Prof. Dr. Monica Pop: „Sunt un fan înfocat al luminii!”

Există o expresie la români: A iubi pe cineva ca pe lumina ochilor. Lumina ochilor reprezintă absolutul într-o lume care vede, care e clarvăzătoare, care se bucură de transparenţă şi de binefacerile sau frumuseţea realităţii, a semenilor, a celor dragi. Înainte de a vedea cu sufletul şi cu mintea vedem cu ochii. Ei sunt porţile, ferestrele noastre spre univers şi cunoaşterea lui. Prof. Dr. Monica Pop este un medic oftalmolog celebru nu doar pentru reuşitele ei profesionale şi împlinirile manageriale, care explică de ce este de atâţia ani directorul Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, ci şi prin implicarea sa în viaţa cetăţii, pentru opiniile pe care le rosteşte cu mult curaj, mereu în cunoştinţă de cauză, generoasă, luptătoare. Pacienţii o iubesc, la fel studenţii, rezidenţii, colegii de profesie. Monica Pop luptă pentru sănătatea ochilor noştri, pentru lumina ochilor. E felul ei de a-şi iubi semenii, contemporanii din toate generaţiile şi de a dărui sănătate, iubire, înţelepciune şi speranţă lumii în care trăim.

Dr. Monica Pop este absolventă a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” Bucureşti, Facultatea de Medicină Generală, promoţia 1979; Medic secundar (rezident) la Spitalul Clinic de Oftalmologie Bucureşti (1983-1985); Medic specialist oftalmolog din 1985; Medic primar oftalmolog din 1992; Doctor în Ştiinţe Medicale din 1999, lucrarea cu titlul Varietatea şi terapia urgenţelor oftalmologice chirurgicale într-un spital de profil, distinsă cu calificativul Summa cum laudae; Masterat în „Managementul Sistemului de Sănătate”, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, 2006. Profesor universitar din anul 2008, cu umeroase cursuri de specializare profesională în ţară şi în străinătate, distinsă cu numeroase premii. Este autor a numeroase volume de specialitate, printre care, Compendiu de urgenţe oftalmologice.

”În medicină, trebuie să ştii să-l armonizezi pe Sisif cu Apollo”

Împreună cu Margareta Pâslaru la Castelul Peleş

Ce v-a făcut să îmbrăţişaţi această profesie?

Părinţii mei au fost medici şi mi-am dorit să continui această tradiţie de familie. În copilărie, am avut, de fapt, două dorinţe: una a fost medicina, cealaltă a fost avocatura. În cele din urmă am ales medicina. Îmi aduc aminte că prima dată, la vârsta de 5 ani, am pus, sub îndrumarea părinţilor, nişte pansamente unor prieteni de familie care se răsturnaseră cu motocicleta. La 7 ani, am asistat-o pe mama mea, care făcea chirurgie toracică, şi mă uitam la ea cu mare pasiune în tot ceea ce întreprindea. La 9 ani am învăţat să fac injecţii. Părinţii mei lucrau într-un sanatoriu de tuberculoză. Am fost un student care nu lipsea niciodată de la cursuri, deşi erau unele care nu-mi plăceau, cum era ortopedia. În studenţie citeam imens. Şi acum ştiu din fiecare ramură câte ceva. Cel mai mult m-a fascinat însă medicina de urgenţă. Din când în când izbucnea şi cealaltă chemare. Făceam practică la ”Spitalul Brâncovenesc” şi atunci când aveam pauze dădeam o fugă la Tribunal, mai ales la completele penale, şi asistam la procese.

Care v-au fost mentorii în facultate?

Am prins o constelaţie de profesori dedicaţi meseriei, pacientului. Decenii de-a rândul şcoala românească de medicină a fost apreciată pe plan european şi internaţional. Am avut şansa deosebită să fac anatomie cu profesorul Viorel Ranga, fiziologia cu Petrişor Groza, am făcut stagiul de chirurgie la Urgenţă, la Floreasca, avându-l ca şef de catedră pe profesorul Iuliu Şuteu. Şi acum, cine vrea să înveţe învaţă. Sunt şi studenţi care nu sunt pasionaţi de profesie. Pe vremea când am făcut eu facultatea, admiterea era foarte grea. În acel an au fost 23 de candidaţi pe un loc. Examenul de admitere era cel mai dificil din toate facultăţile. Medicina e o profesie de mare sacrificiu. Îmi pare rău că media din România nu a înţeles acest lucru, mediatizând cazurile negative. Sunt medici care n-au nicio datorie să stea de dimineaţa până seara în spital, în afară de datoria faţă de ei înşişi.

În aceste zile negre, de cumplită durere, după evenimentul tragic de la ”Clubul Colectiv”, aţi umblat de dimineaţa până seara în diverse spitale, întrebând cu ce puteţi fi de folos, consultându-i pe cei afectaţi.

Câteva zile n-am pus geană pe geană. Când am ajuns în prima noapte în spitale să văd cu ce îi pot ajuta, medicii erau deja acolo cu toţii să dea o mână de ajutor. Nu fuseseră chemaţi, ci veniseră din proprie iniţiativă. Din păcate, patologiile sunt din ce în ce mai dificile şi uneori e greu să le faci faţă. Am văzut un pacient carbonizat. Din cei pe care i-am consultat, şi erau numeroşi, şapte sau opt aveau leziuni oftalmologice foarte grave. Aceştia erau şi într-o stare fizică foarte gravă şi nu ştiu câţi dintre ei au şanse de supravieţuire, mai ales din cauza severităţii leziunilor. La unii abia am putut deschide fanta palpebrală să putem face tratamentul acolo, pentru că aveau nişte edeme ale feţei monstruoase, nişte arsuri de-o gravitate incredibilă. Nu ştiţi cât de îngrozitor se simte un doctor când îi merge rău unui pacient şi constată că nu poate face nimic. Nu aş vrea să fiu în pielea colegilor mei care fac chirurgie plastică sau terapie intensivă în aceste momente. Este foarte greu şi impresionant. E sfâşietor să vezi tineri arşi care ar putea rămâne fără vedere. E sfâşietor să vezi atâţia dispăruţi, atâta durere.

La inaugurarea Spitalului Mrini Eye Hospital

Ce credeţi că i-ar putea alina pe cei care sunt în suferinţă pe paturile din spitale?

Mă gândeam în aceste zile că ar fi bine ca fiecare dintre aceşti tineri să aibă pe cineva apropiat lângă el, să audă o voce a unui om drag. Îmi aduc aminte de o întâmplare, după cutremurul din 1977, când ”Spitalul de Urgenţă” a fost evacuat la ”Spitalul Militar”. Acolo a fost adus un muncitor care a căzut de la etajul 9. Era foarte tânăr, era căsătorit şi avea un copil de 9 luni. Şansele de salvare erau minime. Şi atunci profesorul Nicolae Staicovici a zis: ”Noi am făcut tot ce am putut. Aduceţi-i, vă rog, lângă el pe soţie şi copil”. Prezenţa lor, vorbele soţiei şi gânguritul copilului i-au ameliorat starea în mod miraculos. Doctorii au făcut 90%. Dar un impact covârşitor spre supravieţuire a avut prezenţa acestor fiinţe pe care el le iubea. Poate mulţi o să zâmbească, dar eu cred că este foarte important ca în aceste zile dificile lângă bolnav să fie cineva din familie.

Unora dintre aceşti tineri aflaţi pe patul de suferinţă le-aţi putut asculta mărturiile cutremurătoare sau cele relatate de medicii care-i supraveghează?

E un lucru deosebit de grav că mulţi tineri au plătit cu viaţa pentru ceea ce au făcut alţii, care ar fi trebuit să-şi dea imediat demisia. Din păcate totul a degenerat într-un haos. Mulţi au înţeles că în democraţie pot să facă ce vor. Impresia mea este că toţi cei dispăruţi şi-au pierdut viaţa din cauza intoxicării cu monoxid de carbon, nu numai a flăcărilor. Potrivit concluziilor medicilor legişti, pe lângă leziunile postcombustionale (arsuri), analizele toxicologice efectuate până în prezent arată că toate victimele prezintă concentraţii de monoxid de carbon şi acid cianhidric în doză toxică în sânge, 18 dintre victime prezentând concentraţii peste valorile letale. Toate victimele au fost expuse în grade diferite la concentraţii ridicate de funingine, aerosoli şi gaze toxice generate în incendiu, între care monoxidul de carbon şi acidul cianhidric sunt dovedite ca prezente. Acidul cianhidric a fost folosit în timpul Germaniei naziste în lagărele de exterminare sub denumirea comercială de Zyklon B. Acidul cianhidric este trecut în lista armelor chimice. Toţi au arsuri pe o suprafaţă a corpului de 60-70%, dar şi a căilor respiratorii. Investigaţiile toxicologice continuă. Din păcate, toţi aveau arsuri foarte mari cu o agresiune destul de dură la nivel de ţesuturi. Pe deasupra, a fost o combustie care s-a petrecut într-un timp extrem de scurt. De aceea situaţia lor a fost de la clipă la clipă extrem de imprevizibilă şi pentru mulţi dintre medici a fost o experienţă nouă, care a depăşit particularităţile cunoscute. Între 14 şi 21 de zile pot apărea infecţii din cauza scăderii imunităţii. Moartea lor a însemnat foarte mult pentru oamenii din această ţară. Observaţi cât de puţin se zâmbeşte în aceste zile. Dar, dacă moartea lor înseamnă ceva, trebuie schimbate foarte multe lucruri.

La Gala Avantaje-Femeia Anului

Ce v-a impresionat la tinerii care au venit şi în Spitalul de Oftalmologie în acea noapte neagră?

V-aş răspunde: toţi pacienţii. Aici în spital au venit mulţi tineri care nu aveau niciun fel de acte la ei pentru că ştiau că nu pot intra în Club întrucât nu aveau voie. Erau prea tineri. Cred că aveau între 14 şi 16 ani. Categoric i-a prins flacăra din plin. Erau plini de funingine şi pe pleoape. M-a impresionat felul în care acţionau şi vorbeau, absolut incoerent. Erau câţiva care nu aveau răni grave. Nu era vorba de globul ocular, ci de marginea orbitei.

Eu îi întrebam ceva şi ei îmi răspundeau altceva. Erau complet derutaţi şi speriaţi. Unul dintre ei fusese lovit cu un inel, cred, atunci când s-au înghesuit să iasă şi avea la extremitatea palpebrală a pleoapei stângi o gaură efectiv, o plagă foarte profundă. A stat foarte cuminte în timpul intervenţiei, deşi repeta tot timpul povestea cu inelul. A plecat apoi acasă, împreună cu doi colegi, erau vopsiţi pe faţă ca la Halloween… Ne-a costat mult sărbătoarea asta şi îmi pare rău că s-a întâmplat aşa.

Dar pacienţii de la Spitalul de Arşi nu aveau şi leziuni oculare?

Pot să vă spun că a fost un iad. Totul mirosea a carne arsă. Ca pe front. Lupta contra cronometru care s-a dat la toate spitalele a fost extrem de dură şi, din păcate, este o bătălie pe termen lung, pentru că oamenii vor trăi cu traume. M-am gândit că nu ne mai putem mângâia morţii, dar putem măcar să le sărim în ajutor celor vii. Pentru fiecare pacient deja a început un drum greu, individual. Primul spital la care am fost în acea vinere funestă a fost ”Spitalul Floreasca”. Erau la acea oră 57 de pacienţi. De acolo am plecat la Colţea, unde eram solicitată, a doua zi, la ”Spitalul de Arşi” şi apoi la cei de la ”Spitalul Grigore Alexandrescu”. Spre surprinderea mea, leziunile oftalmologice erau mult mai puţin grave decât mă aşteptam. În primul rând, foarte ciudat, toţi aceşti pacienţi aveau arsuri de la brâu în sus. Aveau pleoapele extrem de umflate şi se pare că aceasta le-a protejat ochii. Dar oricum, din punct de vedere oftalmologic trebuie făcute nişte examene amănunţite, pe care ei nu sunt acum în stare să le suporte. Sunt alte priorităţi, în primul rând aceea de a salva vieţile. Oricum, eu le-am făcut tratamentul ca şi cum leziunile ar fi fost mai grave. Şi sper ca aceia care vor supravieţui să vadă. Nu vreau să pară cinic, dar este îngrozitor pentru oamenii care au văzut înainte şi nu mai pot vedea. Eu sper să fie cât mai puţini. M-am oferit dacă e nevoie să merg şi la alte spitale. M-a impresionat solidaritatea nu numai a medicilor, dar şi a firmelor de medicamente, care au sărit imediat să ne ajute. Erau şi unii care aveau plăgi înfiorătoare şi vă rog să mă credeţi că arsurile feţei sunt îngrozitor de impresionante pentru oricine ca aspect. Unii se văitau, alţii întrebau cât o să mai dureze durerile. Ştiţi foarte bine ce durere mare este la orice arsură de tegument, darămite la întindere pe jumătate de corp. Toţi cei care erau în stare gravă erau de nerecunoscut. Să nu vedeţi niciodată aşa ceva!…

Un om care îşi iubeşte cu patimă profesia

Ce părere aveţi de faptul că, la noi, medicii sunt asimilaţi cu funcţionarii publici?

Cred că este una din marile greşeli care s-au făcut şi care trebuie corectată. Niciodată nu poţi să plăteşti un act medical. Cum ai putea să recompensezi un medic care ţi-a salvat viaţa? Iar dacă vrei să-ţi manifeşti gratitudinea printr-un gest, fie şi cu bani, ce credeţi că face un medic cu ei? El îşi cumpără o carte sau se duce la un congres în care află care sunt ultimele noutăţi în domeniu, sau, de ce nu, se duce la un concert sau spectacol de teatru! Încărcătura psihică este atât de mare mai ales pentru cei care lucrează în urgenţă! Eu cred că persoanele care au îndreptat atenţia către cazuri negative cu medici au făcut-o pentru a abate atenţia de la lucruri mai grave. Îmi pare foarte rău că a trebuit să se întâmple această tragedie pentru ca oamenii să-şi dea seama de ce sunt în stare medicii din această ţară. Mă doare faptul că la noi medicului i se cere totul şi nu i se oferă nimic. Mai mult decât atât, atunci când sunt mediatizate cazuri negative, nu am văzut media care să reabiliteze imaginea medicului. Deşi imaginea medicului blamat rămâne oricum pătată, pentru că nu este obligat nimeni care a văzut atacul într-o emisiune TV să vadă şi emisiunea în care este reabilitat. Mi-aduc aminte de cazul unei tinere care a murit la naştere. Familia înnebunită a atacat medicul numindu-l incompetent. S-a dovedit că acea tânără avusese de fapt un anevrism cerebral asimptomatic, care s-a rupt în timpul naşterii. Vă întreb: Cine mai ştie ce s-a întâmplat cu şoferul care era în comă, dar care totuşi rămăsese în viaţă după accidentul din Muntenegru? Eu n-am mai auzit nimic. Dumneavoastră ştiţi? Vă aduceţi aminte că acum doi ani au fost daţi afară nişte medici pentru că au lăsat o pacientă să plece în halat din spital şi aceasta s-a dus pe un câmp unde a şi murit? Credeţi că era problema medicului? Asta era treaba portarului. Dacă ar fi reţinut pacienta în spital, ea fiind considerată în deplinătatea facultăţilor, ar fi fost foarte grav. N-ai voie să reţii decât un minor sau un bolnav cu probleme mintale. Au fost mediatizate, de asemenea, cazuri de reclamaţii din partea unor familii nemulţumite, fără a se verifica cât sunt de adevărate acele acuze. Mă întreb: De ce să renunţi la un medic?! Acum, când s-a întâmplat această tragedie de la ”Clubul Colectiv”, mulţi au afirmat: ”ce buni ar fi fost medicii suspendaţi de la Spitalul de Arşi!”. Acum aceşti medici au voie să lucreze în privat. Nu e acelaşi lucru? Deci bolnavul care are bani poate fi tratat de ei în privat, iar cel care n-are, nu. Măcar acum, în aceste momente de criză, s-ar fi putut da o derogare. Printre ei se află şi doi anestezişti. La ora actuală, la noi sunt foarte puţini anestezişti pentru că sunt foarte prost plătiţi şi au o mare răspundere legată de viaţa omului. Sunt multe criterii care trebuie luate în consideraţie, altfel vor pleca toţi medicii din această ţară. Sub nicio formă Asigurarea de Malpraxis nu îi ajută cu nimic. Contractele sunt făcute unilateral, ca la RCA. Şi n-am auzit vreo Societate de Asigurare de Malpraxis ca în aceste zile dificile să fi sărit să dea un ajutor.

Colegiul Medicilor a luat hotărârea să lucreze cu o casă de avocatură care să tragă la răspundere în justiţie pe oricine acuză pe nedrept. Desigur că noi penalizăm cazurile în care medicii au fost vinovaţi. Sigur că familiile sunt disperate când pierd pe cineva, dar nu incriminezi un nevinovat. Eu nu cred că există un medic în lumea aceasta care să nu vrea să facă bine. Doar dacă este un psihopat. Fac parte din Comisia de Disciplină a Medicilor şi atunci când noi considerăm că un medic este vinovat, îi ridicăm dreptul de practică.

Am sperat că n-o să mai văd niciodată tragedia pe care am văzut-o la cutremurul din ’77 când eram studentă la Medicină. Uite că se repetă, sigur că de mai mică anvergură, dar de o gravitate extraordinară.

În cabinetul din Spitalul de Oftalmologie

Să ne ferească Dumnezeu de un cutremur pentru că am văzut în aceste zile statistici despre situaţia deplorabilă a grădiniţelor, şcolilor, să mai adăugăm cea a sălilor de spectacol, care nu sunt consolidate şi multe dintre ele nu au avize ISU. Ca să nu mă mai gândesc la faptul că multe spitale sunt încă neconsolidate.

Îmi aduc aminte de perioada de după cutremurul din 1977. La Spitalul Militar am găsit aceeaşi nebunie ca la Floreasca. Răniţi pe holuri, drame. Am văzut dezarticulaţii. Îmi amintesc că doctorul Şuteu, care fusese în războiul din Coreea, a zis că el nu a văzut niciodată aşa ceva. A fost greu. Orice student medicinist are temeri, nesiguranţă. Şi la mine sau la colegii mei au existat, însă era situaţia de aşa natură că am fost nevoiţi să luăm decizii pe loc. A fost o noapte groaznică şi eu m-am oferit să dau o mână de ajutor. Fiind atât de speriată, m-am hotărât să fac tot ce pot să consolidez Spitalul de Oftalmologie, care şi el era foarte zdruncinat. Am avut noroc să fiu susţinută de ministrul Hajdu Gabor, căruia i-am explicat că, dacă se întâmplă un cutremur în timpul zilei, în acest spital mor peste 1.000 de oameni. Şi am obţinut finanţare. Asta se întâmpla în anul 2000 şi de atunci toţi miniştrii ne-au ajutat. Am avut, în cei 22 de ani de când sunt directorul spitalului, 18 miniştri ai Sănătăţii. Vă rog să mă credeţi că fiecare dintre ei a făcut şi ceva bun.

Care sunt afecţiunile oculare mai des întâlnite pe care le trataţi în Spitalul de Oftalmologie pe care îl conduceţi? De altfel, aveţi şi un blog ”care vă deschide ochii”. V-aş ruga, pentru început, să vă referiţi în special la oftalmologia pediatrică.

Afecţiunile oftalmologice sunt numeroase, iar numărul pacienţilor care se prezintă la noi cu afecţiuni grave este din ce în ce mai mare. Dar recunosc că prevenţia funcţionează cu mare dificultate, deoarece numărul de specialişti este astăzi foarte mic, raportat la suprafaţa ţării. Una din afecţiuni, viciul de refracţie, este cel mai des întâlnită. Dacă s-ar face teste în şcoală s-ar constata că 50-60% din copii au nevoie de ochelari. Atrag atenţia părinţilor că în perioada actuală aceste vicii se operează după vârsta de 18 ani şi nu mai devreme. Există însă şi copii care se nasc cu o vedere proastă la un ochi şi se descurcă aparent normal, iar părinţii nu-şi dau seama. Din păcate, aceste afecţiuni sunt descoperite târziu, atunci când e greu să mai poată face ceva, deoarece acel ochi care s-a născut cu un viciu de refracţie avea nevoie de o lentilă pentru a-i aduce imaginea pe retină, fenomen ce are numele de ambliopie şi, netratat la timp, duce la handicap. În creştere sunt şi cazurile de cancer intraocular la care mai adăugaţi că vara apar cazuri nenumărate de conjunctivită de piscină. Conjunctivitele nu sunt un subiect nici ele de neglijat, Acestea sunt de mai multe feluri: alergice, microbiene, virale şi fungice, cu diagnosticare în laborator.

Cursuri la Mrini Eye Hospital, alături de Directorul spitalului, Fildis Mrini

De multe ori se vorbeşte şi despre terapiile prin medicina naturistă. Sunt ele compatibile cu afecţiunile oculare?

Autotratarea este o greşeală majoră. Leacurile băbeşti fac rău ochilor. Aşa-zisul tratament cu plante, ceaiuri, comprese ne-oftalmologice duce la complicaţii foarte grave. Un lucru des întâlnit este clătirea cu muşeţel, care nu reprezintă decât un mediu foarte bun de cultură pentru microbii de pe suprafaţa oculară. Mulţi folosesc extractele de aloe, care sunt nocive pentru ochi. E bine de ştiut că cel mai bun mijloc de dezinfecţie oculară este apa rece, nu caldă. Eu personal nu cunosc nicio plantă care să aducă alinare în sfera oculară. Este o greşeală să pui în ochi o substanţă lichidă. E adevărat, pe vremuri existau nişte soluţii oftalmice pe bază de miere de albine, dar aveau avizul Institutului Medicamentului al Ministerului Sănătăţii. Asta nu înseamnă că eu sunt împotriva tratamentelor naturiste.

Care sunt totuşi problemele acute cu care vă confruntaţi mai des?

Avem colegi care au făcut diferite specializări în străinătate şi care sunt extraordinari pe diferite paliere, iar pe de altă parte, avem resurse terapeutice mult mai noi. Avem departamente specializate. La noi există singurul departament vicio-refractar şi, bineînţeles, cu secţie de chirurgie. Un domeniu în care sunt puţini medici, întrucât este o specializare extrem de dificilă. Un medic face, de exemplu, o operaţie de cataractă şi dacă ochiul are o foarte bună refractare, pacientul poate să vadă foarte bine a doua zi. Greu de recuperat sunt cei care au glaucom. Sunt puţini cei care vor să facă asemenea specializări. Noi facem şi chirurgie constructivă palpebrală. Operăm şi copii cu glaucoame congenitale. În ceea ce priveşte materialele sanitare, mănuşi, seringi, n-am avut niciodată probleme. Cristalinele şi implantul şi le achiziţionează însă pacientul.

Anul acesta, la sărbătorirea zilei sale de naştere, prietenele i-au făcut o surpriză

Îmi spuneaţi cât de dificil de tratat este încă glaucomul. De ce?

Acesta poate fi primitiv, adică apărut pe un ochi sănătos, cu excepţia viciilor de refracţie, cu importantă componentă genetică. Se transmite în proporţie mare descendenţilor. Şi poate fi secundar, apărut în urma unei alte boli oculare, cum ar fi traumatismele, tumorile, hemoragiile intraoculare de diferite cauze. Cel mai frecvent tip de glaucom este cel cronic simplu sau asimptomatic. Acesta nu dă dureri, lăcrimare, înroşire. De aceea este considerat ucigaşul din umbră al vederii, fiind una dintre cele mai grave boli din oftalmologie, cu o mare rată de orbire pe glob, dacă nu este diagnosticat la timp.Pacientul nu are niciun fel de simptome care l-ar face să se adreseze unui medic oftalmolog. Vederea dispare ultima şi acest lucru este ireversibil. De aceea aş recomanda ca orice persoană să facă un control de rutină după vârsta de 40 de ani, repetat măcar la doi ani. În cazul în care există glaucom în familie, controlul devine absolut obligatoriu.

Diabetul poate agrava afecţiunile oftalmologice?

Cataracta diabetică este una dintre cele mai frecvente complicaţii ale bolii diabetice, generate de valorile crescute ale glicemiei în sânge. Singurul tratament rămâne operaţia.

Ce alte afecţiuni vasculare afectează sfera oculară?

Simptomele cele mai frecvente, vederea dublă, cu sau fără devierea globului ocular (strabism) e gravă întrucât pacientul manifestă tulburări de echilibru, ameţeli. Obstrucţia venei centralea retinei sau a unui ram venos este o altă complicaţie redubtabilă a diabetului. Obstrucţia arterei centrale a retinei este cea mai mare urgenţă din această zonă. Este de fapt un infarct ocular ce se manifestă prin scăderea bruscă şi totală a vederii până la dispariţia luminii. Repet, glaucomul cronic are o incidenţă mai mare la pacienţii cu diabet. Retinopatia diabetică este extrem de gravă şi redutabilă. Strabismul apărut brusc, instalat de displopie (vedere dublă). Această boală determină ameţeli, tulburări de mers, de percepţie, de anxietate. Pacientul începe să vadă dublu. Displopia apare brusc în peste 98% din cazuri, din cauza unor afecţiuni neurologice. Oricum, ea reprezintă o urgenţă atât oftalmologică, cât şi neurologică.

La Gala Tinerilor Medici

Ce alte semnale de alarmă aţi mai trage?

Abuzul de cafea şi fumatul strâng vasele de sânge, cresc presiunea oculară. Dar şi anumite medicamente uzuale, printre care anticoncepţionalele, antidepresivele şi viagra pot avea efecte secundare. Fumătorii de cursă lungă au ritm de patru ori mai mare decât nefumătorii să sufere de degenerescenţă maculară, afecţiune ce implică distrugerea vederii centrale. Mai adăugaţi şi nivelul ridicat al colesterolului, ca urmare a unei alimentaţii bogate în grăsimi şi mezeluri ce poate genera accidente vasculare oculare care pot produce leziuni degenerative care duc în final la orbire.

Oftalmologia a avut întotdeauna o şcoală de vârf. Să ne aducem aminte de cea de la ”Spitalul Militar Central”, care avea o pleiadă de medici extraordinari, sub conducerea prof. univ. dr. general-maior Mircea Olteanu, dar şi a profesorului Benone Cârstocea. Cum aţi reuşit să deveniţi unul dintre spitalele cele mai importante din ţară?

Acest mare specialist, profesorul Mircea Olteanu, a venit apoi la noi la spital şi a ridicat şi nivelul profesional, dar şi cel psihologic al medicilor. Sunt oameni care nu vor putea fi niciodată înlocuiţi. Atunci când am fost bolnavă mă gândeam ce se va întâmpla cu colegii mei, întrucât eu am dus, ca director, o politică mai specială în acest spital. Am considerat că un chirurg poate să vină la ora la care el consideră că e mai bine să intre în operaţie, întrucât apreciez că medicul trebuie să opereze când are bioritmul cel mai ridicat. Am ţinut foarte mult cont de personalitatea medicilor care lucrează în spital şi nu mi-am dorit să lucrez cu necunoscuţi. Nu colaborez cu oameni care nu vin cu recomandări. În general, medicii de aici din spital lucrează cam 15 ore din 24. Fără niciun fel de discuţii ei vin atunci când sunt chemaţi, şi noaptea, chiar şi atunci când sunt în vacanţă. Sunt convinsă că au operat întotdeauna la fel pacienţii, indiferent dacă aceştia erau recunoscători sau nu. Sunt foarte mulţi medici tineri care nu sunt din Bucureşti şi care nu au casă. Ei îşi plătesc chiriile şi eu ştiu cât de greu le este. Ca să-şi cumpere o casă, nici nu se pune problema, când un medic rezident este plătit cu 1.200 de lei pe lună. Teama mea este că foarte mulţi medici vor pleca în privat pentru că acolo sunt mai bine retribuiţi, sau în străinătate. Avem colegi specialişti în chirurgie vitreo-retiniană şi care aproape toţi au plecat în servicii private, unde au şi aparatură de ultimul tip. Pentru privaţi, un asemenea medic este o mină de aur pentru că le va aduce foarte mulţi pacienţi.

Monica Pop pledând pentru necesitatea plătirii asigurărilor de sănătate

Se vede că sunteţi un om foarte hotărât. Aţi reuşit să slăbiţi 37 de kilograme în 8 luni. Am auzit că aţi ţinut o dietă draconică.

De câţiva ani îmi tot propuneam ca de la 1 ianuarie să mă apuc de slăbit. La un moment dat mi-am spus că trebuie să slăbesc, deoarece nu mă simţeam bine. Pe parcursul zilei beam apă atât cât îmi cerea organismul, însă după perioada de înfometare mi s-a făcut rău. Am fost propriul meu nutriţionist. Cheia succesului a constat în special în voinţă şi în susţinerea din partea celor dragi.

După câte ştiu, aţi trecut şi dumneavoastră pe lângă moarte, având un cancer de colon.

Da, am trecut printr-o perioadă dificilă, m-a operat cu artă profesorul Mircea Beuran, de la Urgenţă, dar, cu toate astea, n-am lipsit nicio zi de la serviciu, pentru că mi se pare absurd să nu munceşti. Mi-a fost extrem de greu, deoarece din cauza citostaticelor, am făcut şoc anafilactic.

Ce vă nelinişteşte în această lume?

Boala. Tocmai pentru că sunt medic şi ştiu ce poate să apară dintr-un lucru extrem de simplu. Şi în al doilea rând, mi-aş dori foarte mult ca ţara asta să meargă pe o linie dreaptă, fără atâtea poticneli. Mă indignează pierderea verticalităţii, faptul că niciun guvern n-a avut curajul să-şi asume răspunderea ca fiecare om din această ţară să fie obligat să plătească asigurări de sănătate. Pentru bere şi ţigări au toţi bani. Mulţi nu plătesc nimic, dar au pretenţii. Cred că este cazul să fie elaborată o legislaţie coerentă, cu reguli clare. Consider o mare nedreptate faptul că mor copii de cancer la vârsta de 3 ani, în chinuri groaznice. Am văzut o fetiţă de 4 ani, cu un cancer pe creier şi cu un ochi care ieşise din orbită, şi mama ei ne ruga să facem ceva să nu mai aibă durerile acelea înfiorătoare. M-am întrebat de ce? De ce trebuie copilul acela să plătească pentru greşelile pe care le-ar fi făcut părintele? Sunt oameni buni care dispar şi sunt criminali în serie care sfârşesc de moarte bună… Şi în aceste zile am trăit să văd durerea părinţilor care şi-au înmormântat fiii sau fiicele. Este înfiorător pentru un părinte. Am văzut lacrimi, moarte şi suferinţă.

Trei prietene, Monica Pop, Carmen Tănase şi Cezara Dafinescu, mari iubitoare de animale

Nici nu bănuiţi, doamnă profesor, cât de mult contează pentru un pacient când constată că medicul se ocupă intens de el şi are şi un cuvânt de alinare, astăzi, într-o lume în care, de multe ori, medicul nu mai are timp şi pentru sufletul pacientului. După atâta suferinţă, cum vă încărcaţi bateriile?

De multe ori rămân descărcate. Mă încarc muncind în acest spital, care este o mare familie, dar şi alături de prietenele mele care sunt actriţe. Nu prea am timp să călătoresc. Din păcate, acum situaţia este atât de încărcată, încât nimeni nu poate avea un zâmbet pe buze.

Dumneavoastră, ca profesor, cum apreciaţi studenţii pe care îi aveţi? Îmi aduc aminte de interviurile pe care le făceam odinioară cu eminenţi profesori ai şcolii româneşti de medicină, cum erau Ana Aslan, Ion Juvara, Victor Ciobanu, Th. Burghele, Alexandru Trestioreanu, Eugeniu Proca, Dan Alexandrescu, C.C. Dimitriu, Dan Setlacek, care erau iubitori de pictură, de teatru, de muzică. Citeau imens. Şi toate aceste elite se destăinuiau spunând că flerul în Medicină este egal cu talentul, la care se adaugă muncă şi iar muncă.

Mergeam cu o mare plăcere la cursurile lor pentru că erau lecţii de viaţă, de cultură şi de eleganţă. Aveau stil. Şi acum tinerii sunt ca şi atunci. Unii care învaţă pe rupte, alţii, nu. Şi se vede. Sunt medici rezidenţi care vin sâmbetele, duminicile la spital, şi alţii nu. În acea vineri blestemată, am fost prin spitale cu un medic rezident. Nu era de gardă, dar când a auzit ce s-a întâmplat, a fugit de acasă spre spital. Facultatea de Medicină nu se poate face la fără frecvenţă. Fiecare caz e o mare problemă. Nu există ”ştiu asta” şi ”totul se rezolvă”. Înţelepciunea nu o primim de-a gata. Trebuie s-o descoperim în noi înşine. Trebuie să ştii să-l armonizezi pe Sisif cu Apollo. Tocmai adevărurile simple sunt cele pe care un medic le descoperă ultimele, uneori. Am învăţat că un medic trebuie să salveze vieţi dincolo de limita posibilului.

Ştiu că sunteţi o mare iubitoare de teatru.

În ultimul timp nu mai vreau să merg decât la comedii sau, a nu ştiu câta oară, să văd Caragiale, dramaturgul meu preferat. Evit spectacolele de dramă şi tragedie. Îmi ajunge că văd suferinţă în fiecare zi în spital. Nu mai vreau să mă duc să plâng şi acolo. Am lucrat în urgenţă atâta vreme, dar medicina de urgenţă mă impresionează şi acum. Îi spuneam unui pacient de suflet, care acum este într-o stare mai gravă din punct de vedere oftalmologic, că nu s-a întâmplat niciodată să nu dorm atâtea nopţi pentru un bărbat câte n-am dormit din cauza lui. Bineînţeles a fost o glumă. Dar, cu siguranţă, am avut multe nopţi nedormite gândindu-mă cum aş putea să-l ajut.

Aveţi biroul tapetat cu icoane.

Sunt cadouri de la pacienţi. Cea pe care o aveţi în faţă este făcută de un călugăr căruia i-am redat vederea. Cea mai mare bucurie o simt atunci când văd un pacient care vine ţinându-se de ziduri şi care pleacă văzând.

Aţi avut recent o conferinţă la Teatrul Naţional în care aţi vorbit despre Mirajul luminii…

Sunt un fan înfocat al luminii! O să spuneţi că e normal, că toată lumea e aşa! Vă contrazic! Nu! Unii, poate că nu atât de mulţi, dar destui, sunt adepţi ai întunericului, ai tenebrelor! Dar mulţi alţii, din nefericire cei mai mulţi, nu se gândesc la asta, nu ştiu sau nu doresc să ştie că pot rămâne fără acest miracol, fără acest dar nepreţuit, lumina ochilor! Pe unii întunericul îi inspiră, pe alţii îi bucură soarele, regele vieţii! Dar, oricine şi oricum ar fi, noi toţi avem nevoie stringentă de EA, de lumina ochilor! M-am gândit adesea cum ar fi fără! Doamne, NU! Nu se poate! E, fără putinţă de tăgadă, o mare, foarte mare, foarte grea povară! Ar fi bine să nu ştie nimeni, niciodată! Din păcate, însă… Uitaţi cât de mult contează soarele şi ce stare proastă îţi dă atunci când e întunecat. Aşadar, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă s-o păstrăm!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.