botha în rolul lui Lohengrin a fost admirabil, dacă ne gândim la magica partitură dedicată Graalului şi toată povestea despre a crede şi a nu cerceta ce susţine atâtea armături ale discursului metafizic. E o voce cunoscută pe marile scene de la „Opera Bastille” din Paris la „Metropolitan Opera” din New York, de la „Scala” din Milano la „Royal Opera House”, de la Operele de Stat din Hamburg şi Berlin la „Gran Teatre del Liceu” din Barcelona, de la Opera din Australia la aceea din Viena, unde este angajat Johan Botha, acest mare tenor liric care a abordat repertoriul lui Puccini şi Wagner, „Tristan şi Isolda”, Richard Strauss, dar şi ariile italiene, „Stabat Mater” a lui Dvorak, rolul lui Florestan din „Fidelio” de Beethoven, „Freischutz” de Carl Maria von Weber, marile roluri dramatice din Verdi, de la Don Carlos şi Othelo, din operele omonime, la Radames din „Aida”. A debutat în „Tosca” lui Puccini, în care a interpretat rolul lui Mario Cavaradossi. A încântat publicul în rolurile din operele lui Puccini, de la Calaf din „Turandot” şi Pinkerton din „Madama Butterfly”. Distribuţia spectacolului de zile mari i-a inclus şi pe îndrăgiţii şi fidelii interpreţi ai ONB, de la Horia Sandu la Mihai Geambaşu, Narcis Brebeanu, Dan Indricău, Daniel Panait, Tania Ruskova, Oana Ştefania Jianu, Antoneta Bucur, Florentina Picuş în rolul regelui Heinrich, mesagerului, al lui Gottfried, al celor patru nobili din Brabant şi al celor patru paji. Valentin Vasiliu, cu o prezenţă internaţională de prestigiu, şi Robert Sandu, colaboratorii îndrăgiţi ai ONB, au ridicat cota premierei, spectacolul urmând să fie jucat după Festival cu Marius Vlad Budoiu sau Gabriel Năstase, în rolul lui Lohengrin, cu Edith Borsos sau Dorina Cheşei ori Iulia Isaev în rolul Elsei şi cu Madeleine Pascu ori Cristiana Popescu în rolul lui Ortrud. Toate alternativele distribuţiei se află la îndemâna publicului în caietul program.

Diamantul iubirii şi Graalul credinţei. Un spectacol total

Un moment de apoteoză al premierei, în viziunea regizorală a lui Ştefan Neagrău şi cea de lumini concepută de Cătălin Ionescu Arbore

O concepţie limpede a regiei, semnate de Ştefan Neagrău, a designului de lumini, remarcabil creat de Cătălin Ionescu Arbore, şi a scenografiei concepute de Adriana Urmuzescu a tăiat spectacolul de operă conceput de Wagner ca un teatru total, folosind diagramele şlefuirii unui uriaş diamant. Ideea a fost cu adevărat admirabilă, căci ce arhitectură şi diagramă ar putea să reflecte şi să reverbereze mai deplin risipirea şi coagularea focului vieţii dacă nu focul şi flacăra revelate de dispersia luminii într-un diamant. Cu atât mai mult simfonismul operelor lui Wagner şi „Lohengrin”, într-un mod aparte, şi-au găsit în scenografie şi întreaga arhitectură de lumini a spectacolului un corespondent vizual şi simbolic percutant. Povestea cavalerului purtat de o corabie trasă de o lebădă albă e luminată de la interior pe multiple faţete care identifică lebăda cu puritatea şi diamantul cu piatra filosofală, un echivalent al Graalului într-o lume pământeană. În budismul tantric, diamantul şi trăsnetul, adus şi el în spectacol prin lighting design, sunt simboluri ale inalterabilului, ale unei forţe spirituale de neînvins. În „Lohengrin”, lumea purităţii şi adevărului se luptă cu macularea. Credinţa şi iubirea dau axul lumii. Platon descrie axul lumii ca fiind de diamant. Ce va fi fost pentru autorii spectacolului, în primul rând, acel ax sau raza ce însoţeşte unele scene şi triplarea lui ca pentru a sugera o piramidă transparentă, tripla faţetă a unui triunghi cu laturile egale, ce reprezintă simbolic ochiul lui Dumnezeu, dar şi cortul adunării din „Cartea Sfântă”? Chiar dacă nu ştim semnificaţia gândită de creatorii spectacolului, între care Adriana Urmuzescu e o cunoscătoare profundă de simbolism, sugestiile ne îndreaptă spre inocenţă, înţelepciune, constanţă şi credinţă, atunci când Elsa von Brabant nu e revăşită şi predată îndoielilor şi suspiciunii de intriganta Ortrud. Fie că vedem diamantul sau piramida în trepte pe scenă, „Lohengrin” e un spectacol puternic, convingător, care dezvoltă simbolul suveranităţii universale, al incoruptibilităţii, al unei realităţi şi puteri absolute, de unde şi transformarea operei lui Wagner într-o cocardă ideologică până la exaltare. Spectacolul de la ONB elimină orice asemenea extrapolări ideologice şi naţionaliste. El e condus de lumina solară a spiritualităţii şi credinţei în Dumnezeu, simbolul Crucii fiind catargul şi altarul personajelor de bună credinţă. Lumina nocturnă e sugerată şi ea simfonic de acest lighting design care a atins perfecţiunea prin reverberaţia continuă a semnificaţiilor şi forţa sugestiei.

O montare şi un lighting design de excepţie. Crucea Credinţei ca un ax al lumii

Arhitectura spectacolului e construită din materiale şi lumini în funcţie de scenă, context şi firul poveştii. Scena sugerează cu aceeaşi forţă duritatea şi transparenţa, luminozitatea explozivă şi geometria idealurilor, însingurarea şi efuziunea, starea de haos a unui popor divizat şi convergenţa idealurilor, dumnezeescul şi derizoriul. O montare esenţială, radicală şi de o simplitate percutantă. Menită să sugereze, ca spaţiu şi stare lăuntrică, toate cele nouă leitmotive ale operei „Lohengrin”. Râvnind perfecţiunea şi strălucirea despre care se ştie că alunecă uşor dinspre darurile benefice spre întunecimea morţii şi patologia invidiilor şi că poate duce până la sacrificarea aproapelui.

Cortina s-a ridicat şi scena ne-a apărut ca un imens diamant amintind de tăietura celebră a pietrei, „rose cut”, tăietura trandafirului, cu faţete triangulare, cu radiaţii simetrice, eliberând fulguranţa iluminării. Da, am văzut mai întâi lumea Brabantului, ca o piramidă în trepte şi o necropolă, ca o arenă mistuită de lupte pentru putere sau un teatru şi circ al unor zvonuri şi calomnii, ca un platou unde revin în drepturi cumpăna judecăţii şi legile din agora, ca o faleză deschisă care se transformă dramatic într-un plan înclinat rostuind roluri multiple care decurg din libretul bogat, din toate cele nouă leitmotive ale muzicii concepute de Wagner ca un teatru total. După muzica adamantină ce explodează ca lumina răsăritului, răsună muzica gravă a îngrijorării, a chemării la unitate, adunătoare de soldaţi dar şi de coeziune în suflete. Dar armonia e destrămată de grava acuză lansată de Ortrud, că Elsa şi-ar fi ucis fratele. Tensiunile spectacolului urcă şi coboară ca treptele piramidei ce se despică şi se reunesc precum modulele ei. Ceea ce vedem pe scenă este mai întâi acest platou-faleză, care se descarcă pe mai multe laturi, în trepte. E o piramidă retezată, dar luminile articulate ingenios şi laturile egale ale unui triunghi isoscel, care apare cu vârful în sus, dar şi cu baza în sus, reprezintă dubla oglindire în noi şi în Dumnezeu. Şi muzica e gândită ca o reflectare şi refractare de sonorităţi. Şi ea devine oglinda în care se privesc Elsa şi Lohengrin, înainte să se despartă, ca pentru a-şi măsura credinţa şi tăgada, iubirea şi îndoiala, apartenenţa la universuri divergente, precum realitatea şi idealul, o vreme convergente în aspiraţii, nu şi durata acestora. Aşa cum se taie un uriaş diamant, adus din prima clipă în scenă, cu miezul lui simbolic şi înzecite faţete strălucitoare, tot aşa opera creată de Wagner are o înflorescenţă de semnificaţii, o construcţie piramidală ce urcă şi coboară în trepte, povestea Graalului, la mijlocul drumului vieţii sale, „nel mezzo del cammin di nostra vita”, cum scrie Dante Alighieri în Cântul I al „Infernului”. Acest sunet plin al miezurilor e impresionant în partitură. Începând chiar din clipa ridicării cortinei. Pe acordurile „Preludiului” şi „Uverturii” lui Wagner, muzica exaltă lumina şi creşterea ei într-un răsărit deopotrivă lăuntric şi cosmic. Am fost seduşi şi uimiţi de arhitectura unei lumi piramidale, în trepte, amintindu-ne de celebra piramidă în trepte a lui Djoser. Ideea de a monta pe scena Operei această lucrare a lui Wagner care a marcat paroxismul unor pasiuni şi identificări extreme în veacul XX, de la poporul german până la obsesia făcută de Hitler, face parte dintr-o lungă perioadă de vindecare şi eliberare a artelor de sub tutela fanatismelor. Spectacolulul de la ONB e o demonstraţie a autonomiei artei, a spiritualizării şi comuniunii prin artă, admirabil concepută prin acurateţea abordării şi reverberanţa simbolică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.