Începând din 2003, s-a format la Paris Comitetul Naţional pentru Reconstruirea Palatului Tuileries. S-au avansat mai multe motive, printre care acela potrivit căruia reconstrucţia ar permite restabilirea armoniei urbanistice a zonei. Pe de altă parte, Luvrul ar avea astfel posibilitatea de a se extinde în nou reconstruita clădire. Un alt obiectiv ar fi refacerea apartamentelor oficiale ale celui de al Doilea Imperiu, aşa cum erau ele la 1871. La Arhivele Naţionale ale Franţei există planurile palatului şi multe fotografii, iar mobilierul s-a păstrat în mare parte, deoarece fusese mutat în 1870, odată cu începerea Războiului Franco-Prusac. El este depozitat, iar reconstruirea ar permite expunerea lui pentru public.
În 2006, reconstrucţia a fost estimată la aproximativ 300 de milioane de euro, bani pe care guvernul fracez nu îi avea. S-a avansat propunerea iniţierii unei subscripţii conduse de o fundaţie privată. Preşedintele de atunci al Franţei, Jacques Chirac, a propus o dezbatere a subiectului, ideea reconstrucţiei fiind susţinută şi de predecesorul lui, Charles de Gaulle, care spusese că demersul ar duce la construirea „unei bijuterii în centrul Parisului”. Proiectul a rămas suspendat până astăzi.
Recent, o carte semnată de Guillaume Fonkenell reia povestea Palatului Tuileries, propunând mai multe trasee pentru redescoperirea construcţiei dispărute, începând cu portalul de la intrarea în curte, care este acum Arcul de Triumf de la Carrousel.
Regi, regine şi comunarzi
Palatul şi Grădinile Tuileries
Contrar părerii generale, nu Caterina de Medici a fost prima regină care a locuit la Tuileries. În 1519, Louise de Savoia a inaugurat această reşedinţă, situată pe malul drept al Senei. Mama lui Francisc I, care abia depăşise o boală îndelungată, a fost adusă de fiul ei în apropierea Parisului pentru a putea fi vizitată cât mai des. Locul trebuia, în acelaşi timp, să-i ofere un aer mai curat decât cel al oraşului. Situat chiar în afara zidurilor, pavilionul Tuileries părea cel mai indicat. Dominând la sud Sena, învecinându-se la nord cu unul dintre cele mai mari spitale din Paris, această primă reşedinţă era, la vremea aceea, mai curând o casă de ţară.
Istoria sitului urcă în timp până la epoca galo-romană, în care, pe malurile argiloase ale Senei, existau aici cuptoare pentru arderea lutului, care au funcţionat, după toate aparenţele, până în epoca carolingiană. Din perioada cuprinsă între secolele al IX-lea şi al XII-lea, arheologii n-au găsit niciun fel de vestigii, dar o primă menţiune scrisă despre o fabrică de ţigle datează din 1274. Aceasta va dura două secole şi jumătate, până la apariţia casei regale.
La o jumătate de veac după Louise de Savoia, Caterina de Medici a fost atrasă de acest loc. Cum nu mai voia să trăiască la reşedinţa Tournelles, care îi amintea de turnirul în timpul căruia fusese ucis în 1599 soţul ei, Henric al II-lea, când a devenit regentă, în 1561, a cumpărat mai multe loturi de pământ şi l-a ales pe arhitectul Philibert Delorme (cunoscut şi ca De l’Orme) să construiască palatal visurilor ei. Ca un detaliu picant, trebuie amintit că Delorme era şeful şantierului deschis de Diane de Poitiers, amanta regelui Henric al II-lea şi rivala Caterinei, pentru castelul ei de la Anet. Pentru a transporta pietrele necesare construcţiei, a fost instalat un bac între cele două maluri ale fluviului. Amintirea lui se păstrează în numele unei străzi care există şi astăzi pe malul stâng al Senei, Rue du Bac.
Nefericirile ultimilor ani ai Caterinei de Medici, confruntată cu războaiele religioase şi gonită din Paris împreună cu fiul ei, Henric al III-lea, au amânat finalizarea lucrărilor. Ele au fost reluate de Henric al IV-lea, care a fost însă asasinat înainte de a le termina.
Primul personaj regal care se instalează la Tuileries este „la Grande Demoiselle”, verişoara primară a regelui Ludovic al XIV-lea. De aici ea va conduce acţiunile militare din timpul Frondei. Abandonat la sfârşitul domniei Regelui Soare, de către Curtea care se stabilise la Versailles, palatal rămâne părăsit de-a lungul întregului secol XVIII. El devine una dintre opririle convoaielor mortuare regale în drumul lor către Saint-Denis. Partea de nord a clădirii, cea învecinată cu actuala Rue de Rivoli, a fost transformată în sală de spectacol. Tânăra şi frivola Maria Antoaneta este singura care îl frecventează, începând din 1780. În ruinele de la Tuileries ea pune să i se amenajeze un apartament discret, în care va locui în timpul escapadelor sale pariziene. Ca un paradox al istoriei, Tuileries devine reşedinţă regală graţie Revoluţiei. Îndepărtaţi cu forţa de la Versailles, Ludovic al XVI-lea şi familia sa se mută, în 1789, la Tuileries. Regele şi copiii ocupă primul etaj al aripii stângi a construcţiei, unde sunt amenajate apartamentele oficiale. Regina se instalează la parterul aceleiaşi aripi, în partea dinspre grădină. Peisajul pe care îl vedea de la fereastră este aproape identic cu cel actual. Grădinarul lui Ludovic al XVI-lea, André Le Nôtre, a conceput grădinile care, după plecarea regelui, au devenit unul dintre locurile elitiste de plimbare ale parizienilor.
Când Napoleon Bonaparte a venit la putere, în 1799, el a transformat Tuileries în reşedinţă oficială a primului Consul şi mai târziu în palat imperial. În 1808 a început construcţia Galeriei de Nord, care făcea legătura cu Luvrul închizând o largă piaţă. În timpul lui, Palatul a fost redecorat în stil neoclasic de Percier şi Fontaine, iar cei mai buni arhitecţi şi desgineri ai vremii au creat decorul interior şi mobilierul. Jacob Desmalter, furnizorul principal de mobilier al împărătesei Joséphine, a creat marele dormitor al palatului, care avea să fie folosit şi de succesoarea sa, Marie-Louise. Desenat de Charles Percier, imensul pat a fost decorat cu ornamente în bronz aurit. Restul interiorului a fost reamenajat de Pierre Paul Prud’hon, după divorţul lui Napoleon, pentru Marie-Louise, în stilul neogrecesc.
În timpul celui de al Doilea Imperiu, Palatul a fost folosit în ocazii speciale, cum ar fi vizita Reginei Victoria, în 1855. Tot atunci a fost completată aripa de nord, de-a lungul Străzii Rivoli, creându-se imensul complex Luvru-Tuileries.
De pe malurile Senei la corsicanul Castel Punta
Georges Jules Victor Clairin, Incendiu la Palatul Tuileries, 1871
Această împărţire a spaţiului se păstrează în tot timpul Imperiului şi al Restauraţiei. Ludovic-Philippe hotărăşte să facă unele modificări când se instalează în vechile apartamente ale Mariei Antoaneta, împreună cu soţia sa, Marie-Amélie. Strălucirea locului este readusă de Napoleon al III-lea, în 1852. Soţia lui, Împărateasa Eugénie, a fost singura suverană care a decis să locuiască la etajul I, alături de apartamentele oficiale, decorând remarcabil interiorul. Acuarele, picturi, desene şi fotografii dau o idee despre cadrul vieţii intime a regilor francezi. Dar un incendiu pune capăt legendei în 1871. El este hotărât de unul dintre şefii militari ai Comunei, Jules Bergeret. Cinci căruţe cu petrol, gudron şi praf de puşcă sunt risipite în diferite aripi ale palatului. Incendiul a durat 48 de ore, iar căldura a fost atât de mare încât aproape o săptămână de la stingerea incendiului nimeni nu s-a putut apropia de ruine. Întreaga decoraţie a dispărut, dar clădirea a rămas în picioare, devenind una dintre provocările politice, între deputaţii monarhişti şi cei republicani. Ultimele vestigii sunt distruse după 1880. Locul este ocupat astăzi de Grădinile Tuileries.
Ruinele palatului au rămas în picioare timp de 11 ani după incendiu. Dar cea de a treia Republică a decis să nu restaureze Tuileries, care devenise simbolul regimurile regale şi imperiale. În 1882, Adunarea Naţională a decis demolarea ruinelor care au fost vândute unui antreprenor particular pentru suma de 33.300 de franci-aur, în pofida protestelor Baronului Haussmann şi ale altor membri ai cercurilor artistice şi de arhitecţi. Demolarea a început în februarie 1883 şi s-a terminat în septembrie, acelaşi an. Dar, în mod curios, numeroase părţi ale acestor ilustre ruine au fost cumpărate de particulari şi transformate în edificii publice sau particulare. Porţiuni din pietrele şi marmura lui au servit la construirea în Corsica, lângă Ajaccio, a Castelului Punta.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.