Titus Maiorescu spunea că, în România, periodic, se ia totul de la capăt. Mă tem că susținerea sa se confirmă din nou. Ajunge ca un partid să ia, după numărători oculte, câteva voturi în plus sau un ins să izbutească să păcălească niște cetățeni, că începe agresiunea: se perorează pe tema greșelilor celor care au condus și că tot ce a fost este de aruncat.
Ca unul care nu sunt în siajul cuiva și pledez pentru integritate și onoare, pot să-mi permit să spun lucrurilor pe nume. În afara meschinăriilor ce se practică în jur! Și dincolo de un președinte fără realizări, care mobilizează tot felul de amatori cu promisiunea că este ora lor, luând de bună ziua de 26 mai 2019.
În fapt, ce s-a petrecut în România în acea zi? O alegere pentru parlamentul bruxellez în situația, din păcate, cea mai critică de până acum pentru Uniunea Europeană. În fapt, în acea zi au avut loc alegeri pentru parlamentul european – nu mai puțin, dar nici mai mult!
Nu există, aritmetic vorbind, vreun câștigător al alegerilor. Nu s-a ales nicidecum un parlament îndrituit să dea legi, nu s-a stabilit vreun guvern. A fost o penibilă șmecherie numită “referendum”, prin care inițiatorul, prost sfătuit, vrea să modifice voința politică din Constituție și cea exprimată în alegeri parlamentare.
Nu s-a stabilit în acea zi decât ce-i scris: treizeci și ceva de trimiși în parlamentul de la Bruxelles. După ce, din nefericire, mai nimeni nu a discutat la obiect, cu temeinică cunoaștere, despre Uniunea Europeană!
În fond, orice preferință politică ai avea, dacă rămâi cu capul pe umeri, nu poți să nu recunoști patru pași înainte făcuți în ultimii doi ani și jumătate în guvernarea României. O spun ca unul fără vreun angajament partinic.
S-a suplimentat motorul economiei, adăugând motorul consum intern, inclusiv prin măriri mult timp refuzate de salarii și de pensii. Economic, nici nu era altă cale, dacă îi citim pe cei mai mari economiști ai lumii actuale. Cine nu acceptă că suntem în epoca post-austeritate, nu face față faptelor. Iar cine citește recentul discurs al președintelui Franței la Geneva are o dovadă copleșitoare în plus. Astăzi, economia care nu se regăsește în bunăstarea oamenilor aduce crize.
Al doilea pas a fost lansarea reformei justiției. Este destul să-i auzi pe șefii acesteia (“drepturile omului sunt lux”, “România a greșit semnând convenția internațională a drepturilor și libertăților”, “i-aș condamna cu ochii închiși” etc.), pentru a-ți da seama cât de rudimentară este optica vârfurilor justiției din România actuală. Este destul să observi efortul procurorilor de a controla puterile statului, în numele luat în deșert al “independenței justiției”, pentru a-ți da seama de nevoia de reformă. Este destul să vezi cum se recuperează pagubele în justiții civilizate, precum cea a Franței, a Germaniei, a Americii, a Israelului și a altor țări, la comparație cu răzbunările primitive ale unor instanțe din România de azi. Este evident, pentru o minte normală, că nu se pot lua ca reper deciziile justiției, cât timp tocmai acestea sunt pline de carențe.
Este un vechi adevăr acela că stâlpii opresiunii, oriunde și oricând în statele de drept, au fost recrutați dintre procurori și judecători. Nu au existat dictaturi fără susținerea lor. Place sau nu, trebuie spus că “justiția” din România actuală a rămas, din nefericire, în mare, cea de dinainte de 1989. Faptul că, în ultima decadă și jumătate, au fost aduși în fruntea magistraților oameni mai slab pregătiți și instrumentabili (ceea ce se vede la orice comparație cu juriștii de valoare, totuși existenți!) nu a făcut decât să consolideze o “justiție” în care nu dreptatea este scop, ci slujirea celui care face numiri.
A fost corectat la noi până și juristul de anvergură care a fost Carl Schmitt, în teza sa scandaloasă: “decizia suverană revine celui care poate proclama starea de necesitate”. El nu are dreptate, căci România actuală atestă o penibilitate și mai mare: “are puterea cel care numește șefii procurorilor, judecătorilor și serviciilor secrete”. Juristul care a pavat ascensiunea lui Hitler ar avea astfel de învățat din “statul de drept” cu drepturi zdrobite cultivat de Cotroceniul de azi!
Desigur, azi nu toți juriștii intră în asemenea joc degradant și primejdios. Orice profesie are excepțiile ei. Vor avea, însă, juriștii efectiv calificați, care, din fericire, mai există, rectitudinea să intervină împotriva desfigurării “oficiale” a statului de drept?
Al treilea pas a fost încercarea de a restabili controlul asupra resurselor interne. Nu există stat prosper și respectat fără un asemenea control. La interesul normal pentru resurse al persoanelor de oriunde, s-a adăugat, însă, în România, curentul compus din români care vând orice, oricum, oriunde, sub orice pretext. Inventivitatea în “justificări” este mare pe acest meleaguri! Unii trăiesc de fapt din vânzări ce devalizează patrimoniul, dar se drapează cu devize. “Suntem europeni!”, declară ritos tot felul de delatori și șterpelitori ajunși la decizii, chiar dacă nici nu știu ce înseamnă a fi european.
Al patrulea pas din ultimii ani a fost încercarea de normalizare a statului. Convine sau nu, realitatea este că, în România, s-a creat o dependență a statului de ceea ce decid tot felul de neisprăviți prin vile de protocol, sufragerii, crame, terenuri de golf, excursii, ieșiri la munte sau la mare. Nu s-a înțeles nici astăzi că politica matură, de care această țară are stringentă nevoie, se face cu soluții elaborate sistematic și prezentate public, de oameni calificați și responsabili, nu prin subteranele societății sau apelând la forțe oculte.
“Statul paralel” (“statul mafiot” cum îl caracteriza creatorul său, “sistemul”, cum zic alții, “statul neosecurist”, cum îi spun tot mai mulți) este realitate. O realitate care ar trebui să producă o imensă rușine! Nici într-o țară nu s-au semnat protocoale de “cooperare” a procurorilor, judecătorilor, serviciilor secrete în era statului de drept democratic. La noi, este “cea mai mare realizare” din 2014 încoace!
Cât anume s-a realizat din cei patru pași se poate discuta. Nu poți însă reproșa lacunele doar actorilor. Cei care i-au împiedicat, până la a le impune pe căi obscure prim-miniștrii, sunt cel puțin la fel de vinovați. În definitiv, cum se observă în cronica acestor ani, se poate stabili ușor cine a obstrucționat măririle de salarii și pensii și a făcut opoziție la reforma justiției, la restabilirea controlului asupra resurselor interne și la demontarea “statului paralel”. Nu cumva unii au trăit de fapt parazitând, din sărăcie de idei, tocmai inițiativele salutare ale actorilor?
Desigur, actorii au făcut greșeli. Ei nu știu prezenta nici azi angajarea țării pe liniile amintite (încă debusolată, prima-ministră dă din colț în colț și acum!), nu știu reacționa la falsificarea după care orientarea ar fi “neeuropeană”, nu au îmbrățișat calea meritocrației și au ezitat să pună capăt imposturii în viața publică. Dar nici oponenții nu au oferit ceva demn de atenție, deși opoziția oferă de obicei o șansă de creație mai liberă.
Lupta cu corupția? Într-o bună zi se va lua act de împrejurarea că cei care aruncă piatra nu sunt altceva decât “penalii”, “infractorii”, “hoții”, din care s-a “izbutit” să se facă emblema României în lume. Aproape că nu mai poți discuta cu cineva în afara țării, de la hotelier și taximetrist în sus, să nu se ajungă la: “Ah, știu, la voi, în România, aveți corupția!”
Oricum, în virtutea faptelor precise se ridică multe întrebări concrete. Dar atunci când nu se pricep noțiuni simple – “reforma educației”, “stat de drept”, “justiție”, mai nou “european”, iar Europa este confundată cu ceea ce era acum un secol – ce să discutăm? Amatorismul decidenților a fost blamat în 1968, în 1989 și cu alte ocazii. Nu merită și românii beneficiile civismului și culturii?
Deloc întâmplător, în cuvântul din Catedrala Ortodoxă Mântuirea Neamului din București, Papa Francisc a ales tema “fratelui”. În forma foarte inspirată a unei rugăciuni, Suveranul Pontif a spus: “Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău”.
Ceva mai încolo, în același cuvânt, Papa a insistat cu toată energia: “Ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care Tu ne chemi”.
Asemenea aserțiuni bat adânc în situația creată în România de azi. Deunăzi, unii își umflau pieptul cu “Vi l-am adus pe Papa!”, ignorând faptul că Papa vine, cum a și spus în mod repetat, ca pelegrin, la invitația bisericilor catolice și a bisericii majoritare.
Dar cum se prezintă respectivii oficiali în raport cu “fratele”, când , în România actuală patronează revenirea la procese politice, cetățenii sunt hăcuiți cu servicii secrete, iar un aparat oneros de mințire a fost umflat? Unde-i creștinismul?
În tot mai vestitele Caiete negre, Heidegger se apără scriind că naziștii au “disprețuit” spiritul, dar, ulterior, spiritul a ajuns să fie “ruinat”. Nu cred că filosoful a localizat corect “ruinarea”. Trebuie însă admis că aceasta a găsit teren și în România actuală.
Așa cum arată chiar 26 mai 2019, în ceea ce se încurajează în România actuală nu funcționează nici libertăți și drepturi curate, nici dreptatea, nici smerenia. Ce să mai vorbim de milostivenie, pe care actualul Papă o aduce mereu în față, după ce predecesorul său accentua iubirea creștină! În aceste condiții, se ridică întrebarea retorică: de ce se face caz de mersul la biserică?
În România de azi se acumulează întrebări ce nu vor putea fi ținute sub preș la nesfârșit. Nu se poate ajunge nicidecum la stat de drept democratic, cum prevede Constituția? Nu este posibilă și pe aceste meleaguri o democrație cu dreptate, valoare și valori? În definitiv, nu se poate administra un stat decât cu noua Securitate și vătafi instrumentați de cel care îi numește? Nu ar fi cazul ca numirile în fruntea justiției și serviciilor secrete să revină definitiv sub control public, cum este în orice democrație care se respectă?
Sunt toate acestea motive pentru care ar trebui apărați pașii înainte din ultimii ani. Numai așa se va putea înainta pe ruta normalizării instituționale, după cincisprezece ani de abuzuri care au lovit nenumărați cetățeni.
Stimată doamnă Anda Zidaru, vă mulțumesc pentru modul elegant, civilizat cum ma-ți gratulat cu „Bade Chiro” și „tovarășe Chira”, asta dovedește întradevăr Cultură Adevărată, nu „Cultură din bârfe…”. Recunosc, am mari carențe în educația culturală, fiind mai în vârstă, am absolvit facultatea de Mecanică în anul 1968, deci „contemporan” în sdudenție cu d-l Marga, și pensionat din funcția de ing.prof. Eu am fost pionier, UTM-ist apoi UTC-ist. Atât. Mai sus nu am evoluat pe scara calităților politice. A doua calitate era corectă: „tovarășe UTC-ist Chira. D-na Anda Zidaru, în primul meu comentariu eu am apreciat opiniile exprimate în articol, pe când d-l Virgil Temea și dumneata ați trecut la atac, cu insulte și jigniri la adresa mea. Vă mulțumesc! O zi bună și la vară nu prea cald.
Bade Chiro, tot cu idei fixe, de dimineață până seara? Cine ascunde biografii, când sunt publice! Domnul Marga a fost șef de promoție pe fiecare treaptă – liceu, facultate, universitate, pe țară în specializarea lui, Filosofie și Sociologie. Vorbește patru limbi – pe lângă română – adică germană, engleză, franceză, italiană. A fost președintele studenților pe facultate, pe UBB și pe Centrul Un iversitar Cluj-Napoca. A plecat în Germania federală la doctorat, la cererea lui, în urma unui concurs. La întoarcere i s-a dat să organizeze cursurile de Filosofie contemporană la UBB. Ca asistent a seminarizat Filosofia istoriei, Teoria cunoașterii. Filosofie sistematică. A fost, după 1990, decan, prorector, rector (19 ani) apoi ministru.
Ar trebui ceva cultură, tovarășe Chira. Cultură făcută din bârfe biografice nu este cultură. Iar când avem în față un articol îl comentăm, cl contrazicem, dacă ne țin balamalele, dar numărul de la pantofi sau mustața autorului le discutăm altădată. Ca să fim și noi în regulă cu ceva cultură! Dacă putem fi!
error!…celor responsabili
nu as zice ca este amatorism ci doar INTENTIE agresiva!…sa lamurim: orice IT-ist mediocru stie ca echipamentele de tip tableta sunt cele mai putin protejate la atacuri cibernetice (comunicatie wifi FARA softuri specializate de protectie!) si daca mi-as mobiliza toate resursele psihice tot nu le-as acorda „creditarea” cu buna credinta pe cei responsabili cu aceasta „asistenta” tehnica (neosecuristi si ei ca or fi de la STS, SRI, SIE sau de unde dracu’ or mai fi!)…de aici pana la a nu putea explica cele 1.4 milioane de voturi pe liste suplimentare devine o simpla problema de logica (pentru cei care o au!)…”intarzierile” si „aglomeratia” erau necesare pentru ca aceste achipamente (slabe din punct de vedere tehnic!) sa „apuce” sa-si faca treburile preprogramate…poate doar o verificare a semnaturilor OLOGRAFE ar mai putea face lumina in aceasta mizerabila manipulare (pre si post electorala!) …pentru cei care aduc acuzatii profesorului Marga as pune o singura intrebare: ce scara a valorilor ar mai putea face diferenta intre un derbedeu turnator, monument de subcultura, care a potentat astfel de „institutii” de manipulare, control si intimidare si omul care se confrunta cu propria constiinta in numele unei DEMOCRATII (sau/si JUSTITII) adevarate (nici neosecurista, nici coloniala si nici a prostanacului arogant si inveninat, monument de egocentrism!)
D-le Virgil Temea, de data asta eu am apreciat opinia d-lui Marga, exprimată în articolul „Amatorismul agresiv”. Am văzut comentarii care îl criticau folosind cuvinte/epitete mult mai dure, mai jignitoare la adresa d-lui profesor, la care n-ai reacționat. Am impresia că m-ai criticat și cu alte ocazii, când a îndrăznit să-și spună opinia „nene Chiro”. Dacă ști bine biografia d-lui Marga și e curată de ce o ascunde? De ce din CV lipsește perioada înainte de 1989? Despre cultura precară, las-o mai încet.
Se cam vede nivelul cam jos de înțelegere a lucrurilor la mulți postaci. Nu se știe ce se discută. Se atacă oameni la biografie, când ei dau analize. Chair strălucite. este ca și în politica de la noi: nu se poate combate viziunea unui om, ci se caută să fie băgat la pușcărie. Cei care îl bagă nu au propus nimic acestei țări, dar se ocupă să lovească cu DNA. cu justiția, cu serviciile.
Iar unii au o cultură așa de săracă încât cred că științele sociale sunt automat socialism științific. Nu știu că reformatorii din Polonia sau Ungaria sau Cehia erau de la școlile de partid și au predat socialism, dar au fost competenți, ceea ce este esențial.
Vai de capul satului cu așa cultură!
iar faci confuzii nene Chiro! Marga a predat logică și istoria filosofiei contemporane înainte de 1989. A pregătit doctoratul în Germania federală, iar la revenire profesorul Dumitru Isac l-a însărcinat în catedra de Istoria filosofiei, Logică, Etică și estetică să predea Filosofia secolului XX și Logica. Am devenit asistentul domnului Marga atunci cînd a devenit prorector și știu bine biografia lui. Marga nu a fost niciodată șef de catedră. A fost decan, în 1990, apoi prorector, rector, ministru. Nu a vrut să c andidaze pentru nimic altceva, deși ofertele au fost continue.
este însă un semn de cultură precară: interesează viața unui om, când el propune o analiză. Cultură precară, foarte precară.
Un articol realist, bine argumentat, care arată într-un limbaj simplu, critic erorile Opoziției începând cu alegerile europarlamentare, intenția de modificare a Constituției, alegerea președintelui C.D.,moțiunea simplă împotriva ministrului de externe, cu implicarea excesivă a președintelui țării. Unii comentatori îl critică pe d-l Marga despre activitatea sa înainte de 1989. Și eu l-am criticat de câteva ori. Sunt și acum nedumerit de ce și-a ascuns/sters din CV, activitatea înainte de revoluție, când a fost, pentru o pertioadă, șeful catedrei de Socialism științific, în cadrul UBB Cluj-Napoca.
Vine seara și este vremea bilanțului, băiețași haștagiști. Bine că Lili nu mai este sub narcoză și începe să vadă că fluieră vântul în dreapta ei. Dar nici unul nu a putut răsturna spuse din articolul lui Marga. Așa cum este morala haștagistă – bârfește, discreditează, înjură că iese ceva – nu duce nicăieri. Textele rămân neclintite. Nici nasty, nici Violeta, nici Albert Zweichif nu au putut clinti ceva. Atac la persoană, da, este cel mai simplu, la neputincioși moral și nu numai moral. Dar cui folosește?