Spionită, scenarită, iată doar câteva cuvinte care ne bântuie de o vreme încoace. Securitatea datelor a devenit un fel de never-ending story, apar noi şi noi soluţii în permanenţă, nimic nu este de ajuns pentru a-ţi proteja datele, pentru a comunica în siguranţă pe e-mail etc… Totul pare ca un fel de goană contra cronometru, ca o întrecere între ameninţările care apar la tot pasul şi soluţiile de combatere a acestora. Prevenirea nu este parcă niciodată suficientă, imaginaţia „părţii adverse” necunoscând limite.
Iată că o ştire recentă a făcut instantaneu înconjurul lumii, iar ecourile şi consecinţele ei sunt greu de imaginat şi de contabilizat. Pe site-ul Wikileaks au fost făcute publice circa 90.000 de documente secrete ale armatei americane şi ale aliaţilor privind perioada 2004 – 2010 a războiului din Afganistan. Asta este ştirea. De aici, după năuceala de rigoare, încep comentariile, analizele, dezminţirile, acuzaţiile, responsabilizările şi aşa mai departe. Următoarea perioadă va fi în mod cert dominată de această ştire, care, desigur, nu este una de interes imediat pentru omul obişnuit (care, cel puţin la noi, bietul de el, are cu totul alte griji şi probleme), dar care poate avea repercusiuni cel puţin interesante.
Urmare a publicării (mai bine zis, a deschiderii accesului) acestei imense cantităţi de date (în diferite formate, de la video, audio şi până la text), la care s-au raliat şi câteva publicaţii americane de impact, a început o adevărată cursă de „data mining” (căutare, catalogare, sistematizare a datelor) făcută de diferite grupuri, inclusiv studenţi de la diverse universităţi. Impactul poate fi uriaş şi cu consecinţe dintre cele mai incredibile. În cele ce urmează nu ne propunem să răspundem la întrebarea „de ce acest eveniment s-a produs acum şi cine are de câştigat de pe urma acestor dezvăluiri?”, pentru că este o întrebare la care probabil vor răspunde analiştii politici care vor descifra mult mai bine iţele „establishmentului” politic american. Pentru că este şi aceasta o întrebare interesantă. Noi ne vom rezuma la a găsi nişte posibile răspunsuri în zona noastră de preocupări.
Această „scurgere” de informaţii catalogate „secret” aminteşte de un fapt similar petrecut în 1970 cu dezvăluiri la vremea aceea legate de războiul din Vietnam, dar cu un impact mult mai restrâns dată fiind tehnologia acelor vremuri, ceea ce nu se poate spune despre evenimentul pe care îl discutăm acum.
Acestea sunt, ca să zicem aşa, faptele. Acum să vedem puţin ce este dincolo de ele. Secolul XX şi, iată, prima decadă a celui următor au fost fără îndoială un lung şir de războaie, două mondiale şi nenumărate locale. Să nu uităm şi de Războiul Rece, adică fără zăngănit explicit de arme, care a bântuit planeta vreo 45 de ani după cel de Al Doilea Război Mondial. Apoi, diferite ţări au devenit brusc cunoscute prin războaiele de pe teritoriile lor, prin numărul de vieţi omeneşti pierdute şi prin atrocităţile săvârşite. Dacă întrebai pe cineva acum vreo 10 ani unde este Kandahar şi ce este el de fapt, cred că nimeni nu ar fi ştiut. Mă rog, acum ştim şi nu prea îmi este clar la ce ne ajută.
Vorbim de firewalls, de anitiviruşi, de VPN, de antispam, de antiphishing, de o mulţime de soluţii care să protejeze datele noastre de cine? De inamicul tăcut care se poate numi hacker (aici este o altă discuţie care să răspundă la întrebările de ce? pentru cine/ce? care sunt motivaţiile ascunse? este ceva organizat ca o mică armată care duce un război tăcut la umbra biţilor? Etc.), spion, angajatul neglijent, rău intenţionat sau trădător, în fine, enumerarea poate continua. S-a demonstrat că peste jumătate din scurgerile de informaţii şi din penetrarea ostilă a reţelelor şi site-urilor şi din „scăpările” de securitate vin din interior, şi nu din afară prin formele consacrate de atacuri. Deci, ameninţarea tăcută şi inamicul ascuns, în majoritatea cazurilor, sunt din interiorul organizaţiei. Desigur că acest fapt nu minimizează importanţa tuturor formelor cunoscute de atacuri externe şi nici nu trebuie să slăbească vigilenţa responsabilului cu securitatea datelor din cadrul organizaţiei respective.
În cazul analizat nu vorbim despre un document ajuns în mâinile cui nu trebuie, ci de 90.000 de documente variate şi diverse care acoperă 6 ani de război cu cheltuieli şi priederi de vieţi omeneşti tot mai greu de justificat şi de explicat. Într-o primă ieşire la rampă, consilierul pe probleme de securitate al Casei Albe a calificat acest eveniment drept „embarassing” şi ca fiind o chestiune de siguranţă naţională. Sunt convinsă că vor urma şi alte declaraţii precum şi măsuri concrete, acestea din urmă fiind greu de precizat având în vedere amplitudinea fenomenului. Sunt aici de făcut câteva remarci.
Prima dintre acestea desigur se leagă de „inamicul tăcut şi ascuns” care nu a zăngănit arme, nu a declarat război nimănui, pare a fi bine organizat şi motivat (oricare ar fi motivaţiile în acest caz), nu pare… singur şi pare a fi foarte bine poziţionat în ierarhie pentru a avea acces la astfel de date. A (au) lucrat dintr-o lovitură din care încă oficialii şi cei în drept să contracareze, în mod evident, nu şi-au revenit. O a doua remarcă are în vedere o discuţie mai veche în mai toate mediile, şi anume aceea de a redefini „secretul de stat” cu toate nuanţele aferente.
Ne aşteptăm la o reînviere a secretomaniei şi a paranoiei în diferite structuri, mai ales cele senzitive, cum ar fi zona militară şi de servicii şi poate la o regândire a acestor organizaţii şi a scopului lor. Şi în sfârşit mai este o întrebare fundamentală: care va fi soarta Internetului? Se mai poate în acest moment opri sau cenzura ceva? În egală măsură cum se mai poate defini „secretul” sau informaţia senzitivă într-o lume în care indiferent în ce colţ al planetei eşti, poţi afla orice şi poţi avea acces la orice informaţie? Şi odată lansată informaţia, ea se răspândeşte instantaneu. Şi dacă la acest fenomen mai adăugăm şi reţelele sociale, atunci avem un tablou complet a ceea ce se numeşte the „wired planet”, care este tot mai greu de „controlat”.
Ei bine, dacă spamul a fost asemuit cu vuvuzelele (zgomot constant, oribil, evervant şi de care nu ai cum să te fereşti), ceea ce s-a întâmplat acum poate fi comparat cu un tsunami devastator, cu deosebirea că, în afară de victime (multe şi diverse în cazul de faţă), aici sunt în mod cert şi responsabili şi… părţi care au ceva de câştigat.
Şi, vorba marelui Will, restul e… tăcere!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.