Italia pare să fie țara care le-a trăit pe toate în epoca postbelică: peste două decenii de terorism politic de extremă stânga și extremă dreapta (cu asasinarea premierului Aldo Moro, comemorată de curând), mafia și asasinarea judecătorilor Borsellino și Falcone, oparațiunea Mani Pulite și prăbușirea a ceea ce avea să fie cunoscut ca Prima Republică, în 1992, cu dispariția partidelor tradiționale. Actuala criză politică este însă considerată de analiștii italieni ceva nemaivăzut și extrem de periculos. Motivul: spre deosebire de cele precedente, cu origini de multe ori în afara politicii, actuala criză este una pur politică, venită în urma unui larg vot democratic care obligă sistemul să legitimeze forțele politice antisistem.
Premier de la FMI
Președintele Italiei, Sergio Mattarella, refuză să cedeze în fața forțelor populiste antisistem. Pentru că s-a opus numirii unui ministru al Economiei octogenar, un eurosceptic convins, premierul desemnat, Giuseppe Conte, un om de paie agreat de coaliția majoritară din parlament (Liga și Mișcarea de 5 Stele), a renunțat la formarea guvernului. ”Numirea ministrului Economiei este mereu un mesaj imediat de încredere sau de alarmă pentru actorii financiari și economici”, iar numirea ministrului eurosceptic ar susține ”o linie ce duce la ieșirea inevitabilă a Italiei din zona euro”, și-a argumentat președintele decizia. Mandatul a trecut la omul desemnat de președinte, Carlo Cottorelli, de data aceasta un tehnocrat și, mai mult, unul care a criticat într-un articol recent programul populiștilor și care a fost înalt funcționar FMI. Misiunea guvernului tehnocrat va fi aceea de a organiza alegeri cel târziu în 2019. Dacă guvernul nu va avea susținere parlamentară și va fi trântit, atunci alegerile anticipate pot avea loc în luna august.
Luigi di Maio, șeful celui mai mare partid parlamentar, Mișcarea de 5 Stele, arată că decizia președintelui este ”de neînțeles”. ”Să spunem limpede că este inutil să mergi la vot, pentru că guvernele sunt făcute, de fapt, de agențiile de rating și de lobby. Mereu aceleași”, a spus di Maio, care îl acuză pe președinte de ”înaltă trădare” și a cerut inițierea procedurii de destituire a lui Mattarella. Salvini, liderul Ligii (Nordului), vrea ca Italia să aibă ”un guvern care să apere interesele cetățenilor”, scrie La Repubblica. ”Nu vrem să fim servitorii nimănui și Italia nu este o colonie”, a spus Salvini.
Votul popular nu este respectat
Una dintre afirmațiile recurente la posturile de televiziune ce susțin partidele câștigătoare este ”votul popular nu a fost respectat”, iar replica taberei adverse este că numirea lui Paolo Savona la Economie nu a fost supusă votului. O dispută asemănătoare cu cea din România ultimilor ani. Altă marotă a taberei populiste câștigătoare este că președintele este vinovat de înaltă trădare. Replica argumentată a partidelor tradiționale este că Mattarella are prerogativa numirii miniștrilor și a influențării formării guvernului. Mai mult, în caz de criză sistemică, spre care Italia se îndreaptă cu pași repezi, președintele poate fi parte activă în politică. Istoria constituției din 1947 oferă mai multe asemenea exemple, legate, de regulă, de numirea miniștrilor Justiției. Președintele Scalfaro s-a opus propunerii lui Silvio Berlsuconi din 1994, președintele Ciampi a făcut-o din nou, tot impotriva lui Berlusconi. Recent, în 2014, propunerea pentrui Justiție a guvernului Renzi a fost refuzată de președintele Napolitano. Apoi, pentru a fi decredibilizate, partidele populiste care au câșigat votul a 18 milioane de italieni sunt atacate pentru linia anti-științifică și retrogradă, câtă vreme susțin tacit campaniile antivaccin.
Reflexe condiționate: comuniștii de ieri și ”barbarii” de azi
Indiferent de disputa mediatică, lansată și din afara Italiei, de Financial Times sau The Economist, care vorbesc despre ”barbarii” populiști care asediază Roma, criza rămâne. Ea nu este o criză provocată doar de populiștii lui di Maio și Salvini și nici de măsurile de austeritate ale guvernului tehnocrat al bancherului și fostului comisar european Mario Monti, în 2011-2013. Este o criză a unui sistem politic conceput imediat după Al Doilea Război Mondial pentru a nu permite venirea la putere a Partidului Comunist Italian, care a câștigat vreme de decenii 30% sau mai mult din voturi și o făcea pentru că se deosebea de celelelate partide comuniste, pentru că fusese fondat de intelectuali precum Antonio Gramsci și Palmiro Togliatti și atrăgea mereu intelectuali. Tabăra pro-occidentală a replicat la ascensiunea taberei pro-comuniste ”inventând” inclusiv apariții ale Fecioarei Maria în Sudul sărac, care le spunea oamenilor să nu voteze cu PCI.
În 1979, jurnalistul italian Alberto Ronchey a numit această caracteristică a politicii italiene drept Factorul K – practic, interzierea ajungerii la guvernare a unui partid din cauza legăturii sale cu URSS, într-o țară aliată a Americii. Astfel, începând din 1946 și până la la cutremurul numit Mani Pulite, Italia a fost condusă doar de creștin-democrații de dreapta (cu excepția guvernului socialist al lui Betino Craxi, care a sfârșit cu un scandal uriaș și exilul premierului peste Mediterana, în Africa). În acest timp, stânga a primit, pentru asigurarea liniștii sociale, în compensație posturi în linia a doua a administrației. Un sistem democratic olog care a favorizat corupția, însă care a asigurat loialitatea față de blocul occidental.
Pactul de loialitate cu piețele financiare și cu Vestul
Acum, situația din Italia este diferită, pentru că partidele ce reprezintă un inamic pentru sistem nu intenționează nici să înțeleagă și nici să accepte ideea că trebuie să se retragă în plan secund, tocmai pentru a apăra Italia de un atac precum cel al URSS în timpul Războiul Rece. Președintele Italiei încearcă să provoace un gest reflex al electoratului, spunând că acceptarea unui anumit ministru ar însemna un act de trădare față de aliați (în cazul de faăța Vestul și ”piețele financiare”) și că lipsa de loialitate față de un pact nescris poate atrage consecințe grave. Însă generațiile s-au schimbat, iar constituția și sistemul italian au fost concepute pentru a respinge ”factorul comunism”, mai puțin ”factorul populism”, de unde îngrijorarea din cancelariile vestice și a piețelor financiare.
Chiar și în perioada Războiului Rece, în Italia s-a vorbit deseori despre ”suveranitate limitată”, despre ”democrație blocată” și despre forțe ostile schimbării, reprezentate de dreapta eternizată la putere. Politica ”Factorului K” a fost una dintre cauzele prăbușirii Primei Republici Italiene. Iar dacă electoratul din România se întreabă cum au ajuns la putere o mulțime de neaveniți, ar trebui să aibă în vedere că, în urma acestei democrații oloage și a ”suveranității limitate, puterea din Italia a fost monopolizată de un cântăreț dintr-un bar devenit mare afacerist protejat de guvernările loiale aliaților și al cărui scop nu a fost în primul rând să ridice țara, ci să-și protejeze afacerile.
Un articol foarte interesant. Pacat ca nu sunt explicitate mai mult evenimentele.
Asa este. Ar fi trebuit sa fie analizata si mansuetudinea politica, inainte de anii 1980, fata de Mafia.