Acum 50 de ani, primul om păşea pe Lună…

În urmă cu o jumătate de veac, fiind încorporat după facultate, fusesem trimis la Braşov cu încă doi confraţi spre a tipări primul număr al revistei “Pro Patria” scoasă de Şcoala de ofiţeri de rezervă din Bacău. Cum unul dintre colegii de misiune era localnic şi avea televizor, am putut vedea la el acasă toată transmisia TVR a aselenizării, pe care o comenta Andrei Bacalu. De profesie medic pediatru, meserie pe care o practicase după facultate pe undeva, prin Moldova, fiind un tip cu o cultură enciclopedică el se orientase spre TVR, unde prezenta emisiuni de ştiinţă.
Ca să închei acest detaliu, precizez că tot de la ştiinţă i s-a tras lui Bacalu: cunoscutei “savante de renume mondial şi doctoră docentă”, ce primea tot felul de titluri academice îndeosebi de la universităţile vestice, pe măsură ce a pus mâna pe domeniile “cheie” din ţară, i s-a pus pata pe enciclopedistul redactor şi l-a scos de pe post. “Am fost sancţionat la cererea unei singure telespectatoare”, comenta el cu vădită melancolie tristul episod, făcând referire la formula des folosită în epocă la TVR, potrivit căreia o emisiune de succes se relua la “cererea telespectatorillor.” Marginalizat şi umilit, Bacalu a plecat până la urmă în Israel, unde şi-a reluat meseria de bază.
În fine, atunci, România a fost singura ţară socialistă care a transmis aselenizarea. Gestul a fost urmat, peste nici două săptămâni, de vizita la Bucureşti (2-4 august), a preşedintelui SUA, Richard Nixon, primit cu un entuziasm de nedescris de români, vizită din cauza căreia a fost amânat cu câteva zile Congresul al X-lea al PCR, toate acestea, adăugate condamnării invadării Cehoslovaciei din august 1968, de către Nicolae Ceauşescu, înfuriindu-i teribil pe mahării bolşevici de la Kremlin.
Evenimente istorice, pentru Istor.

Aselenizarea

Revin la zorii zilei de duminică, 21 iulie 1969 şi precizez, de la început, că, în vreme ce, în SUA, primii paşi pe Lună ai astronautului Neil Armstrong au fost înregistraţi duminică, 20 iulie, la 22h56, în Europa era luni, 21 iulie, ora 4h56, la Bucureşti, dat fiind că, pe atunci, România încă nu adoptase sistemul orei de vară. Dar să (re)vedem filmul evenimentelor.
Duminică, 19h42, ora americană (23h42 GMT; luni, 1h42, ora României). Astronauţii Neil Armstrong şi Buzz Aldrin, aflaţi la bordul rachetei Apollo 11 împreună cu Michael Collins, încep pregătirile pentru coborârea pe Lună. Îşi pun căştile speciale, se încalţă cu bocanici, îşi pun mănuşile şi ele speciale, îmbrăcămintea specială, verifică sistemele de presurizare, comunicările radio şi alimentarea cu oxigen.
19h50 (1h50, ora României – OR). NASA (Agenţia Spaţială Americană) anunţă că pregătirile durează două ore. Ca urmare, Armstrong nu va ieşi din “Eagle”- LEM, vehiculul care îl va transporta pe Lună – înainte de 4h00, OR. Luni, 21 iulie, 3h55-OR. Astronauţii depresurizează habitaculul lor şi, totodată, presurizează combinezonul lor special.4h00-OR. În modulul lunar -LEM- se face vid. 4h15-OR, astronauţii încheie presurizarea costumului lor de scafandru.4h28-OR. Ei anunţă că totul decurge bine.LEM rămâne depresurizat în întregime. 4h58-OR. Armstrong coboară din modulul lunar care i-a transportat spre Lună, şi pune decis piciorul stâng jos, nu înainte ca, încă din “Eagle”, să fi testat rezistenţa solului pe care va călca.
Rosteşte apoi primele cuvinte care vor intra în istorie: “Un pas mic pentru om, dar un pas uriaş pentru omenire!” Ulterior avea să transmită centrului de la Huston care coordona zborul: “Piciorul mi s-a afundat foarte puţin … Nu mi se pare că voi avea probleme cu mersul”, exclama el foarte surprins, în timp ce făcea primii paşi. “Mi se pare mai uşor decât în timpul simulărilor legate de gravitatea lunară. Este foarte interesant. Este foarte interesant. Suprafaţa este mai moale în general, dar există şi locuri mai dure, solul are o mare coeziune”.
Evoluţia lui Armstrong, care pare că se deplasează cu vizibilă uşurinţă pe Lună, şi monologul lui sunt retransmise în direct şi pot fi urmărite pe micile ecrane în mai toate colţurile lumii de circa 600 milioane de telespectatori. A putut fi urmărit în timp ce lua primele eşantioane de sol lunar, pe care le-a pus în buzunar, fiind ghidat de Buzz Aldrin, aflat atunci pe platforma de la ieşirea din LEM. 5h15 – OR. Armstrong petrecuse deja 19 minute singur pe Lună, 19 minute urmărite cu sufletul la gură la centrul de la Huston şi în întreaga lume. 19 minute în timpul cărora, într-o liniştită şi melancolică plimbare pe astrul mort, a dat dovadă de o impresionantă stăpânire de sine.

Straniul balet uman pe Lună

Între timp a ajuns pe Lună şi coechipierul său Edwin (Buzz) Aldrin, care, edificat de primele experienţe ale lui Neil, a păşit foarte decis. Ca şi predecesorul lui, Buzz a pus mai întâi tot piciorul stâng pe sol. După cum s-a aflat mai târziu, dacă Buzz a fost al doilea om care a păşit pe Lună, el este primul care a urinat acolo, de emoţie. Apoi, cei doi, au plantat drapelul american, care costa fix 5,50 dolari! A fost montat greu, dat fiind că, dacă la suprafaţă, era mult praf, mai jos solul era foarte dur. Au citit cu voce tare inscripţia gravată pe o placă pe care au lăsat-o pe Lună, ca simbol al cuceririi acestui astru de către om: “Aici, oameni de pe planeta Pământ au făcut primii lor paşi pe Lună. Am venit cu o dorinţă de pace pentru întreaga omenire!”
După acest gest simbolic, cei doi au mutat camera video fixată pe modul, care transmisese continuu imagini ale unei Lune albe, al cărei orizont se înscria într-un fundal negru. Neil o pune pe un trepied şi apare astfel o imagine panoramică, cu modulul în spate, foarte clară. Se disting bine urmele paşilor astronauţilor pe solul gri-alb al Lunii.Cei doi astronauţi îşi continuă mişcările, evoluând cu o uimitoare uşurinţă, în adevăraţi paşi de dans. “Un straniu balet are loc pe Lună”, notează ziariştii de la France Presse, în vreme ce milioanele de telespectatori din întreaga lume au aceeaşi senzaţie. Grijulii cu rezerva de oxigen, care era pentru 4h30, ei şi-au văzut de treabă. Între altele au lăsat acolo şi o medalie în onoarea lui Iuri Gagarin, primul cosmonaut sovietic care a ajuns în cosmos.

Preşedintele Nixon la telefon

23h49, ora americană, 5h49-OR. De la sol, mai precis din Houston, astronauţii sunt anunţaţi că la telefon este însuşi preşedintele SUA, Richard Nixon. Aşa cum se stabilise de la început, el vrea să le vorbească chiar din Biroul Oval al Casei Albe. Imediat, ecranul televizorului este împărţit în două părţi egale. În stânga poate fi văzut preşedintele, iar în dreapta – astronauţii care stau nemişcaţi. “Această zi este cea mai glorioasă din viaţa noastră. Datorită vouă, cerul a devenit o parte din lumea noastră”, le spune preşedintele. “Mulţumesc, domnule preşedinte, răspunde comandantul expediţiei, Neil Armstrong. Este o mare onoare şi un mare privilegiu pentru noi să ne aflăm aici”.
Apoi Edwin Aldrin desfăşoară un “collector de vânt solar” pus la punct la Universitatea din Berna (Elveţia) de dr. Johannes Geiss. După instalare, acesta va strânge particule gazoase de heliu, argon, neon, krypton, xenon, care constituie vântul solar.
Astronauţii sunt deja de o oră pe Lună, iar dr. Berry, medicul lor, care i-a urmărit foarte atent din Houston, declară că ambii sunt “în formă perfectă”. Ei nu au stat o clipă, strângând mereu eşantioane pe care le puneau în saci din plastic, depozitaţi apoi în containere metalice etanşe. Pentru a-şi îndeplini misiunea, au folosit un şir întreg de instrumente speciale, pe care le-au scos din “cutia de bagaje” din “Eagle”.
6h15, OR. Colectarea pietrelor de pe Lună s-a terminat. S-au strâns 21,55 kg. Trebuia făcut acest lucru cu prioritate dat fiind că, dacă se întâmpla ceva, ei să aibe mărturii concrete de la faţa locului. Prima misiune fiind îndeplinită, cei doi se ocupă acum de instalarea celor două aparate pe care le vor lăsa pe Lună: un seismograf, extrem de sensibil, cel mai perfecţionat construit vreodată, destinat să înregistreze toate zguduielile scoarţiei lunare, să stabilească dacă ele sunt de origine vulcanică şi reprezintă cutremure adevărate de pe Lună sau nu este vorba decât de unde de şoc provocate de impactul meteoriţilor ce bombardează mereu Luna. Instalarea lui, care urma să funcţioneze un an, era cel mai important lucru pe care astronauţii trebuiau să-l facă, dat fiind că, datorită informaţiilor pe care el urma să le furnizeze, omul avea să afle, în sfârşit, dacă Luna este ori nu un astru mort.
Cât priveşte reflectorul laser, era vorba de un ansamblu de o sută de oglinzi prismatice constituite din cristale de cuarţ destinate să reflecte fasciculele de raze laser trimise spre Lună din diverse puncte ale Terrei. Instalat în 4 minute şi conceput să funcţioneze doi ani, el va permite calcularea până la nivel de centimetri distanţa Pământ-Lună, determinarea formei exacte a Lunii, dimensiunile şi oscilaţiile ei în jurul axei sale, calcularea vitezei cu care Luna se îndepărtează de Terra şi obţinerea de informaţii privind chiar Pământul, îndeosebi determinarea distanţei exacte dintre continente, studierea mişcărilor Polului Nord geografic, calcularea vitezei de rotaţie a Terrei şi măsurarea oscilaţiilor în jurul axei sale.
Cele două aparate fiind instalate, astronauţii lucrează în continuare şi, concomitant, transmit la Houston observaţiile, impresiile şi constatările lor. De pildă, Armstrong semnaleză că a reperat în jurul modulului infinite mici cratere, pe care le compară cu găurile făcute de gloanţele puştilor cu aer comprimat.
Explorarea încheindu-se, astronauţii încep să strângă bagajele, abandonând camera video ce valora 11.000 dolari şi care le-a urmărit foarte fidelă evoluţia, retransmiţând pe Terra ceea ce făcuseră ei. Cei doi colaborează strâns pentru a duce pe LEM tot ce trebuie. Au trecut deja două ore şi zece minute de când Armstrong ieşise din “Eagle”, cu 20 de minute mai puţin pentru Aldrin. Operaţiunea decurge fără incidente până când lui Aldrin îi scapă din mână un rulou care cade pe sol. Armstrong îl recuperează cu o mişcare rapidă şi cu uşurinţă, aproape nonşalant, demonstrând din nou că toate temerile NASA privind dificultăţile pe care ei urmau să le întâmpine în privinţa mişcărilor pe Lună au fost exagerate. Incidentul a mai permis celor de pe Terra să audă şi prima înjurătură lunară rostită de Aldrin, supărat că este neîndemânatic. După cele 2h31petrecute pe Lună, timp în care au parcurs 1.000 de metri, ei revin pe rând în modulul lunar. Armstrong aruncă o ultimă privire atentă în jur, strânge barele scării, urcă, intră în LEM şi închide uşa.
Cei doi au făcut 857 fotografii alb-negru şi 650 în culori, dintre ele Armstrong apare doar în patru, celelalte prezentându-l pe Buzz. “Este mult mai fotogenic decât mine”, glumea Armstrong în 2001.
1h11, ora americană; 6h11-OR. Explorarea Lunii s-a încheiat, misiunea a fost îndeplinită. Succesul este total. Cu cinci minute înainte ca astronauţii să revină în modul, NASA anunţase că reflectorul laser pe care ei tocmai îl instalaseră funcţiona perfect. Observatorul Lick din California îndreptase un fascicul al acestei lumini coerente , monocromatice şi concentrate pe aparatul care a retrimis-o imediat spre sursa ei, demonstrând astfel buna lui funcţionare. Urmează diverse operaţiuni pe care ei le fac în modul, depresurizarea din nou a LEM-ului, etc., represurizarea pentru ultima oară a lui, mâncarea şi somnul.Totul a durat trei ore.
După cele 114h53 trecute de la decolarea de pe Terra, îşi încep odihna, dormind în modul chiar pe Lună, vorba vine, în condiţii improprii, îmbrăcaţi în acele combinezoane speciale. Au fost deranjaţi de lumina Soarelui care trecea prin storurile trase, dar insuficient de opace, cât şi de frig, dat fiind că în habitaclu erau 16 grade C. S-au trezit după 6h30 minute, începând procedura de decolare de pe Lună care avea loc la 124h22 minute de la debutul misiunii.

De ce a strigat Collins “Aleluia!”

13h55 ora americană; 19h55 –OR. După 21h36 minute petrecute pe Lună, “Eagle” trebuie să decoleze. La Houston şi pe Apollo 11 emoţia era uriaşă: va porni sau nu motorul care asigura decolarea? Nu a fost nicio problem, el a pornit din prima, suflul decolării culcând la sol drapelul american abia pus pe sol. Apoi, la Houston poate fi auzit Armstrong care anunţă “The Eagle has wings” (Vulturul şi-a desfăcut aripile). Modulul efectuează cu succes manevra de întâlnire pe orbita lunară cu cabina de comandă care, de 22 de ore, gravita, avându-l la bord pe Michael Collins, una dintre puţinele persoane care nu au urmărit la TV activităţile lor, el fiind ţinut la curent prin radio. Îi veghease “de sus”, iar când a fost anunţat că totul s-a încheiat cu un triumf şi că sunt sănătoşi şi integri, şi-a manifestat bucuria şi uşurarea strigând din răsputeri: “Aleluia!
“De şase luni de zile, mă teroriza în secret gândul că ar fi posibil să-i abandonez pe Lună şi să revin singur pe Terra. Dacă ei nu reuşeau să decoleze de pe Lună sau se prăbuşeau la coborâre, eu nu trebuia să mă sinucid. Trebuia să revin acasă, dar eram un om terminat pentru tot restul vieţii”, avea să scrie Collins peste ani.
Cum s-a văzut, singurul motor al LEM-ului a pornit, combustibil a fost sufficient, aşa că cei trei s-au reunit la bordul lui Apollo 11, care, după ce a efectuat manevra de angajare pe o orbită de întâlnire cu Terra, s-a îndreptat spre locul în care urma să ajungă din Pacific. În final, după ce s-a debarasat de modulele inutile, capsula cântărea 5,5 tone, faţă de cele 3.000 de tone cu care decolase. Întoarcerea nu a durat decât 2 zile jumătate (62 de ore), faţă de cele 3 zile (73 de ore) petrecute la ducere, dat fiind că atracţia gravitaţională a Terrei este mai mare decât a Lunii.
Pe 24 iulie, după ce a aruncat modulul de serviciu cu 15 minute înainte de a intra în atmosferă pe care a traversat-o cu o viteză de 11 km pe secundă, ca o adevărată minge de foc, Apollo11 a căzut ca o piatră în Oceanul Pacific, căderea fiind încetinită de trei imense paraşute.A amerizat la 18h50 min 59 sec – OR, la 3 km de locul stabilit: la 2.660 km est de atolul Wake şi 380 km sud de atolul Johnston. În zonă fusese trimis port-avionul american USS Hornet, aflat acum la 22 km de locul de amerizare, care, după 195 h 19 minute de la decolare, i-a recuperat pe astronauţi şi bagajul lor. Pe port-avion se găsea preşedintele Richard Nixon, care i-a întâmpinat, dar a vorbit cu ei doar prin radio, întrucât fuseseră plasaţi într-o cabină specială, astronauţii fiind băgaţi imediat în carantină pentru 21 de zile.

Obiectivul fixat de Kennedy

Ulterior, la 16 septembrie, la Houston, astronauţii au participat la o conferinţă de presă, prilej cu care au vorbit despre misiunea lor şi au răspuns la întrebări. Apoi, între 29 septembrie şi 5 noiembrie, au vizitat 23 de ţări ale lumii într-un turneu mondial prin care subliniau că Statele Unite obţinuseră un succes major în competiţia cu Uniunea Sovietică pentru cucerirea spaţiului cosmic. Se sublinia apăsat că fusese îndeplinit astfel obiectivul fixat de preşedintele John F. Kennedy, cel care, în septembrie 1962, într-un discurs rostit la Universitatea Rice prezentase în premieră ambiţiile sale spaţiale: “Cred că această naţiune trebuie să-şi stabilească drept obiectiv, înainte ca acest deceniu să se termine, trimiterea unui om pe Lună şi aducerea lui sănătos şi intact pe Tera”.
Apoi, în plin Război Rece, pe 25 mai 1961, de data asta în faţa Congresului SUA, preşedintele Kennedy a lansat oficial cursa pentru cucerirea Lunii prin programul Apollo. Mizele acestuia erau “restabilirea definitivă a superiorităţii SUA ca putere spaţială capabilă să facă lucruri pe care nu le-a mai făcut nimeni”. Activitatea spaţială americană a fost lansată în forţă printr-o mobilizare excepţională, umană mai întâi, urmată de cea financiară (cu circa 0,8% din PIB).

În caz de eşec

Firesc, misiunea Apollo 11 a fost considerate riscantă, unul dintre cele mai importante riscuri privea redecolarea de pe Lună, dat fiind că nu a existat nicio altă soluţie de rezervă în caz că motorul LEM-ului nu pornea. În plus, spre deosebire de misiunile următoare, nu a existat nicio repetiţie legată de aselenizarea propriu zisă. De altfel, ulterior, mai exact în 1999, Neil Armstrong a vorbit despre entuziasmul cu care oamenii au primit vestea misiunii Apollo 11, când, miercuri 16 iulie 1969, un milion de persoane au asistat la specatacolul lansării de pe plajele Floridei, din apropiere de Cap Canaveral. Tot el a adăugat că mulţi se îndoiau că ei se vor mai întoarce din misiune.“Eu ne dădeam 90% şanse de a reveni în viaţă şi 50% şanse de a reuşi să aselenizăm”, declara în 1999, comandantul misiunii. Astfel, între pregătirile făcute în caz de eşec, iar echipajul ar fi pierit, s-a aflat şi un discurs pe care urma să-l rostească Richard Nixon, care fusese scris de William Safire. Textul lui a fost păstrat şi se află la Biblioteca şi Muzeul Nixon.

20% din populaţia lumii a privit la TV

Cum spuneam la început, primii paşi pe Lună ai omului au fost retransmişi în direct pe întreaga planetă, fiind urmăriţi de circa 600 milioane de telespectatori la care se adaugă şi auditorii radio. Audienţa a fost de aproape 20% din populaţia lumii, care era atunci de 3,5 miliarde de oameni ( procent care nu a fost depăşit decât în 2011 la căsătoria prinţului William cu Catherine Middleton, urmărită de circa 30% din populaţia lumii). 36 canale de televiziune erau reprezentate la Houston, între acestea, toate ştirile vremii citând şi TVR, singura televiziune din blocul comunist care a transsmis totul cu comentarii foarte apreciate. Sala de presă de la Houston a primit 3.497 jurnalişti care fuseseră acreditaţi. Cei mai mulţi erau japonezi (111), italieni, britanici, francezi, vest-germani, argentinieni, mexicani, canadieni, australieni, spanioli, brazilieni, etc.

Rolul crucial al femeilor în Programul Apollo

Nu trebuie să fii specialist pentru a realiza că în spatele primilor paşi pe Lună făcuţi de Neil Armstrong şi Buzz Aldrin este o uriaşă muncă ştiinţifică a echipelor de la NASA, care au acţionat încă de la prima misiune Apollo. În rândul acestora s-au aflat numeroase femei de ştiinţă care au avut contribuţii cruciale. După cum remarca ziarul “Los Angeles Times”, în 1969, posturile de la NASA erau împărţite foarte clar: bărbaţii eru “ingineri”, iar femeile “ordinatoare umane”. Astfel, bărbaţii se ocupau de partea mecanică, iar femeile angajate de Jet Propulsion Lab (JPL) de la NASA aveau ca misiuni crearea de coduri şi algoritmi ce asigurau buna desfăşurare a misiunilor spaţiale.Printre ele se aflau: Susan Finley, care avea rolul de a elabora un sistem de teletransmisie a sunetului şi imaginilor captate pe Lună spre Terra. Fără munca ei, nici faimoasele cuvinte rostite de Armstrong când a păşit prima oară pe Lună, nici imaginile primilor lui paşi pe astru nu ar fi putut fi văzute în transmisiile televizate; JoAnn Morgan, care avea 28 de ani atunci, este singura femeie din sala de aprindere a rachetei. A răspuns de controlul comenzilor pentru misiunea Apollo, rolul ei fiind de a alerta echipa dacă se întâmpla ceva rău. Totuşi, prezenţa sa în sala amintită nu fusese prevăzută, drept pentru care directorul ei a fost cel care a cerut în mod expres ca ea să vină în sală. După misiunile Apollo a devenit prima femeie care a ocupat un post de mare răspundere la Centrul Spaţial Kennedy din Florida.
În 2007 a apărut o carte, “The Woman of Apollo”, scrisă de Robyn C. Friend, în care se evidenţia munca Barbarei “Bobbie” Crawford Johnson (prima femeie care a condus programul Apollo într-un departament al NASA), Judith Love Cohen (care răspundea de sistemul de întrerupere în caz de urgenţă), Anne Dickson ( candidată la rolul de primă femeie astronaut care a ajuns pe Lună) şi Ann Maybury ( care a lucrat la transmiterea imaginilor de către telesopul Hubble). În total 400.000 persoane au lucrat la NASA pentru a pregăti misiunea Apollo şi primii paşi pe Lună, dar nu este disponibilă o statistică privind numărul exact al femeilor angajate în acest proiect.

Trump vizează Marte

Vineri, în biroul Oval, preşedintele Donald Trump i-a primit pe cei doi astronauţi ai misiunii Apollo 11- Buzz Aldrin şi Michael Collins-, şi pe fiii lui Neil Armstrong, decedat în 2012. Aldrin are azi 89 de ani, iar Collins 88. Fiii lui Neil- Eric şi Mark- au venit împreună cu familiile lor, ca şi cei doi astronauţi, de altfel. Niciunul dintre cei trei astronauţi nu s-a mai întors ulterior în spaţiu. La prima lor conferinţă de presă despre care am vorbit, reporterii i-au întrebat pe cei trei eroi ai Lunii dacă s-ar întoarce într-o zi pe Lună. “Am avut prea puţin timp pentru a ne gândi la asta”, a răspuns Armstrong, foarte puţin înclinat spre lirism.
Şi de data aceasta preşedintele Trump a anunţat că va relua programul zborurilor spre Lună, dar este vizată planeta Marte, ceea ce apare ca un proiect foarte, foarte ambiţios De fapt, potrivit specialiştilor, Luna ar urma să devină o bază de pe care să se plece pe Marte. Programul se numeşte Artemis şi este frate al Apollo, oprit în 1972, în timpul preşedinţiei lui Nixon.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.