Poveşti de dragoste, iluzii şi speranţe, între real şi fantastic

”Vă amintiţi de David Foenkinos?”

”David Foenkinos este un seducător. Nu a spus el că seducţia este vocaţia sa literară?”, nota Libération.

Vă amintiţi de David Foenkinos? propune o inspirată şi hilară abordare a ideilor despre celebritate, creaţie şi talent, descriind totodată universul fragil al relaţiilor de iubire şi al problemelor care se iscă între părinţi şi copii atunci când aceştia din urmă ajung la maturitate.

”Lipsa de inspiraţie se manifestă inclusiv în viaţa conjugală: eu şi soţia mea nu mai avem nimic să ne spunem. Ne aminteam de vremurile în care subiectele se înlănţuiau voios, de timpurile în care nu aveam nevoie de televizor pentru a ne alimenta discuţiile. Ne iubeam mult mai puţin, dar, cu toate astea, trăiam cu impresia că aveam un mod drăgăstos de a-mi iubi mai puţin nevasta… Avusesem succes la femei. Păream mai tânăr, era principalul meu atu. Îmi dispăruse entuziasmul, mă obosea până şi gândul de a seduce pe cineva. Aş fi vrut ca femeile să mi se ofere ele, binevoitoare, din simpatie. Trăiam în continuare poveşti frumoase, dar erau parazitate de sentimentul viitoarei lor degradări. Uneori aveam convingerea că, în ceea ce priveşte dragostea, nimic nu m-ar fi putut surprinde.

Trăiam de parcă am fi trăit într-un balansoar. Soţia mea devenise din ce în ce mai energică. Muncea mult şi se trezea devreme. Trecuse deja ceva vreme de când nu mă mai săruta dimineaţa. Lăsa în urma ei tăcerea şi lista cu ceea ce era de cumpărat. Uneori, chiar înainte să plece se întorcea şi se uita la mine cum leneveam şi şoptea: m-am cam săturat. Mai e nevoie să precizez că Laurence era anestezistă? Îşi petrecea ziua adormind oameni: este o putere inestimabilă a zilelor noastre. O enerva faptul că spuneam că sunt mereu obosit… Nu, nu ne mai iubeam, trăiam pur şi simplu o viaţă comună şi priveam împreună spre fiica noastră reuşita iubirii noastre. Mai avea importanţă restul? Eram nişte părinţi fragili”.

Cititorul râde cu Foenkinos în timp ce Foenkinos râde de el însuşi, ţesând cu ironie povestea unui scriitor de 40 de ani bântuit de stafia eşecului. Fără a fi o autobiografie, această carte cuprinde o tramă ameţitoare, plină de conflicte şi suspans în cea mai bună tradiţie a autoficţiunii. Finalul optimist pare un surâs ce încununează o poveste rotundă. Adică perfectă? Merită s-o descoperiţi!

„Aici, la izvoarele frustrării, mi s-a revelat talentul artistic: cariera mea de scriitor s-a jucat la distanţă de câteva săruturi. Iar acum, spatele lui Justine şi nota de plată în valoare de şapte euro patruzeci reprezentau două imagini care mă aruncau într-un gol definitiv. Fără viaţă amoroasă, dispare şi inspiraţia. Şi, fără inspiraţie, nu mai poţi respira”, scrie David Foenkinos.

David Foenkinos s-a născut în 1974, la Paris. A studiat Literele la Sorbona şi a făcut parte dintr-o trupă de jazz.

„Sunt incapabil să mă inspir din realitatea propriei vieţi, nu fac defel autoficţiune”, mărturiseşte David Foenkinos într-un interviu. Născut în 1974, la Paris, a urmat Literele la Sorbona şi a făcut parte dintr-o formaţie de jazz. Cum a început să scrie? Adolescent timid şi romantic, şi-a conturat stilul în scrisorile de dragoste. Apoi, pe măsură ce învăţa să cânte la chitară, exersa şi arpegiile literare. N-a dorit să debuteze decât la Gallimard, unde şi-a trimis în plic manuscrisul primului roman, Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais. După o aşteptare destul de lungă, romanul a fost acceptat şi astfel, în 2002, a început cariera de succes a scriitorului. A publicat la Gallimard, Flammarion şi Grasset, a obţinut mai multe premii literare şi este tradus în numeroase ţări. A scris, de asemenea, scenarii de film şi adaptări pentru teatru. Şi, pentru că-i plac benzile desenate, a compus şi un text de gen, prima parte dintr-o trilogie intitulată Pourquoi tant d’amour? David Foenkinos a fost la Bucureşti şi s-a întâlnit cu cititorii cărţii Potenţialul erotic al soţiei mele, un succes al colecţiei Cartea de pe noptieră. „Înainte de orice, încerc să-i fac pe ceilalţi să râdă”, spune scriitorul. Cititorii romanelor sale vor putea să verifice dacă izbuteşte.

Primul său roman, Inversion de l’idiotie: de l’influence de deux Polonais, a apărut în 2002 la Gallimard şi a obţinut Prix François-Mauriac. Cărţile sale au fost traduse în 35 de limbi şi au primit numeroase distincţii literare: Potenţialul erotic al soţiei mele (2004) – Prix Roger Nimier, La Délicatesse (2009) – Prix des Dunes 2010, Charlotte (2014) – Prix Renaudot, Prix Goncourt des lycéens ş.a. În lipsa Premiului Goncourt, David Foenkinos a fost recompensat cu Premiul Renaudot în 2014 pentru ultimul său roman Charlotte. El a estimat că această recompensă este un omagiu prestigios adus eroinei sale, Charlotte Salomon.

Vă amintiţi de David Foenkinos?, apărut la Gallimard în 2007, a fost recompensat cu Prix du jury Jean Giono.

”După ce citeşti romanul Vă amintiţi de David Foenkinos?, cu siguranţă n-o să câştigi reţeta miraculoasă prin care se iese dintr-o pană de inspiraţie. Nici n-ai avea cum, de altfel. Dar n-ai cum să nu apreciezi că multe dintre clişeele care s-au construit în jurul scriitorului ies din povestea asta destul de şifonate. Şi au fost grav avariate de ironia autorului”.

Adrian G. Romila povesteşte despre ”Piraţi şi corăbii”, la Bucureşti

Sâmbătă, 28 februarie, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti, va avea loc lansarea volumului de eseuri Piraţi şi corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării, semnat de Adrian G. Romila şi apărut recent la Editura Cartea Românească.

Vor lua cuvântul, alături de autor: Ioan Stanomir şi Angelo Mitchievici.

Figura piratului, consacrată de literatura de aventuri pe mare, de filmele de gen sau de benzile desenate, este doar un surogat ficţional, un concentrat simbolic-narativ menit să satisfacă orizonturi ale unui subconştient modern, civilizat, legal şi moral. Deşi poveştile despre piraţi şi piraterie au fost trecute, adesea, în categoria opţiunilor estetice ale copilăriei, adevărul pe care s-au ridicat aceste veritabile reţele imaginare este unul istoric şi poate fi identificat, măcar în parte. Piraţi şi corăbii analizează câmpul larg de desfăşurare al acestui adevăr, decupat pe intervalul secolelor XVI-XIX, în spaţiul geocultural anglo-saxon postcolumbian. Inevitabil, există şi o aplicaţie în arealul românesc al fenomenului. Şi, chiar dacă piraţii, pirateria şi epicul marin reprezintă, astăzi, arii imaginare ce au rămas în zona kitsch-ului cultural, putem lua din analitica paradigmei culturale moderne o perspectivă prin care să le salvăm, măcar parţial, de la o astfel de înţelegere.

„Întâlnirea dintre un marinar şi un scriitor în una şi aceeaşi persoană este întotdeauna spectaculoasă. În această carte fascinantă despre piraterie ca fenomen istoric şi cultural, Adrian G. Romila este şi una, şi alta. Cartea reuneşte precizia şi aproape minuţiozitatea fostului cadet în ce priveşte limbajul tehnic al navigatorilor pe vase cu pânze şi acribia istoricului literar care ştie să navigheze pe marea literaturii, să-i exploreze ascunsele golfuri, să se strecoare către insulele izolate ale unor neîndeajuns explorate arhipelaguri. În jurul figurii legendare a piratului, corsar sau bucanier, Adrian Romila configurează contextul istoric al pirateriei ca profesie, aventură şi liminală şi exotică formă de libertate. Însă autorul face ca această istorie să gliseze controlat către o explorare a imaginarului maritim pentru care literatura şi filmul constituie remarcabile portulane. Chiar dacă în absenţa unei tradiţii seculare a aventurii pe mare, aventură în care România intră în zorii modernităţii, Mare Nostrum oferă cîţiva piraţi literari şi o capodoperă, Toate pînzele sus!, romanul lui Radu Tudoran, pe care autorul nu ezită să-l situeze alături de marile cărţi despre mare”, scrie Angelo Mitchievici.

Adrian G. Romila s-a născut la 29 septembrie 1974, la Piatra Neamţ. Este absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, unde şi-a susţinut doctoratul în folclor şi antropologie culturală. A debutat în 1996 în revista Cenaclului OuTopos şi în presa studenţească ieşeană. A publicat frecvent cronici literare, eseuri şi povestiri în România literară, Convorbiri literare, Viaţa Românească, Luceafărul de dimineaţă, Tomis, Verso, Cuvîntul, Idei în Dialog, Hyperion, pe blogurile LaPunkt şi Literatura de azi.

A debutat cu volumul Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Editura Timpul, Iaşi, 2009; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi). Au urmat: De-a dragostea şi drumul. Staţii de lectură (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, eseuri de critică literară), În drum spre sud. Roman de aventură (Editura Brumar, Timişoara, 2012; nominalizat la Premiul Ziarului de Iaşi; Premiul pentru proză, ex aequo, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi; selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iaşi, editată sub egida FILIT, 2013) şi Radio în zăpadă (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, proză).

”Regina adevărată”

Este primul volum al seriei Regina ţinutului Tearling de Erika Johansen, apărut în colecţia Fiction Connection, a Editurii Trei.

Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să piară cea mai mare parte a umanităţii, alături de tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, supravieţuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu nou, numit Tearling: un ţinut sărăcit, prădat de propriii săi nobili şi de regatul Mortmesne, condus de Regina Roşie. Tearling nu e un regat întins, dar cuprinde o mare varietate de relief şi de climă. Spre Apus, Regatul este mărginit de Golful Tearling, dincolo de care se întinde Oceanul Domnului, care n-a fost străbătut decât târziu, pe timpul Reginei Glynn. Tearling se învecinează cu Mortmesne, cele două regate fiind despărţite de o graniţă în zig-zag.

”Cu noaptea în cap, înainte ca Soarelui să-i fi dat prin minte să străpungă întunericul, Regina din Mortmesne se trezi dintr-un coşmar. Regina se ridică şi se îndreptă spre geamurile care dădeau către oraş. Marginile ferestrelor erau acoperite de gheaţă, dar apartamentele reginei erau încălzite. Geamgiii din Cadare făceau o izolaţie atât de grozavă încât mulţi credeau că sunt magicieni. În regatele dimprejur nu făcea nimeni nicio vrajă fără permisiunea ei, iar ea nu le dăduse voie cadarezilor să farmece nici geamuri, nici altceva.

Sub ochii Reginei se aşternea capitala regală Demesme, tăcută şi aproape cufundată în întuneric. Culoarea cerului indica ora patru: doar brutarii erau trezi. Împrejur, în castel, era linişte ca într-un cavou căci ştiau cu toţii că Regina nu se trezea niciodată înainte să răsară soarele.

Până acum.

Fata, fata. Era copila ascunsă, fiica Elissei. În visele Reginei era voinică şi brunetă, cu un chip hotărât şi cu ochii verzi ca ai mamei – verdele dinastiei Raleigh. Dar spre deosebire de Elissa era o fată cu o înfăţişare banală şi, cumva, acesta era cel mai neplăcut detaliu pentru că era cel mai realist. Restul visului era doar o goană indistinctă, se făcea că regina nu putea să scape de bărbatul în gri care o vâna şi de pârjolul care venea în urma lui. Dar când se trezea îi rămânea în mine chipul fetei, rotund şi simpluţ, aşa cum fusese şi chipul ei cândva. În linii mari, dacă nu chiar şi în detalii, semnificaţia visului era destul de clară: urma să se întâmple un dezastru”.

Singura speranţă a poporului îngenuncheat este moştenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de 19 ani care nu cunoaşte decât lumea cărţilor şi, mai ales, istoria omenirii de dinainte de Trecere.

Călătoria viitoarei regine este începutul unei iniţieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub diferite chipuri şi îşi descoperă darul clarviziunii.

O lume fantastică şi înfricoşătoare, ce aminteşte de Jocurile Foamei!

”O lectură epică! Johansen construieşte un roman fabulos, cu răsturnări de situaţie la tot pasul şi personaje memorabile”, scrie cronicarul de la New York Post.

”Johansen inserează cu o mână de expert coliere magice, coduri de onoare, intrigă politică şi un grăunte de mister într-o poveste ce străbate spaţiul şi timpul”, apreciază şi Booklist.

”Autoarea imaginează o maşină a timpului întunecată şi năucitoare. E posibil să fim în secolul XXIV, dar totodată şi în Evul Mediu? Această întrepătrundere a epocilor ne face să privim lumea de astăzi – şi mai ales tehnologia şi educaţia – într-o lumină cu totul nouă”, apreciază revista Glamour.

Erika Johansen şi-a luat masteratul la Iowa Writers’ Workshop, una dintre cele mai importante destinaţii pentru scriitorii în devenire. A început să lucreze la seria Regina ţinutului Tearling încă din 2007, inspirată de un vis: „imaginea unor corăbii la linia orizontului”. „Am vrut să-mi imaginez un scenariu de coşmar, o lume în care cărţile nu mai au nicio valoare, şi să văd ce se întâmplă”, declara autoarea într-un interviu.

Regina Adevărată a fost numită versiunea feminină a celebrului Urzeala Tronurilor, însă autoarea crede că seria Dune, a lui Frank Herbert, e mai apropiată de naraţiunea ei.

Warner Bros. şi David Heyman, producătorul seriei Harry Potter, au obţinut drepturile de ecranizare, iar pentru rolul lui Kelsea Raleigh a fost aleasă Emma Watson.

”Jurnalul unei iubiri imposibile”

O carte frumoasă ca o pictură florentină despre puterea iubirii de a spulbera tabuuri şi prejudecăţi, de a arunca în aer barierele spaţiului şi timpului şi de a aşterne punţi între lumile văzute şi cele nevăzute.

O studentă se îndrăgosteşte de un bărbat fără trecut, misterios şi fascinant, apărut de niciunde în viaţa ei; o tânără de o frumuseţe neobişnuită dispare fără veste după o noapte de dragoste, lăsând în urmă întrebări fără răspuns; o femeie la vârsta maturităţii face gestul ultim din iubire pentru soţul pierdut – trei poveşti de dragoste, trei destine pendulând între real şi fantastic şi un oraş care le împleteşte surprinzător: Florenţa. În acest loc al tuturor promisiunilor, iluziilor şi speranţelor, viaţa se scurge în ritmul inimii, vegheată de bătrânul Ponte Vecchio, martorul mut al atâtor istorii emoţionante.

„Cred că şi oamenii mari au nevoie de poveşti, petrecute în locuri minunate, cu personaje ca noi şi, totuşi, deosebite prin neobişnuitul întâmplărilor pe care le trăiesc. M-am apucat de scris tocmai din nevoia asta a mea, pe care am bănuit-o a fi şi a altora, de a migra din când în când într-o lume mai frumoasă decât cea în care trăim”, mărturisea autoarea acestui volum, Kaya de Vos.

Arhitectă şi scriitoare care poartă masca unui pseudonim exotic şi incitant, Kaya de Vos şi-a făcut intrarea în literatură odată cu publicarea primului său roman, Toate femeile vor 7.

Kaya de Vos predă arhitectura la o universitate din Europa. A publicat până acum câteva cărţi, o serie de eseuri şi articole de specialitate. Are un birou de arhitectură unde proiectează dacă are comenzi şi dacă ceea ce i se cere i se pare provocator. A scrie romance-uri este un cadou pe care şi-l face din când în când sieşi, pentru că astfel îşi poate lăsa imaginaţia să se desfăşoare în voie, fără cenzura bugetelor imposibile, fără presiunea termenelor inacceptabile, fără hărţuiala beneficiarilor cu exigenţe prost înţelese. Iar dacă ceea ce scrie poate să bucure, dacă nu câteva sute, măcar câteva zeci de oameni, se declară extrem de mulţumită.

„Bucuria formidabilă pe care ţi-o poate provoca scrisul de acest fel – adică scrisul beletristic, ficţiunea – e ceva relativ nou pentru mine şi a fost o întâmplare pură că am descoperit-o“, povesteşte Kaya de Vos într-un interviu în Avantaje.

Kaya de Vos scrie despre viaţă, despre alegeri şi renunţări, despre dragoste, despre locuri redate minunat de ochi avizaţi, care trădează pasiunea pentru tot ce înseamnă mediul ambiant: „Arhitectura e, într-o situaţie ca asta, un background cultural. E un instrument care te ajută să construieşti scenografii coerente şi inteligibile pentru poveştile tale. Te ajută «sa vezi» mai lesne «filmul» întâmplărilor“, povesteşte ea, adăugând: ”Am nevoie de basm, de poveşti care să şteargă agresiunea şi toxicitatea zilelor noastre de orăşeni ai secolului XXI şi care să-mi facă seri blânde şi mângâietoare!”.

”Shakespeare pentru îndrăgostiţi”

72 de pilule pentru a ne bucura de iubire în fiecare zi este cel mai complet breviar de recomandări culturale şi terapeutice pe subiectul iubirii, vieţii de cuplu şi al căutărilor sentimentale. Pornind de la pretextul unor citate celebre sau mai puţin cunoscute, extrase din opera lui William Shakespeare, Allan Percy ne plimbă prin istoricul acestui sentiment, folosindu-se de referinţe culturale care variază de la Quevedo la Roland Barthes şi Dalai Lama. Pe un alt palier, Shakespeare pentru îndrăgostiţi face recurs la concluziile unor studii recente pentru o analiză a iubirii în modernitate, oferind date statistice sau explicaţii fiziologice.

Cele 72 de pilule pentru a ne bucura de iubire în fiecare zi sunt presărate pe alocuri cu scurte istorioare ilustrative sau romantice şi completate cu recomandări de filme cu efect terapeutic pentru cupluri sau compoziţii muzicale ce pot îmbogăţi clipele în doi, ori sugestii pentru condimentarea vieţii intime a cuplului.

La prima iubire ori la nunta de platină, veţi regăsi în acest volum cele mai frumoase descrieri ale primelor sentimente de iubire ori cele mai potrivite recomandări pentru bucuria cuplului. Fie că sunteţi îndrăgostiţi sau în căutarea iubirii, ultimul volum de Allan Percy este o desfătare pentru fiecare cititor.

Allan Percy este expert în coaching şi în tehnici de îndrumare personală. Actualmente lucrează în calitate de consultant editorial în domeniul formării şi dezvoltării umane. Călătoreşte în toată lumea în căutarea unor noi surse de inspiraţie pentru cărţile sale. Traduse în numeroase limbi, volumele sale sunt un elogiu lucid adus libertăţii noastre de a fi în lumea contemporană: Conexiunea cu fericirea (2007), Nietzsche pentru stresaţi (2009), Oscar Wilde pentru blazaţi (2011), Kafka pentru deprimaţi (2012), Scafandrul optimistului (2013).

”Podul cu trei arce”

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat Man Booker International Prize, în 2009, Premio Principe de Asturias de las Letras şi în 2015, Jerusalem Prize.

„Eu, călugărul Gjon, fiul lui Gjorg Ukcama, ştiind că pre limba noastră încă nimic nu s-a scris despre podul de peste Ujana cea Rea, ba chiar continuă să se vorbească despre el vrute şi nevrute, mulţime de scorneli şi vorbe mincinoase, acum, când podul a fost deja isprăvit şi chiar stropit în trei rânduri cu sânge, la temelie şi pe culme, m-am hotărât să-i aştern cronica pe hârtie…“

În primăvara lui 1377, pe malul râului Ujana cea Rea, la debarcaderul plutaşului, un necunoscut cade scuturat de convulsii. Semn dumnezeiesc, conchide imediat unul din călătorii martori ai întâmplării. Călugărul Gjon se îndoieşte de mesajul divin, dar lucrurile sunt de-acum puse în mişcare. Contele Gjika, stăpânul locului, permite construirea unui pod de piatră, care să-i „pună căpăstru“ Ujanei. Însă apa nu pare să-şi accepte înfrângerea, iar picioarele podului, la care lucrează constructorii ziua, se surpă noaptea. Să fie mâna celor care administrează plutele şi nu vor să-şi piardă câştigurile, sau podul are nevoie, cum spune străvechea baladă balcanică, asemănătoare cu Meşterul Manole, de zidirea unui om între pietrele sale? Indiferent de răspuns, podul cu trei arce se întemeiază pe crimă.

În cronica lui, călugărul Gjon Ukcama spune povestea podului, consemnând „minciuna, adică ceea ce se vede, şi adevărul, cel care nu se vede“ şi desluşind în faptele înfricoşătoare semnele funeste ale unei tragedii mult mai mari care ameninţă Bizanţul şi Balcanii.

”Umbra”, un alt roman al lui Ismail Kadare, este povestea unei iubiri imposibile trăite la hotarul dintre două lumi. Un tânăr cineast lasă în urmă tărâmul uitat de timp al Albaniei natale pentru strălucirea ademenitoare a Parisului. Aici o cunoaşte pe Silvaine, o actriţă frumoasă de care, ciudat, nu se poate îndrăgosti. Motivul se ascunde, poate, în prezentul dureros al ţării sale de la graniţa cu infernul, iar drumul tânărului înapoi, spre Albania, devine o călătorie spre rădăcinile răului. Poate dragostea să-l salveze pe cel lipsit de speranţă?

După ce l-a redactat într-o formă semicodată între 1984 şi 1986, Kadare a depus manuscrisul romanului Umbra într-o cutie de valori dintr-o bancă pariziană, având promisiunea editorului că, în cazul în care va suferi un „accident”, romanul va vedea lumina tiparului. Într-o Albanie terorizată de dictatură, un tânăr cineast ratat are privilegiul de a călători în Occident. La întoarcere le povesteşte prietenilor rămaşi acasă crâmpeie din viaţa din Vest: avioane, cafenele, baruri de noapte, camere de hotel, dineuri la ambasade, serate mondene. Tânărul îşi consumă viaţa la hotarul dintre două lumi: fiecare călătorie la Paris este echivalentă cu o intrare în tărâmul celor vii, de care nu se simte legat, după cum fiecare întoarecere în ţara natală înseamnă o recădere în infern.

Ismail Kadare s-a născut în 1936 în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori continuă să publice romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978), Marile paşalâcuri (1980), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988).

În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp îi apar romanele Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes atât în Europa, cât şi peste Ocean: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011) şi Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013). Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Pe lângă numeroase alte premii şi distincţii literare, autorul este recompensat în 1992 cu Prix Mondial Cino Del Duca, în 2005 cu prestigiosul Man Booker International Prize, iar în 2015 cu Jerusalem Prize.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.