Poolouri, adică Paranoia Schwartz (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2

 Lecţia de economie politică

Domnul Gough stătea de jumătate de oră şi-l urmărea pe Finch pescuind. Era o adevărată plăcere să-l vezi pe omul ăsta, trecut de prima tinereţe, neras, jerpelit, însă totuşi atît de distins în activitate. Se vedea de la o poştă că Finch e un adevărat profesionist. Şi, într-adevăr, domnul Gough putea constata cum în acea jumătate de oră, Finch scoase la mal trei peşti frumoşi, trei exemplare superbe. Alături, mai mulţi pescari amatori se străduiau în zadar să prindă peşte dintr-o mare, care pentru ei părea să fie lipsită de orice vietate.

Dar, spre surprinderea domnului Gough, după ce pescuise exemplarul cel mai frumos – şi cu cîtă uşurinţă se agăţau peştii de cîrligul lui Finch, spre disperarea celorlalţi pescari, profesionistul îşi adună lucrurile, se retrase la umbra unui copac şi se culcă. În doar cîteva clipe, aţipi.

“Uite, gândi Gough, de ce sînt prăpădiţii ăştia atît de săraci… Dacă n-ar fi atît de leneşi şi ar lucra conştiincios, în cîteva luni li s-ar ameliora simţitor situaţia.” Tot gîndindu-se, domnul Gough se enervă de-a binelea. Pînă la urmă, nu mai răbdă, se îndreptă spre copacul sub care dormea marele pescar şi tuşi de cîteva ori. Finch se trezi.

– Ascultă, îi spuse domnul Gough cu blîndeţe nefericitului. Eu vreau să îţi luminez mintea.

– Luminaţi-mi-o.

– Uite, zise domnul Gough, încurajat de admirabila receptivitate a pescarului. (Unii oameni sunt plini de bunăvoinţă. Păcat că, de cele mai multe ori nu este cine să-i lumineze…) Uite, tu ai prins acum trei peşti. Trei, nu? Acum să-mi spui de ce te-ai oprit din muncă?

– Păi, ce era să mai fac?

– Să prinzi mai mulţi peşti!

– De ce?

– Cum de ce?! Ca să-i mănînci.

– Dar mie şi nevesti-mi ne ajung cîţi am prins. Ba, mi-e tare teamă să nu trebuiască să mai şi aruncăm unul.

– De ce să-l arunci?! Poţi să-l vinzi!

– Da? De ce?

– Să-ţi cumperi o undiţă mai bună.

Finch se scărpină după cap.

– Mda, recunoscu el, ar fi o soluţie, Dar o undiţă mai bună e mult mai scumpă ca un peşte.

– Vezi? De aia îţi spun că nu trebuia să se opreşti din munca ta! Tu eşti pescar? Eşti! Ce trebuie să faci? Să pescuieşti. De aia eşti pescar. Deci, dacă mai lucrai o oră, puteai să-ţi cumperi din peştele obţinut o undiţă mai bună.

– Da? Mda… Dar de ce-mi trebuie mie o undiţă mai bună?

– Cu o undiţă mai bună ai prinde mai mult peşte. Şi asta cu acelaşi efort.

– Asta-i clar, spuse Finch. Dar de ce să prind mai mult peşte?

– Ca să-ţi cumperi o undiţă. La fel de bună.

– Încă una? De ce?

– Ca să prinzi şi mai mult peşte. Cu două undiţe bune, un pescar ca dumneata ar putea scoate… ohohoho!

– M-aş descurca eu, nu zic nu… Dar de ce să prind mai mult peşte?

– Pentru ca să-l vinzi! Nu înţelegi, omule? Din banii primiţi, în scurt timp, ai putea să-ţi cumperi o barcă.

– Ehei! Cu o barcă m-aş duce cu ea goală şi m-aş întoarce cu ea plină.

– Vezi? Vezi c-ai priceput? Ai putea prinde atât peşte încît în cîteva luni să-ţi cumperi un vaporaş.

– Da? Aş putea, admise Finch, mai scărpinîndu-se o dată după cap. Un entuziasm încă necunoscut îl cuprinse. Dar unda trecu la fel de repede pe cum a venit. Şi ce să fac eu cu un vaporaş?

– Cu un vaporaş? Dacă ai avea un vaporaş, ai putea să-ţi angajezi cîţiva pescari, băieţi de nădejde, să pescuiasă ei în locul dumitale.

– De ce să pescuiască ei în locul meu?

– Pentru că dumneata ai avea bani.

– Da? Şi ce să fac cu banii?

– Dar nu înţelegi? Domnul Gough era de-a dreptul revoltat în faţa unui caz atît de evident de lipsă de înţelegere a economiei politice. Ei ar pescui, iar dumneata ai putea să te culci şi să dormi.

– Da? mai întrebă pentru ultima dată Finch. Dar, vă rog frumos, aşa ce fac? Şi se culcă la loc, protejat de copacul bătrîn şi noduros, îşi aşeză pălăria jerpelită peste faţa nerasă şi, după cîteva clipe, începu să sforăie.

“Este soarta obişnuită a celor fără noroc de a avea în viaţă un început foarte vesel, dar un sfîrşit foarte trist.” – (Graciam, Or., 59.)

Ratatul

Gough, aflat la sfîrşitul vieţii, constată că n-a avut niciodată noroc în viaţă. De mic copil dorise să devină astronom: deja de atunci pasiunea lui fusese aceea de a scruta noaptea cerul şi de a se imagina în mijlocul nenumăratelor stele colindînd de o eternitate bolta. Visase să devină astronom, dar nu s-a putut.

La început, a trebuit să înveţe o meserie “sigură” spre a-şi putea întreţine mama, rămasă văduvă cu doi copii. Muncise mult, lucrase într-un spital, obţinuse o bursă, iar la 23 de ani era medic. Intenţionase să se ocupe, în timpul liber, de astronomie, însă îşi deschise un cabinet şi avea atît de mult de lucru, încît nopţile, cînd ar fi putut scruta cerul, adormea îndată ce punea capul pe pernă.

Apoi veni moştenirea. Devenise, pe neaşteptate, unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş. Nu mai trebuia să-şi facă griji materiale, dar era obligat să-şi administreze importanta avere. Era atât de prins încît nici vorbă să-i rămînă timp pentru astronomie.

Cît timp lucrase din greu în cabinetul lui de medic, cîştigase binişor, însă faima nu-i depăşise cartierul. Acum, cînd îşi deschisese o clinică, pe unde dădea de două ori pe săptămînă, devenise un specialist de reputaţie naţională, fiind ales în tot felul de comitete şi organizaţii de specialitate, toate astea îndepărtîndu-l şi mai mult de astronomie.

Căsătoria sa fusese un eveniment monden de pagina întîi a ziarelor şi revistelor ilustrate. Soţia sa provenea dintr-o veche familie nobiliară, era frumoasă şi cultă şi se îndrăgostise de el, ascultîndu-l cît de frumos povestea visele sale astronomice. În curînd, îi dărui trei copii, care i-au moştenit, din plin, toate calităţile. Cînd să se mai ocupe Gough de astronomie?

După toate astea, viaţa păru să fi înnebunit cu totul în privinţa lui Gough. Numai şi numai spre a-l îndepărta iremediabil de astronomie, îl copleşi, într-o avalanşă neîncetată, cu onoruri peste onoruri, titluri peste titluri, obligaţii peste obligaţii. Bietul om deveni atît de bogat şi atît de celebru, încît nu mai avea timp nici măcar zece minute pe zi, dacă acestea nu erau programate riguros de trei secretari particulari cu o lună înainte. La marea lui pasiune, la astronomie, Gough nici nu se mai putea gîndi decît, cel mult, în timpul cît se odihnea în avionul său personal sau cît asculta un discurs plictisitor la vreo recepţie solemnă.

Şi – spre a-şi arăta în întregime cruzimea – viaţa aranjă în aşa fel lucrurile încît Gough să aibă la dispoziţie un ultramodern observator astronomic propriu, pe care, însă, să nu fi apucat să-l viziteze decît la inaugurare, atunci cînd s-au rostit alocuţiunile şi s-a băut şampania.

Bătrîn, bogat şi celebru, făcîndu-şi bilanţul vieţii, Gough trebui să-şi recunoască întreaga înfrîngere: astronomia, singura mare pasiune a vieţii sale, a rămas departe pentru el ca şi stelele pe care nu le-a putut cerceta niciodată. Citise în ziare că Finch, colegul său de bancă din timpul şcolii, veşnicul corigent, cel care divorţase de şase ori şi umpluse lumea cu copii nelegitimi, Finch, cel abia achitat de instanţă pentru tot felul de relaţii mai mult decît dubioase, alcoolicul acela notoriu, s-ar fi apucat de astronomie, după ce a absolvit la 40 de ani facultatea şi, după ce n-a făcut o viaţă nimic altceva decît pungăşii, la 70 de ani a descoperit o stea.

Iar Gough, deşi a lucrat atît de mult de cînd se ştia, n-a reuşit niciodată să ajungă astronom, deşi şi-a dorit-o atît de mult…

E prea multă nedreptate pe lume asta, îşi zise Gough în ziua cînd fusese ales preşedintele statului, e prea multă nedreptate. Două lacrimi i se prelinseră din ochi şi-şi rostogoli din revolverul său de platină un glonţ în creier*.

Între timp, ticălosul de Finch, învingător şi beat mort, cîştigă într-o cîrciumă întră trei dolari la cărţi de la nişte cheflii, nu mai buni decît el.

* Insinuările presei de scandal cum că ar fi fost vorba despre un atentat sau că sinuciderea s-ar fi datorat unor cauze financiare nu sînt decît nişte simple invenţii. Astronomia a fost cea care l-a ucis pe Gough, chiar dacă prea puţină lume este dispusă să priceapă lucru acesta.

“Banii n-aduc fericirea!” – (Corina Chiriac, în timp ce cînta.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.