Muzeele și institutele de cercetări dețin tot felul de colecții științifice, una mai interesantă sau mai ciudată decât celelalte. La Institutul Național de Antropologie al Academiei Române există o colecție stranie, care le dă fiori de gheață pe șira spinării celor mai slabi de înger: un șir lung de vitrine în care stau, aliniate ca la armată, 6.483 de cranii umane. Unică în țară, aceasta este colecția adunată, în câteva decenii, de către marele savant român Francisc Reiner.
Strânse la un loc, preparate și conservate după toate regulile științei, miile de cranii par, mai curând, niște statuete cioplite în fildeș, pe care patina timpului și-a pus amprenta. Fiecare dintre ele are în spate câte o istorie personală: istoria unor oameni vii din alte vremuri, care par că te privesc și acum, din spatele orbitelor goale și întunecate.
Moștenirea lui Reiner
Acum, în aceste vremuri seci, în care te miri ce fotbalist ori starletă, care apare aproape despuiată în public, sunt zeii de mucava la care ne închinăm ca niște hipnotizați, doar oamenii de știință mai știu cine a fost și ce a însemnat Francisc Reiner pentru știința și cultura românească. La începutul secolului trecut, într-o perioadă în care știința antropologiei abia își făcea apariția în lume, Reiner a fost cel care a introdus-o și în România.
Viitorul savant s-a născut în anul 1874, într-o familie de intelectuali austrieci din Bucovina, motiv pentru care, inițial, a avut cetățenie austriacă. Cetățenia română a obținut-o abia în 1904, când intrase deja în „circuitul“ universitar românesc. Francisc Reiner și-a început studiile la Iași, dar și le-a continuat la București, unde, în 1892, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Încă student fiind, a fost ales de profesorul Al. Obregia să devină preparator în laboratorul Catedrei de Histologie. Următorii 17 ani a fost medic internist la Spitalul Colțea. Apoi, între 1914 și 1918, el și soția sa, Marta Trancu-Reiner (prima femeie chirurg din România), au fost medicii care i-au tratat pe răniții de război de pe fronturile primei conflagrații mondiale. Tot în acea perioadă Francisc Reiner a condus Spitalul Filaret, actualul Spital de Pneumologie „Marius Nasta“, iar în 1920 a devenit șeful Catedrei de Anatomie a Facultății de Medicină din București, funcție pe care a ocupat-o până la pensionare. Venirea lui în această funcție a fost momentul în care a început să se ocupe, cu adevărat, de antropologie. În anul 1939, Francisc Reiner a solicitat Consiliului Profesoral al Facultății de Medicină să înființeze un institut de antropologie. Inițial, în 1939 a fost vorba despre un Muzeu și Laborator de de Antropologie, care a funcționat în cadrul Facultății de Medicină. În toamna anului 1942, Institutul a căpătat autonomie, iar sub patronajul Universității București a primit numele pe care îl are și azi. Ulterior, autoritățile vremii au trecut Institutul ba sub autoritatea Ministerului Educației, ba sub a Ministerului Sănătății, iar în final sub patronajul Academiei Române.
„Vânătorul“ de capete
Atunci când Francisc Reiner a pus bazele Institutului de Antropologie, i-a adus drept „zestre“ bogata lui colecție de material osteologic, inclusiv miile de cranii adunate în câteva decenii de activitate. Unică în România și printre cele mai mari din Europa, aceasta este o colecție strict științifică, la care publicul larg nu prea are acces. A existat totuși o excepție: pe la începutul anilor ’90, o bună parte a craniilor au fost expuse, vreme de câteva săptămâni, la Galeria „Catacomba“, unde au fost văzute de câteva mii de vizitatori care s-au perindat prin fața lugubrelor exponate.
Cele câteva mii de cranii ale colecției Reiner au fost „recoltate“ și preparate între anii 1920 şi 1940. Considerate, de obicei, obiecte-simbol ale morții, ele au fost adunate la un loc tocmai pentru a sluji medicina: în acele vremuri în care nu existau nici ecografe și nici scannere RMN, singura posibilitate de a învăța modul în care s-ar putea executa intervenții chirurgicale pe creier era studiul efectuat asupra unor cranii. Circa jumătate din cele 6.483 de cranii au identitate cunoscută. Din acestea, 2.162 au fost bărbați, iar 1.232 femei. În ceea ce privește originea etnică, circa 95% din cranii provin din cadrul populației românești, iar restul de la minoritățile naționale din acea perioadă: maghiari, germani, evrei, turci, sârbi, ruși. Acestora li se mai adaugă câteva cranii de coreeni, care au fost aduse în țară pe la mijlocul anilor ’50.
Dincolo de importanța lor științifică, fiecare dintre acelea ascunde povestea unui om care, înainte de a deveni exponat de colecție, a avut o viață încheiată, în majoritatea cazurilor, în mod tragic. În general, craniile din colecție au aparținut unor oameni din familii sărace, care, neavând bani să-i îngroape, i-au abandonat în spitale. Motiv pentru care mulți dintre ei au ajuns „material de studiu“ în laboratoarele Facultăţii de Medicină.
Iar meseriile pe care le-au practicat acele persoane, consemnate în fișele de evidență ale colecției, demonstrează că ele proveneau fie din clasa de mijloc, fie din cea mai de jos a societății românești interbelice și practicante ale celor mai diverse profesiuni: muncitori, agricultori, femei casnice, servitoare, cerșetori, cizmari, șoferi, zidari, dar și prostituate. În ceea ce privește cauzele de deces, cel mai des întâlnită era tuberculoza. Acesteia i se adăugau diverse boli digestive extrem de grave, inclusiv ciroza cauzată de alcoolismul cronic, scleroza cardio-renală, pneumonia, precum și sifilisul. Urmele sifilisului, boală pe atunci practic incurabilă, se pot observa și acum: craniul plin de găuri roase şi înnegrite, cu o erodare a osului care arată că sifilisul ajunsese în fază terminală. În alte cazuri, motivul morții nu era la fel de oribil. Un anume Petre Ionescu, cizmar de meserie, a murit în 1936 la Spitalul Brâncovenesc, din cauza unei ocluzii intestinale. El nu avea familie, astfel că nimeni nu i-a luat trupul ca să-l înmormânteze creștinește. Un alt craniu cu identitatea stabilită este cel al lăutarului Ioan Dedu. La un moment dat, el fusese supus la o trepanație craniană, în urma unei operații pe creier efectuate conform procedurilor din acea vreme. În mod cu totul neașteptat, intervenția chirurgicală pe creier pare să fi reușit: marginile găurii sunt ușor rotunjite, semn că osul începuse să se refacă, iar operația să se vindece. Ulterior, în 1937, lăutarul Dedu a murit într-un spital de boli mintale, dar nu din cauza operației pe creier, ci din cauza unei afecțiuni de natură psihiatrică. Craniul unei femei de circa 20 de ani i-a aparținut unei tinere servitoare care, la sfârșitul unui episod amoros, a ales să-și pună capăt zilelor înghițind sodă caustică. Un alt craniu păstrează urmele unei lovituri de sabie, probabil rezultatul unui duel. În schimb, craniul care are o gaură mică, rotundă, situată aproape de tâmpla dreaptă, ar putea fi considerat un soi de „trofeu de război“: a aparținut unui soldat turc mort în timpul luptei de la Plevna.
Falșii extratereștri
Amatorii de povești despre „extratereștri“ își argumentează teoriile prin existența unor cranii ciudate, bombate în lateral, aproape sferice, a căror greutate este cu mult mai mică decât cea normală. Și în colecția Reiner există câteva asemenea ciudățenii. Departe de a fi aparținut unor „oameni veniți din stele“, forma acestora este semnul clar al „hidrocefaliei“ – o boală gravă, cândva mortală, care afecta copii cu vârste cuprinse între câteva luni și circa 2-3 ani. Este vorba despre o maladie relativ rară, a cărei manifestare este acumularea de lichid în cutia craniană, care se umflă, căpătând această formă ciudată. Printre craniile aflate în colecțiile Institutului Național de Antropologie există și altele, la fel de ciudate, care amintesc de Oblio, simpaticul erou al unui serial de animație, prezentat și pe micile ecrane de la noi. Dar povestea acelora, mult mai complexă decât o manifestare patologică, o vom aborda ceva mai departe.
„Urmașii“ lui Francisc Reiner
Activitatea de cercetare inițiată de Francisc Reiner a fost continuată și extinsă de cercetătorii de la Institutul Național de Antropologie. Iar dacă primele cercetări din acest domeniu s-au extins doar „pe orizontală“, printre contemporanii acelei perioade de pionierat, cercetătorii de astăzi și-au extins activitatea coborând și în timp, până în negurile preistoriei. Iar în această privință cercetările sunt efectuate în cadrul unui Laborator de Paleoantropologie, care deține colecții osteologice ce acoperă, din punct de vedere cronologic, o perioadă de peste zece mii de ani. Fără a fi istorici profesioniști, specialiștii acestui laborator participă la săpături arheologice din cele mai diverse zone, iar de acolo recoltează material osteologic pe care-l studiază mai ales din punct de vedere genetic. Cele mai vechi (circa zece mii de ani) vestigii de acest fel sunt 25 de schelete care provin din Mezolitic, perioadă de la sfârșitul Paleoliticului. Alte 200 provin din Neolitic, în timp de doar 50 sunt din Epoca Bronzului. 50 de schelete sunt datate în prima parte a Epocii Fierului. Acestora li se adaugă câteva sute de morminte de incinerație, ritual funerar specific dacilor. Alte o mie de schelete provin din epoca greco-romană plus încă o mie din perioada medievală.
ADN-ul strămoșilor
Alături de studiul osteologic propriu-zis, specialiștii Institutului Național de Antropologie efectuează și o serie de analize genetice, care oferă răspuns la niște probleme pe care arheologia singură nu le poate rezolva.
Cele mai vechi schelete studiate sunt cele 25 din Mezolitic provenite din așezarea de la Schela Cladovei, de pe malul Dunării. Pornind de la analizele ADN-ului extras din ele, specialiștii au aflat că oamenii acelor timpuri îndepărtate aparțineau unor populații din Estul Europei, dar, concret, nu s-a putut afla când anume au venit acolo. Oamenii acelor vremuri erau vânători- culegători care au trăit acolo vreme îndelungată. Spre deosebire de alte populații preistorice, aceștia au rămas pe loc, dar au dispărut cu timpul, când moștenirea lor genetică s-a „diluat“ până când a fost înghițită de alte populații de agricultori, provenite din sudul Europei. Cu toate că au trăit în vremuri atât de îndepărtate, nici oamenii de la sfârșitul Paleoliticului n-au fost scutiți de războaie. Iar ca dovadă a acestui fapt stă un craniu care atunci când a fost descoperit, mai avea încă înfipt în obraz vârful din silex al unei săgeți ce a provocat moartea acelui om. O altă săgeată, letală și aceasta, a fost găsită într-o vertebră provenită de la un alt schelet. De asemenea, pe alte oase se văd clar urmele unor fracturi.
În schimb, cele 200 de schelete din Neolitic vorbesc despre o etapă istorică superioară. Provenite din așezări ale culturilor Boian, Gumelnița și Starcevo Criș, acestea au aparținut unor indivizi mai sănătoși care trăiau mai mult decât cei din Mezolitic. În general, aveau dantura completă, dar deseori tocită din cauza fragmentelor de piatră provenite de la râșnițele pe care-și măcinau cerealele consumate zilnic. Și în cazul acestora s-au descoperit urme ale unor fracturi ce au fost tratate corect, dovadă că existau o cooperare și o întrajutorare între indivizii aceleiași comunități.
Analizele genetice efectuate asupra celor 50 de schelete provenite din Epoca Bronzului demonstrează și ele mișcări de populații din diverse zone ale țării, după niște trasee care, desigur, nu au nimic în comun cu granițele din vremea noastră. Scheletele provenite din această epocă sunt deseori însoțite de un bogat inventar funerar, care depune mărturie despre o civilizație cu nimic inferioară celor din restul Europei.
Din Epoca Fierului, specialiștii institutului dețin doar 50 de schelete pe care le-au putut studia. În schimb au la dispoziție câteva sute de morminte de incinerație. Iar asta, pentru că, în cea mai mare parte a acestei perioade, ritualul funerar presupunea arderea celui decedat pe o platformă special amenajată, după care oasele calcinate erau introduse în urne din lut, frumos ornamentate, care erau îngropate în cimitire special amenajate. Același ritual era folosit și de strămoșii daci, astfel că nici în cazul lor materialul osteologic provenit de la ei nu a permis efectuarea unor expertize ADN.
Capetele lungi
Dacă micile cranii sferice, prezente și în colecția lui Francisc Reiner, sunt expresia unei maladii deosebit de grave, specialiștii antropologi s-au întâlnit în cursul activității lor cu alte cranii, deosebit de ciudate. Este vorba despre niște cranii alungite, care, spre deosebire de cele sferice, au aparținut unor adulți ce și-au modificat de bunăvoie forma capului pentru că acel aspect ciudat era considerat un semn de frumusețe și distincție. Pe meleagurile noastre, acest „rafinament“ estetic a fost apreciat mai ales de către populațiile hunice, în rândurile cărora deformarea craniului la femei era considerat un semn de frumuseţe şi distincţie, fiind practicat mai ales în cadrul familiilor de rang înalt. Deformarea craniului începea de la vârste foarte fragede. Practic, capul copilului era legat strâns cu o faşă a cărei lățime creștea treptat. În timp, această intervenție modifica forma cutiei craniene, modificare ce rămânea permanentă la vârsta adultă. Istoricii susțin că acest obicei a fost practicat inițial de către populațiile sarmatice, de la care a fost preluat și de membrii aristocrației hunice. În mod ciudat, această procedură ciudată a fost utilizată și în alte zone ale lumii, din America Centrală (populația maya) până în Africa și Polinezia. Peste tot această formă ciudată a craniului este considerată un semn de frumusețe, dar și al unei inteligențe superioare.
Prințesa hunilor
Pe teritoriul țării noastre s-au descoperit cranii astfel deformate, prin toate locurile prin care au trecut hunii. Dar unul este cu adevărat celebru: craniul de la Gherăseni, despre care specialiștii consideră că ar fi al unei prințese hune. În primăvara anului 1965, în timp ce-și arau ogorul, doi oameni din această localitate au descoperit un mormânt care părea deosebit de vechi. Chemați la fața locului, arheologii au recuperat în totalitate piesele depuse în mormânt alături de defunct, printre acestea numărându-se o diademă și o oglindă din bronz lustruit, un fragment dintr-o greutate din lut şi câteva fragmente provenite de la un vas din ceramică. Pe baza acestui inventar arheologic s-a putut stabili şi perioada în care avusese loc această înmormântare, estimată a fi prima jumătate a secolului V. Remarcabil este faptul că diadema de la Gherăseni este singura bijuterie de acest fel descoperită întreagă. În timp, alte 25 de diademe similare au fost descoperite în morminte răspândite pe o arie geografică extinsă, cuprinsă între actualul Kazahstan şi Europa Centrală. Analiza antropologică efectuată ulterior asupra oaselor din mormântul de la Gherăseni a oferit informaţii aproape complete despre originea scheletului. Acum, acest craniu se află la Institutul de Antropologie din București. Este unul dintre cele mai alungite cranii descoperite, semn că prinţesa hună avea un rang deosebit de înalt și avea o poziție socială deosebit de importantă în cadrul comunității ei. A murit înainte de a împlini 25 de ani şi, cel mai probabil, se născuse pe aceste meleaguri, căci hunii ajunseseră în zona Buzăului cu vreo câteva generaţii înainte.
Am o idee geniala! Sa fie expus la loc de cinste si craniul lui Dragnea de cand era el mic. Poate-l doneaza pentru muzeu. Ar deveni celebru, primul om care si-a donat craniul din copilarie pentru muzeu. Un om atat de destept si devotat care a facut sa curga valuri ce bunastare peste Romania, merita aceasta onoare. Va veni lumea sa-l atinga si sa ia inteligenta, ca la mausoleul lui Lenin.
Eu il propun pe al dumitale. Asa o dovada de inteligenta cum ai dat in scrierea acestui comentariu, mai ra.
Ai mult umor doamna, felicitari! A existat pe vremuri si un banc pe subiectul asta, depre craniul lui Cezar din copilarie, probabil ca-l stiai si l-ai prelucrat ad-hoc. Nu-l lua in seama pe Martin, este un individ constipat la cap, lipsit total de umor si caruia trebuie sa-i explici pe indelete poanta unui banc. Si nici atunci nu e prea sigur ca o intelege. Cunosc genul asta de oameni cu mintea ingramadita de sabloane de gandire si de texte in limba de lemn.