Absolutismul de clasă (II) şi distrugerea României

Motto: „… să ne ferească Dumnezeu de burghezia proletară!” (Vladimir Ilici Lenin)

Trăim în continuarea regimului comunist, şi anume în cea mai nefericită formă de parazitare, aceea a burgheziei proletare! Pentru că toţi cei care conduc vin din trecut. Iar dacă sunt foarte tineri, aceştia sunt copiii şi nepoţii celor care vin din trecut, între timp probabil stinşi sau rămaşi în umbră, întru admirarea progeniturilor. Micii şefi dinainte de 1989 au devenit după 1990 marii şefi. Ei au privatizat, vândut, cumpărat, fragment cu fragment, fiecare metru pătrat de interes economic şi prognoză politică. Pentru că ce s-a întâmplat în România după 1945 a fost mai mult opera oportuniştilor şi şmecherilor decât opera fanaticilor şi a utopiştilor.

Nu avem de facto partide politice. Acestea sunt numai de faţadă. Avem în realitate un uriaş partid transpartinic al celor care vin din trecut, cu funcţii moştenite, statut social şi proiecţii de viitor aflate în continuitatea trecutului, pentru că aparţin acestuia din spirit de castă.

De aceea avem doar pe unii care trăiesc cu adevărat, „având acces la câte un mic secret de stat” prin apartenenţă la gaşca transpartinică, şi restul, care „trăiesc aidoma muştelor”, cum spunea I.D. Sîrbu în anii ’80.

Comunismul a fost invazia de jos în sus a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească – spre nefericirea lor – pe cei înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii. De aceea să nu mire politica de marginalizare a realelor valori intelectuale de azi, de la un muzeu prăfuit la o catedră universitară. Comunismul a fost introdus în România întrucât statul totalitar se arată mijlocul cel mai sigur pentru ca minoritatea să stăpânească, să exploateze şi să tortureze majoritatea.

Acest lucru l-a afirmat de curând şi un ziarist german, Karl-Peter Schwarz, într-un editorial publicat pe prima pagină a cotidianului „Frankfurter Allgemeine Zeitung”: „Domnia clasei conducătoare a fost absolută, pe toate palierele. Cu cât mai aproape erai de centrul puterii, cu atât mai accentuate erau privilegiile tale. Poziţia în ierarhie favoriza privilegiile, în vreme ce performanţele, banii sau prestigiul personal nu erau hotărâtoare. Nomenclatura aparatului de partid sau membrul Uniunii Scriitorilor nu aveau nevoie să corupă un medic. Cei care, însă, nu dispuneau de pârghii de influenţă trebuiau să apeleze la ţigări, cafea sau coniac. Pentru aceştia funcţionau regulile economiei de piaţă, altfel negată de regimurile comuniste”.

România este administrată prin intermediul absolutismului de clasă deoarece revoluţia din 1989 nu a reuşit să impună eliminarea fără echivoc a tuturor vechilor depozitari de funcţii, iar legea lustraţiei şi aducerea la lumină a turnătorilor de serviciu a rămas la rangul de utopie. Toate aceste informaţii au rămas în posesia aceluiaşi partid transpartinic, al celor care vin din trecut.

În consecinţă, în România absolutismului de clasă avem o demografie foarte restrânsă care „trăieşte”, o pătură de obedienţi, parţial licenţiată, cu tot cu neamuri, copii şi nepoţi (statut obedient substituit unei funcţii care se moşteneşte într-un oarecare fel), iar apoi, undeva departe, în bezna mizeriei sociale, noi, ceilalţi, cantităţi nesemnificative.

Despre obedienţi

Începutul a fost între anii 1948 şi 1950, când a demarat progresiv vestita „luptă de clasă”. Şi s-a început cu „instigarea neposedanţilor împotriva posedanţilor şi cu exterminarea patronilor de către muncitori şi apoi în continuare această luptă de clasă e dusă de non valori şi de impostori împotriva adevăratelor valori şi adevăraţilor intelectuali. De exemplu, în lumea medicală, din toamna anului 1957 s-a introdus «lupta de clasă»: membrii de partid şi colaboratorii securităţii au primit titlul de specialist în spitale şi policlinici; iar nemembrii de partid şi necolaboratorii securităţii au primit titlul de generalist la circumscripţii şi întreprinderi” (dr.Şerban Milcoveanu).

Obedienţii cu licenţă au fost repezentanţi ai clasei de mijloc în comunism, iar cei mai buni dintre ei, care se voiau vârfuri, ahtiaţi după funcţii, carieră şi notorietate, şi-au luat a doua licenţă, ca reprezentanţi de încredere ai partidului, la „Academia Ştefan Gheorghiu”. La această „academie” de partid erau selectaţi „obedienţi” ai tuturor profesiilor: medici, avocaţi, ingineri, filologi, profesori etc. Aceştia reveneau în câmpul de activitate cu un statut special şi puteri sporite: deveneau şefi chiar peste şefii lor. Adică un medic, chiar nespecialist, dar absolvent la „Ştefan Gherghiu”, a putut avea o influenţă mai mare în spital chiar şi faţă de profesorul care administra secţia sau spitalul! La fel şi în celelalte domenii ale economiei româneşti. Dar aceştia au reprezentat elita obedienţilor căci şi pe acest tărâm de mijloc exista o ierarhie, de la universitari la şoferi şi necalificaţi.

Obedienţii au rămas şi astăzi în puterea funcţiilor şi membri ai indestructibilului partid unic al interşantajabilităţii. Cum sunt obedienţii? Cum îi recunoaştem?

Obedienţii sunt categoria socială care poate fi asimilată sclavilor, deşi, spre deosebire de sclavi, ei nu vor deveni niciodată liberi, în sensul că nu-şi doresc niciodată libertatea.

Se ataşează cu fidelitate de căţeluş, de orice patron care le poate oferi puterea de a fi meschin cu cei superiori intelectual. Îi regăsim în orice instituţie bugetară prelungind formalismul birocratic până la extrem şi ignorând întotdeauna fondul problemelor. Sunt monştrii amănuntelor birocratice; chiţibuşari ai mediocrităţii exacerbate, rataţi intelectual şi sentimental; oameni fără biografie interioară.

Îi aflăm servili până la silă în faţa patronului, care le indică teme de activitate şi de existenţă. Obedientul se disculpă tot timpul: „Nu eu am făcut-o! Şeful mi-a comandat-o!”. Devin fiare atroce cu omul sensibil, delicat, care nu are tupeul vulgarului de a se afirma şi astfel îşi satisfac meschina plăcere de a bloca proiectele unor oameni extraordinar de talentaţi, care ar putea să umple marile goluri ale culturii române. Obedienţii sunt amintiţi şi de Petre Pandrea în „psihologia tipului digestiv”, nimic altceva decât „monştri intelectuali sau creiere care şi-au oprit creşterea la 11 ani”, cum îi descria Mircea Eliade.

Obedienţii respiră în continuarea regimului comunist, plasat pe diferite liste ministeriale, la fel de servili, la fel de obtuzi, la fel de tâmpi. Şi atunci de ce unii „analişti politici” se mai miră că societatea românească e stagnantă? Că ratăm de la construirea autostrăzilor până la construcţia culturală?

Nu se poate construi ceva durabil în civilizaţia unei ţări fără individualităţi puternice, atipice, polemice. Exact contrariul obedientului. Doar înlocuirea urgentă a acestor funcţionari neghiobi, diminutivi culturali şi agramaţi ontologic poate genera construirea unei Românii moderne, competitivă european. Aceste marionete complexate au un singur vis: împietrirea societăţii române la nivelul şmenului, şperţului, grătarului la pădure asortat cu femei uşoare, ba chiar foarte uşoare.

Construcţia unei civilizaţii româneşti sănătoase se va face doar atunci când obedienţii vor fi puşi la locul lor de muncă firesc: decât să dea sfaturi nesărate unor intelectuali rafinaţi, ar sta mai bine cu sapa în mână, fiindcă tot au elogiat ei CAP-urile şi IAS-urile în poeme nesemnificative ca însăşi fiinţa lor.

Ni s-a programat viitorul?!

Nu trebuie să mire că „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase”. La periferia Europei unde Orientul strănută prea des de cincizeci de ani încoace peste chipurile noastre, „cutumele satrapice şi despotice sunt mai tari decât principiile constituţionale şi administrative”. Astfel că totdeauna „capetele cultivate anapoda şi sufletele de neo-iobagi din puturoşenia meleagurilor noastre” au suspinat „după despoţi luminaţi, după egalitarism rău înţeles şi după biciul vătafului”. Aceasta probabil şi din cauza faptului că „există multă ereditate tarată în Valahia: tâlhari, aventurieri-fantaşti, psihopaţi religioşi ai unui imperiu antic în decădere, ca acela roman, psihopaţi sectanţi ai unui Imperiu în creştere, cel rus”.

În perpetua „mişcare a cadavrelor” după putere se disting cu uşurinţă „fauna cea mai monstruoasă şi flora cea mai rău mirositoare”. De mai bine de trei generaţii, omul sănătos „tinde la satisfacţii elementare, în centrul cărora se află sexualitatea şi alimentaţia. Nici măcar munca nu este la el primul plan. Omul sănătos se epuizează în pat şi la masă. Iar restul energetic îl depune în muncă anodină. Inventivitatea, creaţia propriu-zisă încep din momentul unui surplus de energie, al unui neastâmpăr cerebral, scăldat de lichid seminal, indiferent dacă fiziologia este mizeră sau sănătoasă”. Se constată mai pretutindeni o atitudine agresivă a majoritarului faţă de omul activ, care-şi respectă programul şi principiile, o atitudine anti-veselie faţă de semenul care se bucură de viaţă. Omul activ este împins către o „tactică a supravieţuirii” deoarece, „în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, fără valorile aferente mandarinale şi mistice ale Orientului, un pospai occidental pretenţios şi moftangiu, care-i face (pe majoritari n.m.) incapabili de viaţă reală viguroasă”.

Dintre toţi cei care supravieţuiesc pe meleaguri valahe, „românii sunt cei mai laşi, având tradiţii iobage, şi dintre români, regăţenii şi, mai ales ţiganii”. Din „învăţămintele cantemireşti” reţinute de Pandrea, în Moldo-Valahia, răzeşii şi moşnenii au fost „singurele categorii umane care nu erau supuse unor şocuri psihice derivate din continua obedienţă politico-socială şi spaime intermitente”. Liderii societăţii, domnitorii, prelaţii şi boierii, cunoşteau „o înjosire morală fără de asemănare”.

În secolul valah care tocmai s-a încheiat, Partidul hegemonic a spart naţiunea „în grupe de proletari hegemoni care conduc pe ţărani, pe micii burghezi şi pe intelectuali. Când privesc pe proletarii autohtoni, îmi vine să râd. Nu sunt nici măcar proletari adevăraţi. Sunt un fel de tinichigii, fiindcă nu lucrează, în majoritatea lor, în oţel, ci în tinichea. Iar oţelarii sunt idiotizaţi de munca grea fizică şi de trăscău, vinars sau adio, mamă. Au bicepşi pe braţe, pi picere şi pe creier”. Dar iată că aceşti „broscoi metafizici, fariseici” care au predicat „o doctrină de satrapie asiatică în beneficiul unor tinichigii nemernici” au gâtuit totul: ţărănimea şi păturile sociale mijlocii. A lăsa pe mâna plebei care „nu are niciodată dreptate” destinul ţării tale, unde destinul te-a lăsat prin hazard, viitorul societăţii în care supravieţuieşti şi, în ultimul rând, paşii pe care vrei să-i realizezi în scurta şi imprevizibila ta viaţă valahă este o sinucidere anticipată şi traumatizantă.

Marea plebe care decide se structurează în interiorul ei precum o societate: avem o plebe „cu titluri, aşa-zişii inculţi cu diplomă”; avem o plebe conformistă”, adică „terna plebe guvernamentală”, şi apoi, marea masă, „fiara dezlănţuită” de iobagi, şerbi şi robi, „cu instincte nezăgăzuite”.

România aflată întotdeauna „în bătaia tuturor vânturilor istorice, cu tradiţii de instabilitate politică şi economică”, o cunoaştem în perpetua imagine a unei fiinţe „asuprite şi canonite”. Această suferinţă continuă a creat două subterfugii de existenţă: mascaraua şi letargia protoistorică: „mascaraua este la oraş şi protoistoria în ruralitate”.

Este foarte adevărat faptul că nicăieri, în nici un sistem, „câinii nu aleargă cu covrigi în coadă”, dar numai în România există o cumplită tradiţie care depăşeşte istoria şi antropologia de bun-simţ: „Doi la sută (2%) din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”.

Şi apoi, rămân „formele ilegale” care înspăimântă şi dezgustă „fiindcă sunt crime contra umanităţii, ne degradează la forme primitive, tribale, de canibalism penitenciar”.

În concluzie, „ţara mea este o ţară de hapsâni şi leneşi. Fiecare să aibă cu minimum de efort, maximum de beneficii. Când leneşului i se prezintă ocazia să aibă profituri mari, devine hapsân. Hapsân şi leneş sunt cele două faţete ale unei singure medalii: definiţia românismului”. Între hapsâni şi leneşi, „licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”. Idealuri distruse de o pecingine „de natură pur sociologică”. În Valahia contemporană găseşti la fiecare pas „disperarea clocotitoare în afunduri, ieşită la suprafaţă sub formă de bolboroseli chinuite. Fiecare vrea să ajungă în alt post, toţi îşi urăsc meseriile şi vor alt loc sub soare. Lipsa de stabilitate creează psihoze sociale. Nimeni nu mai aderă în branşa lui”. Nu-i de mirare că „licheaua a devenit prototipul cetăţeanului din patria mea. E dureros. E adevărat”. Faptul că ne aflăm „în inaniţie culturală” nu mai surprinde pe nimeni, ce să mai vorbim de alarmare? Vom rămâne aici „înzăpeziţi şi vegetativi, cu braţele încrucişate, în inacţiune, pasivi şi resemnaţi” asemeni unui „gandhism valahic” ca singură soluţie la înzăpezirea în care ne găsim”. Cât în ceea ce ar privi iluziile legate de schimbări politice, nu uitaţi „un singur lucru: partidul este o ficţiune juridică şi are exact valoarea oamenilor care-l conduc şi-l îndrumă”. De aceea, „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase” iar „mişcarea cadavrelor” împrospătează mereu clica de lichele, în „ţara mea de hapsâni şi leneşi”.

Posibilă prognoză

Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior.

Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.