Amneziile Elenei Băsescu şi ale şefului procurorilor, Tiberiu Niţu

Nu este o noutate. Politicieni, indiferent de calibru şi culoare politică, dar şi multe alte persoane cu funcţii publice „suferă” în ultimul timp de amnezii. Când sunt într-un impas sau când apar în spaţiul public unele declaraţii, afirmaţii sau articole de presă care îi deranjează, cei în cauză ies imediat fie pe o reţea de socializare, fie în media cu o contradeclaraţie prin care se „albesc” singuri. Numai că această „albire” are picioare scurte. Pentru că este contrazisă de declaraţii proprii anterioare date cu câteva luni sau chiar ani în urmă. Avem două „studii de caz”: Elena Băsescu, membră PMP, şi procurorul general Tiberiu Niţu.

Să luăm primul caz. Joi 19 martie, în presă apar pasaje din referatul procurorilor din dosarul lui Marian Vanghelie. Printre altele, în referat se spune că edilul sectorului 5 i-ar fi cerut numitului Marian Dumitru (denunţătorul lui Vanghelie) să strângă 10.000 de semnături pentru candidatura la europarlamentare a Elenei Băsescu.

În foarte scurt timp apare pe Facebook reacţia mezinei lui Traian Băsescu: „Referitor la informațiile apărute în presă, conform cărora Marian Vanghelie ar fi strâns semnături pentru candidatura mea la alegerile europarlamentare din 2014, vreau să fac următoarele precizări. Nu am cerut niciodată nimănui să-mi strângă semnături contra cost, cu atât mai puțin lui Marian Vanghelie sau celorlalți oameni invocați în documentele citate în presă (…) Reamintesc tuturor că nu am candidat la alegerile europarlamentare din 2014…”.

Bun. Este, la prima vedere, o negare. Plauzibilă. Cum să-i strângă „duşmanul din PSD” semnături mezinei lui Traian Băsescu? Dar iată ce declara pe 24 martie 2014 (ziua în care se înscria oficial în PMP) Elena Băsescu: „La fel ca în anul 2009 am strâns cu foarte mare uşurinţă numărul necesar de semnături pentru a candida ca şi independent la alegerile europarlamentare. Am apelat la cunoştinţele din toate partidele politice,la prieteni şi la familie (…)Îmi exprim speranta ca toţi cei care mi-au oferit semnăturile să dea voturile PMP şi nu altor partide, mai ales PDL care pe poziţii eligibile are persoane care au trecut mult de vârsta pensionarii” (…) Recitind declaraţia de acum un an de zile a Elenei Băsescu, postarea de pe Facebook nu mai pare deloc aşa de plauzibilă. Este adevărat, din spusele Elenei Băsescu din 2014 nu reiese explicit că ar fi fost sprijinită de Marian Vanghelie, dar sintagma „din toate partidele politice (din care suntem tentaţi să eliminăm PDL) face o trimitere clară şi la PSD, pentru că este greu de crezut că un număr de 150.000 de semnături puteau fi strânse doar de prieteni, familie şi de oamenii lui Traian Băsescu din minusculul PMP şi hai să zicem şi PNL. Practic, reacţia de pe Facebook a Elenei Băsescu mai mult o îngroapă decât să o dezgroape. Dacă tăcea, poate subiectul „ajutorului dat de Vanghelie” trecea repede în uitare, mai ales că evenimentele se succed cu repeziciune în spaţiul public. Sau poate Elena Băsescu credea că nimeni nu o să-şi aducă aminte de spusele ei din 2014? Dacă aşa a crezut, înseamnă că a greşit din nou.

Al doilea caz. Tiberiu Niţu. În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu afirma că actualul procuror general a „tras în oameni” la revoluţie. Tiberiu Niţu nu a comentat spusele fostului preşedinte, în schimb, ziarul “Adevărul” a publicat un calup dintr-un interviu luat în 2010 lui Tiberiu Niţu, dar, atenţie, calup care nu a apărut atunci în ziar. A apărut acum, pentru că a reintrat în actualitate. Ce spunea în 2010 despre acest episod Niţu:

„Eram militar în termen şi, întrucât am făcut armata la trupele de Securitate, eram repartiza (…)să asigur paza Televiziunii. La Revoluţie am fost pus să păzesc un hol şi l-am întrebat şi eu pe sergentul major ce se întâmplă. Zice «am primit ordin că vine un desant de terorişti arabi din elicoptere. Când îi vedem că se paraşutează, ieşim pe acoperişul Televiziunii şi îi împuşcăm din aer» (…) N-a venit niciun elicopter”. Întrebat de reporter dacă a tras, iată ce a răspuns Niţu: „Era concepţia aia că se trage din casele din apropiere. Şi când s-a zis foc spre casele alea…, am executat foc! Eu, civilii de pe lângă mine care aveau arme, colegii mei, toată lumea. Am tras acolo, dar nu era nimeni. Atât. Alea au fost singurele momente, în noaptea de 22 spre 23 decembrie. De ce să mint? Aş putea să mint, dar n-am niciun interes să ascund”. Ce rezultă de aici. Că în calitate de militar în termen, Tiberiu Niţu a apărat revoluţia.

Numai că şi aici suntem în faţa unei amnezii de zile mari. În 2010, Tiberiu Niţu a uitat ce a scris în declaraţia olografă dată în 1996 în dosarul înaintat pentru a obţine certificatul de revoluţionar. „În noaptea de 21/22 decembrie 1989 am tras cu arma din dotare, peste Calea Dorobanţi, în casele situate pe această stradă. Arăt faptul că am primit ordin să tragem în acele clădiri întrucât acolo ar fi teroriştii. Personal, în momentele cînd nu se trăgea din partea noastră, am auzit zgomote de focuri de armă dinspre acele clădiri...”. Ei bine, toată lumea ştie în cine a tras armata în noaptea de 21 decembrie. În plus, NU existau “terorişti” (fie ei arabi sau autohtoni). Poveştile cu terorişti au început pe 22 seara. Nici declaraţia olografă din 1996 dată de Niţu nu este corectă. Prin „implicarea” teroriştilor, Niţu a vrut să se pună la adăpost de eventuale acuzaţii că a tras în cetăţeni pe 21 seara. În treacă fie spus, nimeni nu-i lua capul actualului procuror general pentru 21 seara: era militar în termen, ordinul era ordin, Ceauşescu nu plecase. Nimeni nu-i lua capul, dar în acelaşi timp nu mai pupa certificatul de revoluţionar. Dar, aşa, băgând la înaintare teroriştii, Niţu şi-a asigurat patalamaua de revoluţionar deşi este clar că nu a avut nici în clin, nici în mânecă cu ea. De ce după 14 ani şi-a „cosmetizat” şi mai mult comportamentul din decembrie 1989, mutând secvenţa „trasului” cu 24 de ore mai târziu, iarăşi este explicabil: era contestat de câteva ONG-uri. Şi o spălare în „Adevărul” dădea bine. Numai că, ghinion, partea a doua a interviului nu a fost atunci publicată. Şi ghinion şi mai mare, s-a publicat acum şi Niţu a fost dat de gol că nu a spus adevărul. Faţă de cel (şi aşa şifonat) din declaraţia din 1996.

Pentru presă, amneziile politicienilor sau ale altor demnitari reprezintă o mană cerească. Generează subiecte. Dar pentru societate, pentru un partid politic sau pentru diferite instituţii ale statului, în niciun caz. Din contră. Dovedesc fie o crasă desconsiderare a opiniei publice, fie prostie. În ambele situaţii, aceşti „amnezici” nu au ce căuta în funcţii şi demnităţi politice sau administrative.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.