”Moștenirea crizei financiare globale ar fi putut fi o reimaginare a economiei de piață. Ar fi putut face loc unui model care să permită tuturor să câștige. Discursurile și promisiunile îndrăznețe care au urmat prăbușirii financiare – gândiți-vă la Barack Obama, Gordon Brown, Angela Merkel și restul – au conturat o asemenea perspectivă. În schimb, s-a ajuns la Donald Trump, Brexit și naționalism. Procesul care a început cu prăbușirea băncii Lehman Brothers, în septembrie 2008, a avut doi mari perdanți – democrația liberală și frontierele internaționale deschise. Vinovaților, printre care se află bancheri, guvernatori de banci centrale și institutiile de reglementare, politicieni și economiști, nu le mai pasă de responsabilitatea lor”, scrie Philip Stevens, director al board-ului editorial al Financial Times.
”Lumea s-a schimbat în mod evident, însă nu în maniera ordonată și structurata care ar fi fost un semn al unei reforme inteligente. După un deceniu de venituri care stagnează și de austeritate fiscală, nimeni nu poate fi suprins că cei care au suferit cel mai mult de pe urma consecințelor economice ale crizei susțin acum revoltele populiste împotriva elitelor. În democrațiile bogate, segmente importante ale populației au ajuns să respingă economia laissez-faire și frontierele deschise ale globalizării. Imigrația la scară mare poate fi dăunătoare și în cele mai bune vremuri, dar dacă se întâmpla în perioade de austeritate, imigranții devin țapi ispășitori.
Cel mai frapant este cât de puțin s-a schimbat modul de operare a piețelor financiare. Au fost demiși o mână de bancheri și câteva instituții au primit amenzi și penalizări. Însă adevărata povară a căzut pe spinarea statului și a acționarilor. Arhitecții capitalismului dezlănțuit nu fac decât să-și numere și acum bonusurile. Cel mai rău lucru care li s-a întâmplat este că vor trebui să aștepte ceva mai mult până să-și acceseze conturile. În ciuda reformelor (băncile trebuie să aibă acum ceva mai mult capital și să aibă mai mulți angajați), viața de pe Wall Street și din City-ul londonez merge la fel ca și înainte. Bancherii sunt plătiți uriaș pentru activități inutile din punct de vedere social, contribuabilii finanțează subsidii generoase de la stat pentru bănci, sub forma garanțiilor că băncile sunt prea mari pentru a falimenta, iar matematicienii inteligenți creează noi instrumente obscure și periculoase pentru a-i ține ocupați pe traderi.
Acum, ca și atunci, profitul este privatizat și riscurile sunt naționalizate. Lipsește doar competiția, cea care menține onestitatea capitalismului. Ne întrebăm dacă nu cumva a dispărut cultura bancară, căci lecțiile crizei au fost lăsate la o parte pentru a fi prea învechite în momentul în care vor fi publicate. Bancherii centrali au negat orice complicitate. La fel au făcut și agențiile care trebuiau să supravegheze piețele financiare. Alan Greenspan, care a fost președintele Federal Reserve până în 2006, a fost promotorul piețelor dezlănțuite. Acum, el este în continuare venerat și considerat un înțelept. Mervin Kig, în calitate de guvernator al Bank of England, a dat vina pentru criza financiară pe băncile de investiții. Acum s-a retras din funcția publică și este consultant a Citigroup.
Cât îi privește pe politicieni, ei au promis că finanțele vor fi date jos de pe soclul lor de aur și că oamenii simpli vor conta mai mult decât Wall Street, că piețele vor fio servitorii, nu stăpânii oamenilor. ”Suntem împreună”, spunea ministrul britanic de Finante George Osborne. Nu suntem. Costul crizei a căzut în mare parte pe umerii celor cărora le era cel mai greu să-l suporte. Măsurile fiscale s-au concentrat pe reducerea cheltuielilor publice, nu pe taxe mai mari. Cu cât câștigi mai puțin, cu atât te bazezi mai mult pe cheltuielile statului. Victima a fost clasa celor care muncesc din greu, atât de dragă politicienilor când au nevoie de voturi.
Toate aceste observații evidente nu fac decât să explice revenirea populismului. Cine mai poate fi surprins că americanii simpli care au rămas fără slujbe sigure îl susțin acum pe Trump? Nu este de mirare că aceeași categorie a susținut Brexitul, alimentata de retorica toxică care pune declinul lor economic pe seama imigranților. Uitați-vă în Europa și veți vedea cum ascensiunea naționalismului extremist se asociază cu erodarea economiei sociale de piață – o marcă a capitalismului care a dat glas alegătorilor obișnuiți.
Tensiunile au fost amplificate de tehnologia digitală și de giganții anticoncurențiali din domeniu. Prețul evaziunii agresive comise de Google cade tot pe umerii celor care îl pot suporta cel mai greu. Sentimentul care i-a mobilizat pe populiști a fost cel al injustiției, al credinței că elitele sunt indiferente la greutățile lor.
Trump și toți ceilalți nu au soluții. Dimpotrivă, baza electorală viitoare a lui Trump va fi formată chiar din victimele războaielor sale comerciale. Sunt oameni care au fost deja jefuiți prin reducerile de taxe aplicate de Trump. La fel, în Marea Britanie, categoriile care au votat pentru Brexit vor fi cel mai grav afectate de ieșirea din UE. Liga din Italia și Frontul Național din Franța vând aceeași falsă soluție. Însă multe dintre problemele pe care le identifică sunt corecte.
Istoricii vor studia criza din 2008 ca pe un moment în care cele mai puternice țări din lume au cedat poziția de lider, iar globalizarea a început să dea înapoi. Restul lumii a ajuns la concluzia ca nu prea are ce învăța de la Vest. În momentul căderii comunismului, mulți au crezut că democrațiile liberale și deschise vor avea o hegemonie permanentă. Dar ceea ce îi va contraria cel mai mult pe viitorii istorici va fi de ce ”vechiul regim” a fost atât de comod și s-a complăcut (sau a fost complice, mai degrabă) cu ideea propriei dispariții.”
iar vrei sa ne vrajesti ca’marmota invelea ciocolata in staniol”. Cei care au facut si fac razboaiele,au facut si criza din 2008. deja esti in plus,deoarece vine o generatie care nu mai pune botu la vrajeala sefilor tai.