A început Festivalul Filmului European!                                                

Aseară, în eleganta Sală Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, arhiplină, s-a desfăşurat Gala de Deschidere a celei de a 22-a ediţii a Festivalului Filmului European.

Timp de patru săptămâni, în opt oraşe din ţară vor fi prezentate 64 de filme realizate pe parcursul ultimului secol. Ediţia de anul acesta a FFE va avea loc în Bucureşti (7 – 13 mai), Galaţi (11 – 13 mai), Tîrgu Mures (18 – 20 mai), Râmnicu Vâlcea (18 – 20 mai), Timişoara (24 – 27 mai), Alba Iulia (25 – 27 mai), Iaşi (1 – 3 iunie) şi Sibiu (1 – 3 iunie).

Discursurile inaugurale au fost rostite de Preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu, şi de E.S. Michèle Ramis, ambasadorul Franţei la Bucureşti, care s-a declarat impresionată de anvergura festivalului şi a prezentat filmul care a deschis cea de-a 22-a ediţie, Au revoir là-haut (La revedere acolo sus), regizat de Albert Dupontel.

Vorbind despre importanţa relevării conceptului european de cinema, ce se desprinde din selecţia de filme, domnia sa a ţinut să aducă, în încheiere, un omagiu „unei figuri marcante a rezistenţei româneşti anticomuniste – Doina Cornea”, pe care  Franţa a decorat-o cu Crucea de Comandor a Legiunii de Onoare. „A dispărut o femeie de excepţie şi poate că într-o zi destinul ei va fi sursa de inspiraţie pentru cinematografia europeană”, a adăugat Michèle Ramis într-un fermecător discurs, alternând limba română şi cea franceză.Potrivit preşedintelui ICR, Liliana Ţuroiu, prin dimensiunea francofonă a programului, această ediţie a FFE, care se desfăşoară sub egida Anului European al Patrimoniului Cultural, anticipează Sezonul România – Franţa.

„Ne bucurăm că, în anul Centenarului Marii Uniri, reuşim să aducem Festivalul Filmului European în mai multe locuri din România decât oricând până acum. Proiect de referinţă al Institutului Cultural Român, Festivalul Filmului European se desfăşoară, în 2018, sub egida Anului European al Patrimoniului Cultural. Celebrăm astfel o artă încă tânără la scara istoriei – dacă ne gândim că nu demult marcam 120 de ani de la primele proiecţii ale fraţilor Lumière – dar definitorie pentru identitatea culturală a continentului. Prin dimensiunea francofonă a programului, această ediţie a FFE anticipează, totodată, Sezonul România – Franţa, program amplu aflat la orizont. Festivalul pe care-l itinerăm în luna mai în ţară e şi un bun prilej să ne amintim că, graţie succeselor internaţionale repurtate de cineaştii români, filmul continuă să reprezinte un domeniu-fanion pentru cultura română de azi”.

Gala a continuat cu acordarea unui Premiu pentru întreaga activitate regizorului Lucian Pintilie. După Laudatio, citită de jurnalistul TVR Marius Constantinescu, Trofeul, realizat de  cunoscutul artist Ioan Nemţoi, a fost ridicat de actorul Răzvan Vasilescu, care a colaborat cu Pintilie la filme ca Balanţa (1992), Prea târziu (1996) şi Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003).

„Un om e liber când hotărăşte să fie liber. Orice reprezentare a anormalităţii ridicată la rang de normalitate şi acceptată ca atare e pasibilă de execuţie. Noi am resimţit libertatea ca pe o povară şi ne-am grăbit să o depunem fără scadenţă în seifurile Securităţii. Eu nu am vrut să o încredinţez”, spunea Lucian Pintilie pentru revista Cahiers du Cinéma.

Răzvan Vasilescu, primind premiul în numele regizorului, l-a caracterizat cu emoţie, admiraţie, dar şi umor: „Lucian Pintilie este un regizor de teatru şi film excepţional care a avut întodeauna dreptate. 60%. Când cineva are dreptate 55%, poţi să spui despre omul ăla că e foarte bine. Când cineva are dreptate 60% este un lucru extraordinar. Omul ăla se poate considera norocos. Este un lucru minunat. Dar ce ziceţi despre cineva care are dreptate 75%? Un om inteligent ar începe să devină puţin suspicios. Dar cine are dreptate 100%? Cine zice că are dreptate 100% este un fanatic, un golan şi un ticălos de ultimă speţă. Şi, de aceea, dragii mei, vreau să vă spun că Lucian Pintilie merită dragostea noastră nelimitată”.

Filmul inaugural a fost La revedere acolo sus (Au Revoir là-haut), ecranizare a romanului omonim al scriitorului Pierre Lemaitre, distins, în 2013, cu Premiul Goncourt.

Regizată de Albert Dupontel, care semnează şi scenariul alături de Pierre Lemaitre, pelicula este „o frescă barocă a marelui Război”, potrivit Europe1. Producţia a fost una dintre marii favoriţi al Premiilor César, obţinând 5 recompense: cel mai bun regizor (Albert Dupontel), cea mai bună imagine (Vincent Mathias), cele mai bune decoruri (Pierre Quefféléan), cele mai bune costume (Mimi Lempicka) şi cea mai bună adaptare (Albert Dupontel şi Pierre Lemaitre).

Acţiunea se petrece cu câteva zile înainte de semnarea Armistiţiului. Edouard Péricour (interpretat de Nahuel Pérez Biscayart) îl salvează pe Albert Maillard (Albert Dupontel) de la moarte, fiind grav rănit la rândul său.

Cei doi nu au în comun decât războiul şi pe locotenentul Pradelle (Laurent Lafitte), care, ordonând un atac absurd, le distruge şi, totodată, le uneşte vieţile. După război, Pradelle decide să facă avere pe spatele morţilor, semnând cu Statul un contract pentru transferarea trupurilor soldaţilor în cimitirele militare, folosind, de fapt, sicrie de multe ori de dimensiuni de neconceput, ca pentru pitici, umplute cu pământ şi pietriş, cu soldaţi germani…

Albert şi Edouard, „condamnaţi” să trăiască, pun la cale o escrocherie monumentală.

Fimul, care începe ca o decriere realistă, continuă cu scene impresionante, aproape naturaliste, ca rana de la gâtul lui Edouard şi continuă ca o poveste, din care elementele suprarealiste şi umorul cinic nu lipsesc.

Dupontel urmăreşte apoi colaborarea improbabilă dintre fiul rebel al unei familii de  aristocraţi (Edouard), care preferă să se declare mort, şi un contabil care ajunge să accepte o ecrocherie de proporţii pentru a putea trăi. Cineastul realizează un evocator portret social al Franţei de după Marele Război.

Este remarcabilă interpretarea lui Nahuel Pérez Biscayart, într-un rol aproape mut, purtând o serie de măşti pe care le inventează pentru a-şi ascunde mutilarea. Secvenţele sunt extraordinare, poetice şi inventive, înşiruirea măştilor, unele mai spectaculoase decât altele, din ce în ce mai complicate şi mai fanteziste, reflectând atât acţiunea, cât şi psihologia tot mai complexă a personajului şi starea lui de spirit.

Ediţia din acest an poartă spectatorii atât în prezent, cât şi în trecut. La 100 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, Festivalul trece în revistă ultimul secol, intenţionând în acelaşi timp să ia pulsul Europei de astăzi. În Anul European al Patrimoniului Mondial, organizatorii şi-au propus să plaseze Festivalul la întâlnirea dintre trecut şi prezent. Dincolo de celebrarea multiculturalității Europei prin diversitatea cinematografiei sale, Festivalul Filmului European propune o secțiune specială, Restored Masterpieces, care va include filme europene, de patrimoniu, restaurate, printre care şi lungmetrajul O vară de neuitat (1994), cu Kristin Scott Thomas şi Claudiu Bleonţ în rolurile principale, peliculă lansată de Lucian Pintilie în 1994 la Cannes.

Sunt bijuterii intimiste ale Noului Val ceh, pelicule antirăzboinice faimoase, succese balcanice de public, filme premiate la Cannes… Să amintim Balul pompierilor de Milos Forman, Băieţii din strada Pal de Zoltan Fabri, Cornul de capră de Nikolai Volev, Iluzia cea mare de Jean Renoir…

O altă secţiune importantă este Pulsul Europei, care îşi propune să releve faptul că cinematografia europeană de autor nu este una evazionistă, ci plonjează în vârtejul social şi politic al contemporaneităţii, reflectând efervescenţele, obsesiile momentului, pe teme ca emigraţia, codurile civile tradiţionale, populismul sau Brexit-ul. Ele sunt abordate în pelicule ca Brexitannia, în regia lui Timothy George Kelly, Casă fără acoperiş de Soleen Yusef, Când vine războiul al regizorului Jan Gebert, Ordinea lucrurilor semnat de Andrea Segre sau Linia telefonică de Vassilis Mazomenos.

Anul acesta FFE a selecţionat un număr record de filme de ficţiune şi documentare realizate de femei sau avându-le pe acestea ca eroine în secţiunea AGORA : Femei în societate. Producţii ca Ama-San (r. Claudia Varejao), În întuneric al regizorului Fatih Akin, L’animale de Katharina Mückstein, Messi şi Maud regizată de Marleen Jonkman, Miami (r. Zaida Bergroth), Mireasa (r. Paula Ortiz, O mamă îşi duce fiul să fie împuşcat (r. Sinead O’Shea), pentru a cita doar câteva, încearcă să răspundă unor întrebări din ce în ce mai importante în zilele noastre: Cum reflectă un astfel de cinema locul femeii moderne în societate? Este „sexul slab” o forţă din ce în ce mai puternică în filmul european?

Nimic n-a divizat şi, în acelaşi timp, n-a unit mai mult Europa decât cele două războaie mondiale. Marele Război, de la care se împlinesc acum 100 de ani, a fost sursa de inspiraţie pentru o serie de pelicule realizate la distanţă de câteva decenii de eveniment, cum ar fi Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest, sau la aproape un secol, ca O vară de neuitat.

Privirile cineaştilor se obiectivează, devin profund pacifiste. Dar subiectul trebuie abordat pentru că „o istorie care nu este examinată riscă să se repete”.  Din această secţiune fac parte şi filmele Viaţa şi nimic altceva, Căpitanul Conan, ambele de Bertrand Tavernier, sau recenta producţie deja amintită a actorului-regizor Albert Dupontel, La revedere acolo sus.

Cu spijinul Biroului de informare al Parlamentului European în România, au fost programate 3 filme finaliste la cea mai recentă ediţie a Premiului Lux al Parlamentului European; 120 de bătăi pe minut, în regia lui Robin Canpillo, Sânge de lapon de Amanda Kernell şi Western de Valeska Grisebach.

Este din nou invitat special al festivalului Canalul de telviziune european cultural ARTE, graţie căruia spectatorii pot viziona Rebele sau apolitice? Copiii lui mai 1968 al regizoarei Sabine Jainski, Avort, cruciaţii contraatacă (r. Alexandra Jousset, Andrea Rawlins Gaston) şi Frumoasa lună mai a regizorului Chris Marker.

Se adaugă două secţiuni importante: Docuart, în care se regăsesc şi peliculele românilor Ioana Grigore şi Mara Trifu, şi Moldox Lab  care pune sub lumina reflectoarelor cinema-ul din Republica Moldova, prin filme precum Cine iubeşte şi lasă, un documentar de Victor Galuşca şi scurt metrajele Camera Backer (r. Iulia Tătaru, Cristina Bezman, Doiniţa Rotaru) şi Întuneric (r. Vlada Săndulescu, Arina Creţu, Aliona Odajiu, Olga Briciuc).

Cea  de-a 22-a ediție a Festivalului Filmului European, organizată de Institutul Cultural Român, cu sprijinul Reprezentanței Comisiei Europene în România, a fost inclusă pe lista inițiativelor și proiectelor oficiale aflate sub egida Anului European al Patrimoniului Cultural. 

Festivalul Filmului European este un proiect organizat sub egida EUNIC România, cu sprijinul  ambasadelor şi al centrelor culturale ale ţărilor europene. Festivalul a demarat în 1996, la inițiativa Delegației Comisiei Europene în România, pentru a sărbători Ziua Europei, 9 mai. După 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, Festivalul a fost preluat de Institutul Cultural Român, care continuă să îl organizeze în fiecare an.

Obiectivul Anului European al Patrimoniului Cultural este de a încuraja cât mai multe persoane să descopere și să aprecieze patrimoniul cultural al Europei și de a consolida sentimentul de apartenență la un spațiu european comun.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.