Trăim pentru a salva sau pentru a distruge? Palatul renăscut din propria-i cenuşă

Poeta Doina Uricariu a publicat 14 volume de versuri şi apare în peste 30 de antologii din străinătate. Ca eseist, critic şi istoric literar este autoarea unor studii fundamentale (“Emil Botta”, “Soeren Kierkegaard”, “Apocrife”, “Nichita Stănescu”, “Lirismul paradoxal”) despre literatura română şi universală. Ea este, totodată, autoarea unor ediţii îngrijite cu mare acribie (Dominic Stanca, Emil Botta, Jeni Acterian), traducătoare, editor de numele căruia se leagă publicarea celor mai importanţi scriitori români din ţară şi din diaspora şi apariţia unor titluri de excepţie. Membru în jurii internaţionale de creaţie din Italia, Coreea de Sud, New York, face parte din Societatea Europeană de Cultură, din PEN Club Internaţional. A fost distinsă cu titlul de “Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru creaţie şi cultură”. Este stabilită la New York, unde este căsătorită cu renumitul profesor şi arhitect american Livio Dimitriu. Vine adeseori în România pentru o serie de proiecte culturale. Anul acesta îşi va publica primele două volume de memorii, o carte inedită de poeme în engleză şi alta tradusă în germană.

– Ai publicat recent, ocupându-te şi de îngrijirea ediţiei, un album excepţional, de 520 de pagini, “Palatul Cotroceni/ Cotroceni Palace”, în care nu ştii ce să faci mai întâi, să admiri fotografiile, sute la număr, sau să citeşti textul care povesteşte istoria unei ctitorii domneşti, de la Şerban Cantacuzino până la sfinţirea Bisericii Cotroceni, demolată în 1984 şi reconstruită între anii 2005 şi 2009. E o carte de vizită pentru România, o simfonie a destinului unei ctitorii ce a împlinit 330 de ani, încărcată de o puternică simbolistică istorică, pe care ar trebui s-o aibă toate ambasadele, toate instituţiile de cultură, mai ales că textul este bilingv, iar versiunea în limba engleză e admirabilă. De ce au ales autorii un motto din scrierile marelui arhitect G. M. Cantacuzino: “Singurii cronicari care nu mint sunt construcţiile”?

– Mi se pare că ar trebui să ne pună pe gânduri aceste cuvinte. Cuprind un mare adevăr, valabil şi azi. Dacă am construi pe cât vorbim şi mai ales pe cât încercăm să demolăm cu cuvântul, am fi departe. Am publicat ca editor sute de cărţi şi de fiecare dată cineva a încercat să mi-l desfiinţeze pe autor, doar-doar o să-l abandonez. Cunosc prea bine puterea cuvântului în a demola. În vreme ce ctitoriile nu mint. Autorii acestui volum sunt arhitectul de renume Nicolae Vlădescu şi inginerul constructor Petre Badea, amândoi distinşi cu numeroase premii naţionale şi internaţionale, care construiesc şi tot ce au făcut, nu contează în care epocă, e foarte bine şi frumos proiectat şi executat. Dacă străbaţi Calea Victoriei, poţi admira o seamă de clădiri al căror aspect contemporan este legat de numele lor, de la Muzeul Colecţiilor la Universitate, de la Ateneul Român la Hotelul Hilton, de la Muzeul Naţional de Artă şi Biblioteca Centrală Universitară până la Universitate şi clădirea Băncii Naţionale. După ce a vizitat Palatul Cotroceni, directorul UNESCO, Federico Mayor, i-a spus lui Andrei Pleşu, ministrul Culturii atunci, că specialiştii şi meşterii pe care-i avem în restaurare sunt de nivel internaţional şi că ar apela la ei oricând. Sunt fericită că am publicat acest volum care este eminamente o carte despre arta de a zidi, despre arta de a introduce valorile naţionale în context european, pe care ar trebui să o reînvăţăm de la domnitorii noştri, de la regii şi reginele noastre.

– E un eveniment editorial rar când autorii unui volum despre o bijuterie a arhitecturii de patrimoniu sunt şi autorii ce descriu povestea restaurării, toate etapele, fiecare încăpere cu stilul ei, jurnalul unui şantier ce a durat peste zece ani, oferindu-ne în acelaşi timp cel mai complet şi spectaculos ghid al Palatului Cotroceni vechi şi nou. Cum ai putea să ne descrii acest palat renăscut din propria-i cenuşă?
Îmi plac proiectele editoriale care construiesc modele. Precum “Enciclopedia lăcaşurilor de cult” sau ediţia “Filocaliei de la Prodromul”, albumul despre Maria Pillat-Brateş şi atâtea altele, sinteze şi texte pe care le-am îngrijit.

– Volumul despre Palatul Cotroceni, scris de arhitectul Niculae Vlădescu şi de inginerul Petre Badea, care au restaurat, au consolidat şi au extins cu o aripă nouă palatul, ce reuneşte vestigii ale arhitecturii de o mare valoare pe care era să le pierdem definitiv de câteva ori. În secolul XX, în 1946, a existat chiar un ordin de demolare, iar, după cutremurul din 1977, dacă privim fotografiile, e greu să ne mai imaginăm că se putea salva ceva. Dan C. Mihăilescu a înţeles foarte bine paradoxul acestui mare palat. El contrazice blestemul demolator ce ne asediază continuu. S-au distrus atâtea locaşuri de cult în anii ’80 şi apoi mare parte din conacele boiereşti, din clădirile de patrimoniu, după anii 1990. Chiar azi sediul Uniunii Scriitorilor aflat într-un litigiu de retrocedare riscă să se dărâme.

– Mitul meşterului Manole, ca şi cel al resemnării din “Mioriţa”, este răsturnat de acest volum, remarca criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-o emisiune recentă dedicată albumului. Cartea poate fi citită ca un roman dacă cercetăm destinul caselor domneşti, al mănăstirii şi bisericii de la Cotroceni. Construcţiile devin aproape personaje, sunt ridicate în faţa noastră, vedem în zeci de fotografii dezastrul produs de cutremurul din 1977, rănile unei clădiri sângerânde, apoi soarta bisericii, demolată în cele din urmă în 1984. Dar şi puterea oamenilor de a salva iconostasul, obiectele de cult, parte din fresca cu fundal albastru, coloanele celor 12 apostoli… Reconstrucţia se petrece sub ochii noştri, iar execuţia proiectului este unică, de la lucrările de consolidare până la finisajele de marmură, stuco-marmură, parchetările cu multiple esenţe, tavanele cu uluitoare decoraţiuni ce reflectă stiluri europene şi româneşti asimilate perfect. De ce nu ai făcut, ca de obicei, o lansare spectaculoasă a acestui volum?

– Autorii preferă să stea la masa de proiectare şi pe şantier decât să facă lansarea. Oricum, volumul va fi prezentat la Târgul de Carte de la Frankfurt, la Praga, la Paris, la New York… De curând a fost o mică sărbătoare la Universitatea din Bucurşti şi autorii nu au luat cuvântul lăsându-i să vorbească pe beneficiari. Holul de la intrare se scaldă acum în lumină, cu toate finisajele refăcute în stilul iniţial. Demnitatea Universităţii parcă a fost vindecată după asediul minerilor, la fel ca şi vizavi, la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. Cei doi maeştri au redat nu doar sănătatea structurală a unor clădiri şi frumuseţea lor, dar, aş spune, şi demnitatea. Pentru că tot ce ruinăm denotă cinism, abandon, dispreţ, iresponsabilitate. Ne furăm singuri căciula când batjocorim case, adevărul valorii acestora, memoria ctitorilor adevăraţi pe care o calcă în picioare antreprenori lacomi de câştig care mutilează patrimoniul arhitecturii din România. A fost un miracol că au găsit răgazul să scrie despre Palatul Cotroceni, să păstreze toată cercetarea, arhiva de fotografii de după cutremur.

– Pe zidul de la intrarea bisericii şi pe cel care dă spre parc erau două plăci de marmură. Una care marca faptul că Memorialul cantacuzin a fost construit în anii 2003 şi 2004 de Aedificia, firma condusă de Petre Badea, în perioada când preşedintele României era Ion Iliescu, cealaltă se referea la faptul că domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi-a avut reşedinţa la Palatul Cotroceni. Fotografiile din album ne arată prezenţa lor. Dar plăcile au fost scoase între timp Am observat lucrul acesta la sfinţirea bisericii, anul trecut. De ce?

– E adevărat, au fost scoase şi decizia de a fi înlăturate mi se pare o mare greşeală. Ea reprezintă o formă de ştergere a memoriei. Se ştie că omisiunea este un izvor al minciunii. Fresca de la Ateneu, pictată de Costin Petrescu, a fost acoperită de comunişti ca să omită din istoria României monarhia. Acum şi istoria cea mai recentă se rescrie cu omisiuni, sub ochii noştri. Dar este tot o formă de demolare reflexul de a transforma alternanţa la putere într-o ştergere a urmelor predecesorilor. Istoria devine un lanţ de nisip sau “Cartea de nisip” a lui Borges.

– Să ne oprim la importanţa acordată de autori delimitării şi conservării fiecărei perioade din istoria ansamblului Cotroceni. Fotografiile din acest album arată, fără să mai fie nevoie de cuvinte, situaţia dezastruoasă în care se afla fiecare încăpere şi corp de construcţie, la începutul lui 1977, înainte de consolidare, restaurare, redecorare…

Aici se cuvine subliniat meritul arhitectului Niculae Vlădescu, a cărui muncă de cercetare a arhivelor şi de coordonare a întregului proiect este uriaşă, şi cel al inginerului Petre Badea, care a folosit cele mai bune echipe de execuţie, omul potrivit la locul… stilul şi momentul istoric potrivit. La Palatul Peleş s-au găsit planurile Palatului Cotroceni, rătăcite într-o încăpere care numai arhivă nu era. S-a restaurat biblioteca regelui Carol I, smulsă de comunişti din Palatul Regal şi aruncată într-un şopron cu acoperişul spart, unde intemperiile au distrus-o aproape în întregime. A fost montată în noua aripă a Palatului Cotroceni, unde funcţionează după 1990 Administraţia Prezidenţială. Din păcate, o parte din ea, executată de meşterii în mobilierul-stil de la Târgu-Mureş, nu a fost montată. Ar trebui făcute un efort de a duce la capăt acest proiect şi un efort continuu de prezervare a lui, în locul schimbării unei concepţii clare cu improvizaţii, de la mutări de mobilier la schimbări de perdele sau neprotejarea vitraliilor, care au fost sparte pe alocuri de ziarişti şi operatori, vajnici în lupta pentru exclusivităţi şi comunicate. Aş fi extrem de severă în protejarea acestui palat pe care Zilele Porţilor Deschise îl pot devasta, dacă nu se iau măsuri de civilizaţie maximă. La sfinţirea bisericii, lumea era în stare să se urce pe pereţi. Asta arată că 50 de ani de comunism au distrus valoarea proprietăţii şi prin absenţa unei educaţii legate de protejarea frumosului, a bunului-gust, a ceea ce aparţine unei ţări şi trebuie să fie întotdeauna mai presus de putere. Aş propune lectura acestui album din perspectiva vocaţiei pentru arte şi frumos din perioada lui Şerban Cantacuzino, apoi a următorilor domnitori, a lui Cuza, a primului cuplu monarhic, Carol I şi regina Elisabeta, sau din vremea reginei Maria. Aş vizita palatul urmărind contribuţia arhitectului Mihai Cantacuzino, arhitectura brâncovenească, influenţele neorenaşterii italiene, veneţiene şi padovane, căci arhitectul dintâi, care era fratele domnului ctitor, s-a şcolit la marea Universitate din Padova… Aş cerceta rolul eclectismului francez şi al lui Paul Gottereau, care a mai construit în Bucureşti şi Biblioteca Fundaţiilor şi CEC-ul mare de pe Calea Victoriei. M-aş apleca asupra rolului arhitectului de care se leagă neoromânismul, Grigore Cerchez, al lui Karel Limann, în trecerea de la romantism la Secession, şi în sfârşit, al celui uriaş al celor doi restauratori, pentru capacitatea lor de a integra stilistic, istoric şi prin selecţia materialelor Palatul Nou în ansamblul istoric Cotroceni, ca şi pentru efortul lor de a salva şi reconstitui fiecare metru pătrat. Celebra “porte-cochere” de la intrarea în palat a fost făcută după o fotografie şi exemplele sunt inepuizabile.

– Piesele de mobilier au fost refăcute şi ele după o documentaţie de epocă, existentă în arhive?

– Piesele originale aparţin mai ales stilului Art Nouveau. La etajul I au fost o serie de saloane, care, după consolidare, au putut fi restaurate pe baza informaţiilor, a “Memoriilor” reginei Maria, care încerca să-şi făurească propria atmosferă, ca, de exemplu, în Salonul Norvegian. La etajul al doilea a supravieţuit o încăpere, Salonul de pictură, în care, după unele relatări ale timpului, “se bea ceaiul şi se făcea muzică”. Salonul de pictură, denumit astăzi Salonul Oriental, a fost restaurat păstrându-se înălţimea dublă şi plafonul conceput în stil Tudor, cu mobilier de artă orientală executat în lemn de abanos, lăcuit negru, abundent sculptat cu motive antropomorfe, zoomorfe, incrustaţii de coral şi argint cizelat, cu splendide vitralii. Biblioteca Regelui Ferdinand a deţinut un bogat fond de carte de botanică, artă, istorie, fiind notorie pasiunea pentru botanică a regelui. Salonul Alb este menţionat în “Jurnalul” reginei Maria, astăzi, Marele Salon de Recepţie, “Cerchez”. Vitraliile din acest salon lasă loc luminii să inunde încăperea. Aici există piese de artă spaniolă, o masă portugheză, un cabinet cu nenumărate sertăraşe şi nişe, numit vagueno, un cufăr, un tron neogotic din secolul al XIX-lea, o masă în stilul Renaşterii italiene, două busturi ale regelui Ferdinand şireginei Maria. Camera Maramureşană se defineşte prin plafonul brăzdat de frânghii în genul celor de pe porţile din nordul ţării. O adevărată bijuterie este Sala de spectacole, care preia decoraţii din repertoriul Mănăstirii Văcăreşti, restauratorii optând pentru acest rapel la ctitoria Mavrocordaţilor. Întreaga decoraţie este din lemn şi textile cu funcţie acustică, scena, cu echipamente necesare unei săli clasice de teatru italian. Statuile proletcultiste au fost evacuate din parcul în care tronau şi înlocuite cu fântâni şi amenajări europene.
Eu le-aş propune celor care au bani şi-şi decorează o casă sau decid scala unei vile să meargă, înainte de a-şi pune pe hârtie proiectul, să viziteze acest palat şi câteva case de patrimoniu care au supravieţuit. Arhitectura şi designul interior ar avea de câştigat. Să se uite măcar la măştile de calorifer, la lămpi şi aplice, la pavimentele de marmură, la lemnărie, la balustradele de scări, la splendidele vitralii, la tavane. Fotografiile din volum, realizate de Şerban Bonciocat şi de Andreea Drogeanu, care prezintă cameră de cameră, în ansamblu, dar şi cu detalii de execuţie impecabilă, pot trezi gustul unor oameni care cheltuiesc averi, din suficienţă şi aroganţă, fără să obţină valori reale, spaţii cu adevărat deosebite.

– Îmi aduc aminte că s-a filmat pe vremuri în Palatul Cotroceni “Zestrea Domniţei Ralu”.

– Dar ce nu s-a făcut! Atunci, la filmări, s-au vopsit cu vinarom coloanele de piatră. Autorii au pus în volum aceste coloane. E incredibil. Au fost multe intervenţii şi pe vremea când a funcţionat Palatul Cotroceni ca un Palat al Pionierilor. Oricine poate să le afle cu lux de amănunte din volum. Uşa de la dormitorul reginei a fost pictată peste lemnul scump şi designul admirabil cu ulei de hală industrială.

– Cine a distrus mai mult palatul, istoria cu oamenii ce deţineau frâiele puterii, incendiile, năvălirile, războaiele, cutremurele…?

– Simpla alăturare a oamenilor în această înşiruire de catastrofe, unele naturale, ar trebui să ne amintească un lucru extrem de simplu. E infinit mai greu să construieşti decât să distrugi ceva. Iar sumele pentru restaurare şi consolidare pot depăşi costul unei noi construcţii. Am publicat volumul gândindu-mă mereu că soarta acestui palat în anii ’70 a fost decisă de un mare iubitor al patrimoniului românesc, profesorul Vasile Drăguţ, de câţiva arhitecţi, coordonaţi de Niculae Vlădescu, de câţiva istorici de artă, consultaţi de câţiva artişti plastici care au pictat şi au executat vitraliile din Sala Basarabilor, Salonul Muşatinilor, al Corvinilor, din apartamente, de pe culoare… de o echipă de constructori care s-a înhămat la o lucrare extrem de grea.

– Sunt impresionante fotografiile-document luate pe şantier, după cutremur, faţă în faţă cu situaţia aceloraşi zone, după restaurare.

– Fotografiile de şantier sunt incredibile căci ne arată palatul zdruncinat din temelii, faţade deplasate câţiva centimetri, etaje dislocate, loggii împrăştiate, podele fără structura de rezistenţă, coloane retezate. Apoi sunt fotografiile pe şantierul aripei celei noi a palatului, care încep cu uriaşa excavare, în urma căreia s-au descoperit nu doar cele două perioade glaciare, marcate în sol, ci şi vestigii antice şi medievale…

– Aceste imagini reprezintă, dincolo de arhitectură,povestea unor oameni nevăzuţi: ctitorii, meşterii…

– Scara de intrare în Palatul Nou, care e piesa de suflet a arhitectului N. Vlădescu, e prezentată cu faza la gri şi după ce a fost finalizată. Aflăm povestea ei şi cum s-a ajuns la această armonie. Sunt multe poveşti despre lucrători, găsirea unor soluţii, munca de cercetare, căutarea materialelor, alegerea desenului de covoare, majoritatea folosind desenele Şcolii conduse de Aretia Tătărăscu, soţia primului-ministru, de numele căreia se leagă şi alegerea lui Brâncuşi pentru Ansamblul de la Târgu Jiu. Întregul palat nou construit e un paradox. Sala Unirii foloseşte ca temă cu variaţiuni coloanele reproduse aidoma în marmură după cele din Biserica Cotroceni, demolată. În marele hol de onoare apar coloanele de la Văcăreşti în marmură, dar Mănăstirea Văcăreşti e rasă de pe faţa pământului. Brâul Bisericii Cotroceni demolate devine element decorativ în replica, la scară redusă, în marmură, ce străjuieşte intrarea în palatul cel nou. Mobilierul e plin de trimiteri la cel religios, strane de biserici, laviţe, tronuri ecleziastice. Lămpile din Marea Sală a Unirii ne evocă forma de cădelniţă. Ele trimit la candelabre de biserici, aplicele reproduc în bronz şi alamă stema Ţării Româneşti cu crucea din pliscul de vultur sau stema Cantacuzinilor cu vulturul bicefal.

– Palatul nou e construit parcă în ideea de a salva memoria tuturor bisericilor demolate.

– Recitesc cuvintele lui G. M. Cantacuzino: “Mă gândesc că în atâta minciună care ne înconjoară ar trebui să vorbim mai puţin şi să reîncepem să construim, să lăsăm o operă după noi”. Duceţi-vă la Palatul Cotroceni şi priviţi o mostră de zid de secol al XVII-lea, de zid inexpugnabil, de o frumuseţe a meşteşugului rară. Nici unul dintre cutremurele mari care au lovit Bucureştii, vreme de trei secole, nu a fisurat aceste ziduri. E drept că prostia şi ignoranţa au acoperit cu tavane false bolţile domneşti şi că s-a pus faianţă pe zidurile medievale, azi scoase din nou la lumină, şi s-a aruncat mobilierul de la etaj după abdicarea forţată a monarhiei şi că patul reginei Maria a ajuns la… Beirut, iar vitraliile au fost sparte cu furci şi alte unelte proletare.

– Ce-i mâna pe ei în luptă? întreabă poetul. Ce te-a convins să editezi un proiect extrem de complex, e o muncă enormă aici…

– Am editat această carte ca să începem să ne gândim care e preţul pe care îl plătim cu toţii când alegem să trăim pentru a salva sau a distruge. Singurii cronicari care nu mint sunt construcţiile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.