Semnalăm un eveniment editorial cu valoare de unicat, apariţia, la Editura „PACO”, a primelor două volume din seria de zece a unui proiect de mare cuprindere „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, autor Marian V. Ureche.
Autorul care s-a încumetat la acest demers, deopotrivă ambiţios, laborios, dificil şi temerar este, ceea ce se poate afirma, puternic accentuat, un profesionist din elita lumii informaţiilor secrete, format într-un contact direct şi neîntrerupt, pe parcursul unui sfert de secol, cu realităţile mediilor academice, ale justiţiei şi administraţiei României, de la apogeul epocii „Nicolae Ceauşescu” şi până la scoaterea sa violentă din scena puterii. Nu şi din istorie!
Volumele semnalate acoperă, primul, perioada de la strămoşii geto-daci, până la încheierea domniei lui Ştefan cel Mare, iar al doilea continuă identificarea şi descifrarea resorturilor secrete ale istoriei până la realizarea, de către Mihai Viteazul, a primei încercări de unire a principatelor românesti.
În devenirea Ţărilor Române, până la unificarea realizată de Mihai Viteazul, au avut loc aproape 80 de înscăunări în Ţara Românescă, peste 50 în Moldova şi peste 100 în Transilvania. Puţine, chiar rarisime transferuri ale puterii au fost în limitele firescului. Autorul deschide o perspectivă extraordinară de înţelegere şi chiar rescriere a trecutului prin aducerea în lumina cunoaşterii ştiinţifice a confruntărilor secrete, angajate cu mijloacele spionajului, contraspionajului, dezinformării, ale corupţiei, trădării, conspiraţiilor şi atentatelor, ca fapte generatoare de evenimente istorice. Poate exista istoria făra descoperirea adevărurilor ascunse, fără cunoaşterea celeilalte faţete a diplomaţiei, realizată prin activităţile clandestine ale serviciilor secrete? Până în prezent nimic nu a dovedit contrariul, iar perspectiva omenirii nu anunţă altceva. Lumea are mai mulţi spioni decât diplomaţi, iar evenimentele majore care ne bulversează prezentul, la nivel mondial, nu sunt, nici pe departe, opera diplomaţilor.
Este constatată obstinaţia cercetătorilor domeniului de a data naşterea serviciilor secrete româneşti în epoca domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una este atestarea oficială a primei structurii militare de informaţii, dublată în „zona civilă” de practicile oficioase, dar şi aventurist-conspiraţioniste, ale inspectorului general al telegrafelor şi poştei, maiorul inginer Cezar Librecht şi, de departe, cu totul altceva sunt misiunile secrete de culegere de informaţii şi ingerinţe clandestine ale regilor daco-geţi la Roma şi prin ţinuturile potenţialilor vrăjmaşi, ori vremelnici aliaţi, de mai aproape, ori mai de departe.
Din primele momente ale individualizării lingvistice şi etnoculturale pe teritoriul dintre Nistru, de la desprinderea din marea familie a popoarelor tracice, geto-dacii s-au confruntat cu pericole existenţiale, iar uniunea statală realizată de Burebista, pe fondul ameninţărilor celţilor şi romanilor, nu a fost posibilă fără ceea ce azi numim activităţi de informaţii şi contraiformaţii. Componenta contrainformativă a fost, însă, deficitară, deoarece marele rege a fost victima unui complot care a provocat mari tulburări şi transformări, regatul fiind dezmembrat în cinci state. Un rezultat convenabil vrăjmaşilor deranjaţi de puterea şi influenţa în epocă a lui Burebista.
Lectura volumelor este, în multe din paginile lor, de-a dreptul fascinantă, chiar dacă faptele nu sunt toate dintre cele mai agreabile. Istoria înaintaşilor e plină de pilde rele, de trădări şi asasinate politice, de nedreptăţi şi împilări ale celor mulţi. După lungi perioade întunecate, lumina devine orbitoare şi răul nu mai este văzut. O istorie ca un blestem?!
Când lucrurile par a se fi aşezat, tot nu-i vreme de ctitorit. Străinilor, mai cu seamă vecinilor, li se aprind poftele şi dau năvală. Un alt fel de hoarde. Unele vin sub semnul semilunii, altele sub semnul crucii. Dar şi cetele barbare mai trec, iar ca să nu se aşeze locului, locul este pârjolit. Când să ne fi apucat de ctitorit? În pămânul răscolit de copite ne-a fost îngropată de câteva ori identitatea. O istorie ca un blestem?!
Merită să acordăm o atenţie notabilă operaţiunilor secrete pe fronturile războaielor secrete deschise cu ungurii, polonezii, veneţienii, otomanii, dar şi cu Biserica Catolică.
Aşa de exemplu, „pentru a îndruma întoarcerea (n.n. de la credinţa ortodoxă) nu-i nevoie de bani mulţi, ci de 1000-1200 de scuzi pe an, care să slujească ascultarea către Scaunul Apostolic”, avea să raporteze nunţiul papal din Polonia, după ce domnitorul Petre Şchiopul (1574-1577) a fost convertit la catolicism.
Dregătorii loiali ţării s-au aflat în permanent pericol, fiind victimele atentatelor comandate de cancelariile străine incomodate în politica lor expansionistă. Mai mult chiar, Mircea Ciobanul, un domnior al Ţării Româneşti, numit direct de către Poartă, a regizat o aprigă campanie de lichidare a multor dregători. Cronicile vorbesc de trădări, vicleşuguri şi conspiraţii, dar adevărul era altul. Un domn trădător se dispensa de boierii şi dregătorii care nu se conformau intereselor străine.
Nu este rostul acestei prezentări să facem abuz de exemple. Nu putem, însă, a nu observa că au existat perioade în care o activitate secretă bine făcută, atât în planul informaţiilor, cât şi al mijloacelor diplomatice, a făcut posibilă rezistenţa antiotomană.
Secolul al XVI-lea îl percepem ca unul în care serviciile străine au realizat o cucerire de adâncime a spaţiului principatelor româneşti şi insinuarea în deciziile statale. Autorul numeşte această perioadă ca fiind una a „îndelungatei diversiuni otomane”, în care, prin manopere subversive, a fost profund viciat mediul politic. Consecinţele imediate au fost o cucerire fără luptă, devalizarea vistieriilor statelor, o perpetuă instabilitate a domniilor. În acelaşi timp, slăbirea reacţiilor de apărare faţă de corupţia generatoare de mari trădări a deschis porţile şi statornicilor vrăjmaşi europeni.
Nu au lipsit nici momentele faste. În anii îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare, Moldova a fost o placă turnantă a spionajului şi contrainformaţiilor, combinate cu tactici diplomatice. Împăratul Maximilian I al habsburgilor şi regele Cazimir al polonezilor se aflau printre beneficiarii privilegiaţi ai serviciilor de mare taină ale domnitorului Moldovei. Numeroasele scurtări de capete arată, însă, semnele unei accentuări a ingerinţelor străine, dar şi caracteristicile de gravitate şi iminenţă a pericolelor.
Investigarea perioadei dintre cea mai îndelungată şi până la cea mai glorioasă domnie pământeană se bazează pe mai multe izvoare documentare, fapt ce permite o mai completă abordare analitică.
În secolul de istorie de la Ştefan cel Mare până la Mihai Viteazul are loc o puternică penetrare a curţilor domneşti cu o puzderie de agenţi ai cancelariilor europene, „acoperiţi” sub cele mai diverse îndeletniciri indispensabile domnitorilor şi marilor dregători – sfetnici, secretari, medici, gărzi personale, prezicători, curtezane… Practici vechi de când lumea şi, de aceea, la mare preţ şi în zilele noastre. Nou este doar ambalajul şi mult mai subtil ascunse scopurile înşelătoare. În rest, cum se spune, mai nimic nou sub soare!
De la Burebista la Mihai Viteazul, toţi domnii pământeni au folosit spionajul ca armă de apărare, după cum şi ei, la rândul lor, au fost spionaţi, pentru a fi împiedicaţi să deţină o putere suverană şi să fie liberi în marile decizii politice.
Pe ansamblul lucrării sunt scoase în evidenţă intercondiţionările dintre activitatea secretă de informaţii şi diplomaţie. Marile succese diplomatice au fost posibile numai când acţiunile de politică externă au fost precedate de o cunoaştere secretă cuprinzătoare, cu adâncimea şi nuanţele proprii fiecărui potenţial aliat. La rândul ei, activitatea secretă de informaţii nu putea ajunge prea departe fără vehiculul diplomatic.
Demersul enciclopedic al generalului (informaţii) Marian V. Ureche se adresează şi publicului larg, dar nuanţele şi sublinierile, aluziile şi avertismentele sunt pentru clasa politică, diplomaţii, conducătorii şi apărătorii României de azi, de măine şi cât viitor ne vom îngriji să avem.
Un popor care nu-şi cunoaşte istoria nu există. Fără trecut nu-ţi poţi explica prezentul, dar nici proiecta viitorul.
Ca un făcut, Istoria României, ca disciplină de studiu, a fost trimisă în derizoriu. Nu mai există! Prin planuri de învăţământ antinaţionale, girate de mai toţi miniştrii educaţiei, învăţământului, culturii şi cultelor, sau cum s-or mai fi numit ei, s-a implementat o degringoladă a valorilor perene ale neamului, al cărei scop nu poate fi ascuns după faldurile stindardului Uniunii Europene.
Dacă viitorul Europei va exclude naţiunile, Europa nu va mai fi!
Nota bene – Cele 1.037 de pagini ale volumelor abundă în nume, ceea ce ar fi justificat realizarea indexului numelor de persoane şi localităţi din fiecare volum, un neajuns ce poate fi complinit şi care, cu siguranţă, va exprima valoarea documentar-ştiinţifică a operei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.