Anulată de două războaie în curs, Ucraina și Gaza, și umbrită de conflicte potențiale, precum cel din jurul Taiwanului, pacea este din nou tematizată. Nu orice pace dă însă rezultate. „Revenirea înainte de conflictele actuale” ar bagateliza fapte istorice și nu este posibilă. „Pacea compromis” poate mulțumi orgolii, dar pregătește în tăcere alt conflict. Chiar conflictele din zilele noastre sunt dovadă că înjumătățirea adevărurilor costă. Ca ființe, nu ne este accesibilă „pacea eternă”, chiar dacă rămâne o aspirație. Abia „pacea durabilă” ar putea scoate lucrurile din riscurile actuale.
Pacea durabilă nu include îmbrățișarea situației preconflict, care oricum era explozivă. Ea nu promite ceea ce nu este tangibil, precum „pacea eternă”, dar nici nu cheltuie energii cu „pacea compromis”, ce anunță de fapt noi conflicte, oricine ar „câștiga” la un moment dat.
Sunt deja puse în discuție planuri de pace, impecabile tehnic și diplomatic, pentru Ucraina – cel mai realist rămânând planul generalilor și experților germani, din 28 august 2023, pe care l-am comentat altădată (în A. Marga, Planul german de pace, 2023). Chestiunea rămasă însă deschisă în urma planurilor existente este lămurirea proiectului cuprinzător al păcii.
Cum știm, Kant a transpus ideea „păcii perpetue” a abatelui Saint Pierre (Pour rendre la paix perpetuelle en Europe, 1712) pe un triplu teren: al dreptului statului național, al dreptului internațional și al drepturilor omului. Kant era convins că, odată întrunite asemenea premise, va fi mai multă „rațiune” în lume, iar aceasta aduce pace (Zum Ewigen Frieden, 1795). El și-a pus speranțe într-un curs al istoriei dat de „natura pașnică a republicii”, „forța creatoare de comunitate a comerțului” și „funcția clarificatoare a sferei publice”.
Numai că istoria a luat alt curs. Republicile nu s-au dovedit a fi mai pașnice decât monarhiile, deși democrația și drepturile omului au schimbat exercitarea puterii. Extinderea comerțului mondial a adus nu doar cooperare, ci și conflicte. În state moderne, manipularea cetățenilor a limitat consultarea. Jürgen Habermas, care a făcut aceste observații (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand betrachtet, 1995), a adăugat că, în situația creată, pacea presupune nu doar „acordurile” dintre state, la care s-a referit Kant, ci și ceva în plus. Anume, o organizare a lumii prin instituții internaționale, care a devenit indispensabilă, căci comunicarea și piața au pus bazele unei „interdependențe” tensionate.
Schimbările aduse de „societatea mondială”, pe care sociologii le-au semnalat cu acuitate (vezi Niklas Luhmann, Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1998), au început, într-adevăr, cu redistribuirea puterii în lume. Dar, trebuie să recunoaștem, schimbările nu s-au oprit. Azi putem face câteva constatări (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023, ediția a doua). Realitățile în care trăim rezultă din interacțiunea economie, politică, armată, cultură. Lumea este condusă de o geometrie variabilă a supraputerilor. Globalismul a dominat trei decenii, dar se petrece revenirea la suveranitatea națională. Și emergența de noi puteri este în curs. Nu este soluție la crizele de azi în afara legitimării democratice și respectării suveranității naționale și fără cooperarea statelor.
În aceste condiții, pacea depinde mai strict ca oricând de supraputeri, ale căror capacități de controlare a lumii sunt fără precedent. Supraputerile au devenit efectiv mondiale ca arie a capacității de control al evenimentelor. Sistemele antirachetă de la această oră sunt penetrabile pentru noile rachete multi-focus, de viteză enormă, care lovesc de oriunde orice punct de pe glob. Armele biologice și de paralizare mentală străpung apărările existente.
În plus, prin efectele capabilităților electronice și militare, lumea a intrat în mobilizări ample. Mobilizările de partid, de grup social, naționale sunt deja înghițite de mobilizări pe scară nouă. Trecerea la „politica în format mare”, întrevăzută de Nietzsche, având ca subiecți cele mai mari puteri, care „fac legea”, a prins chip. S-a părăsit lumea kantiană bazată pe „acordurile” dintre state suverane, instituțiile internaționale sunt deja excedate și s-a intrat în lumea „voințelor de putere” ale celor mai puternici. Și încă nici nu intră în calcul riscurile legate de „Inteligența artificială”!
Chiar mai mult, informarea cetățenilor asupra realităților lumii se supraveghează din locuri tot mai puține. S-a trecut la administrarea „relatărilor” și a „adevărului”. Cu aceasta, o nouă fază a istoriei a început. Ea s-a concretizat deocamdată în stimularea urii și părăsirea concepției ce-și asumă unitatea istoriei universale, de care Herder și Hegel au convins generații, în favoarea unei „scindări a lumii” (A. Marga, Scindarea lumii, 2023). Se și cochetează oficial cu selectarea apartenenței la umanitate, încât ființe ca toți ceilalți oameni să nu mai aibă automat beneficiul acesteia.
S-au petrecut, totodată, schimbări lăuntrice societăților. Menționez doar două, care atrag, prin implicație, altele, și afectează pacea.
Prima schimbare ține de prăbușirea în epoca noastră a micului întreprinzător. Cum ne spun istoricii, „paradoxul ordinii internaționale liberale constă în aceea că a făcut accesibilă tehnologia pe scară mare, distrugând în același timp joburi manufacturiere în ceea ce oamenilor le place să numească Heartland. Este ceea ce globalizarea supralicitează în termeni economici” (Niall Ferguson, Goodbye to all that: Is the international order as we know it over?, 2017). Aceasta a antrenat ruinarea clasei mijlocii, pe umerii căreia s-au sprijinit raționalismul, democrația, statul de drept, suveranitatea națională, conștiința unității.
A doua schimbare constă în disoluția individului autonom. Cum ne spun sociologii, proliferează „un tip uman mereu mai puțin preocupat de apărarea propriei autonomii și mai înclinat să accepte forme de gândire mai omologante și limitative ale libertăților personale” (Renzi Giorgetti, Il nuovissimo ordine mondiale, 2022). În acest timp, „societatea se scindează mereu mai mult, devine mai <liberă>, deși pierde orice tip de coeziune și ordine internă, până la a se reduce la o masă informă”. Se tematizează deja „restructurarea omului (ristrutturazione dell’uomo)” și se formează „noul proletariat mondial”. Cei care îl compun nu sunt neapărat săraci, dar rămân „docili față de toate comenzile și impunerile” angajatorilor și apucă orice direcție.
Iar în condițiile descompunerii țesăturii ce lega individualitățile în comunități cultivându-le libertățile și drepturile intangibile, deciziile cruciale se mută înspre conduceri. Administrarea și controalele au câștigat deocamdată în competiția cu libertățile și emanciparea. Mulți dintre noii demnitari ai statelor au căpătat o putere care ar putea să-i facă invidioși pe regi. Chiar și în unele democrații se adună azi în mâini puține putere ce decide destinul celorlalți.
Ca urmare, problema cheie în drumul spre pace este de acum nu doar de a aduce statele la masa tratativelor, cum propunea Kant, nu doar de a avea organizații internaționale, cum propune Habermas, ci și de a aduce la negocieri parteneri valizi. Cel puțin sub dublu aspect valizi: să reprezinte curat cetățenii țării respective și să aibă pregătirea ce-i face receptivi la argumente mai bune. Aducerea la masa negocierilor a reprezentanților legitimați democratic, care nu fură, nu falsifică și nu evită alegerile, capabili să cunoască realitatea, să dea soluții responsabile și să oprească războiul a devenit chestiune de viață. Cu decidenți nepregătiți, avari, obsedați de carieră și de propaganda lor depășită nu se ajunge decât la perpetuarea conflictelor.
Pacea nu mai depinde doar de puterea ajunsă în mâinile conducerilor, ci și de cultura și viziunile acestora. La timpul său, Nietzsche semnala mediocrizarea culturală antrenată de modernitatea târzie. Carlo M. Cipolla a adus în discuție tema „stupidității” ce a intervenit în exercitarea răspunderilor. Mai nou, se acuză extinderea „mediocrației” în viața publică. Mediocrizarea, stupiditatea și mediocrația se regăsesc la decizii. Destui decidenți întrețin ei înșiși, prin lipsa calificării și micimea orizonturilor, crizele și conflictele.
Aș capta însă aici situația sub aspect cognitiv. Adică, observând că „fragmentarismul” – înțelegând prin „fragmentarism” acea opinie potrivit căreia ceea ce este sub priviri este deja adevărul unei situații, chiar și al realității – a inundat mentalitățile. De pildă, unele categorii sociale sunt nemulțumite și vor pe drept o altă politică, dar sunt taxate ca „extremiste”, deși respectă constituția democratică. S-a ieșit dintr-un acord între state și se pretinde cu mânie aproape violentă că ar fi „violare a dreptului internațional”. Se formulează opinii, dar neapărat „cum se cere”, și se crede că ar fi automat cugetare liberă. Expandează trăiri acute, fără analize, considerându-se că ar fi deja „competență”.
Ideea pe care o apăr este că orice fragmentare a abordării realității îndepărtează pacea. Nu va fi pace fără a înțelege lumea actuală luând în seamă noile ei realități, în întregime, dincolo de tentația de a rămâne la cunoștințe fragmentare sau chiar la comodele clișee puse în circulație.
Teza mea este susținută de evidențe în războaiele și conflictele actuale. Ele sunt cvadruple: formarea și formatarea de state nu s-au încheiat; securitatea propriului stat nu este temă desuetă, nici măcar reductibilă; suveranitatea națională nu se lasă bagatelizată, oricare ar fi forțele în joc; cooperarea internațională servește incomparabil mai bine înaintarea libertăților individuale, drepturilor omului și democrației decât antagonizarea țărilor și scindarea de azi a lumii.
Mi-am asumat aceste adevăruri și propun, în tradiția conceperilor sistematice ale păcii, proiectul păcii durabile. Acesta se particularizează prin opțiuni ce se referă la: accepțiunea dreptului internațional; lichidarea urmelor războiului mondial ultim și reglementarea de drept a situației postbelice; reluarea sistemului westfalic; înțelegerea suveranității naționale; o nouă exigență privind aplicarea drepturilor omului. Iată aici o succintă detaliere a fiecăreia.
Nu este pace durabilă fără respectarea dreptului internațional. Carl Schmitt a propus, se știe, ieșirea din dreptul internațional modern, pe care-l socotea sursă de aservire a națiunilor, spre un status quo anterior. Argumentul covârșitor împotrivă este că războaiele mondiale din secolul al XX-lea au însemnat eșuarea acelui status quo și au reclamat, împotriva nedreptăților și crimelor, drept internațional adus la zi.
Dreptul internațional rămâne reperul acțiunii statelor într-o lume tot mai complexă, dar el se cere înțeles la propriu. Azi, însă, acest drept este sufocat de simpla propagandă pentru naivi, de ideologie, de decizii politice. De altfel, cum se poate sesiza la prima privire, vorbăria actuală despre drept internațional prost înțeles este exploatată nu pentru a opri, ci tocmai pentru a continua conflicte.
Se știe bine că reglementările de drept contează dintotdeauna împreună cu condițiile adoptării lor. Nu mai dă rezultate doar invocarea dreptului internațional, cât timp acesta este redus la acorduri, declarații, memorandumuri semnate în anumite circumstanțe. La propriu, dreptul internațional este dreptul tratatelor bazate pe voința legitimă a statelor, generate de istorie, și ratificate. Nici reglementările de drept internațional nu sunt separabile de cerința juridică nu doar a justificării, ci și a legitimării. Iar pe terenul legitimării, din păcate încă puțin examinată, se joacă soarta mai multor valori decât se acceptă!
Privind dreptul internațional în mod profesional, ca drept stabilit în tratate, deci ca mai mult decât acorduri, declarații, memorandumuri, nu se deschide nicio „cutie a Pandorei”, cum clamează un alarmism mereu oportunist. Acesta nu are de obicei o altă rezolvare a conflictelor decât deviza goală „acum nu este momentul”. Replica este nimicitoare: „dar când este momentul?”. În definitiv, și aplicarea acordurilor de orice fel este act de voință. De ce nu intervine un act de voință care să ducă mai la rădăcina conflictelor și la soluții de pace durabilă?
Nu avem nici astăzi reglementarea prin tratate a normalizării în consecința celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, care i-a urmat. Tratatul de la Paris (1947), adesea invocat, este un tratat valoros de încheiere a păcii, cu consecințele ce se știu. Cum observa, însă, un prestigios constituționalist german, după Al Doilea Război Mondial nu s-a dat nimănui vreun mandat de semnare a unui tratat legitim pentru configurarea viitorului în materie de frontiere. Nu mai detaliem faptul că sunt acorduri și memorandumuri pe care parlamente ale semnatarilor nu le-au ratificat vreodată. S-au semnat tratate de încheiere a păcii, acorduri, declarații și memorandumuri, dar prea puțin tratate propriu-zise de consacrare a situației de viitor.
Pe de altă parte, Europa unită, al cărei proiect a fost lansat în era postbelică și aflată, desigur, în curs de evoluție, este și astăzi, conform tratatelor de bază, o uniune de state care răspund, fiecare, de gestiunea înăuntrul frontierelor istorice respective. Se pot discuta și, firește, este util să se discute aspirațiile ce duc în viitor, iar viitorul poate lua un curs sau altul. Dar realitățile sunt cele care sunt, încât de la ele este de plecat.
De aceea, unele țări europene au înscris în tratatele semnate în anii șaptezeci cu alte state, în vederea lichidării tensiunilor și cooperării, articole de recunoaștere a stărilor de lucruri, valabilă însă „până la reglementarea finală de după Al Doilea Război Mondial”. Această reglementare, în urma „războiului mondial” și a „războiului rece” devine cheia securității de care Europa și lumea au nevoie.
În vremuri apropiate de cei de azi, s-a adus o concludentă argumentație în favoarea reactualizării sistemului westfalic, ca o condiție a evoluției ferite de conflicte a relațiilor internaționale (vezi Henri Kissinger, World Order, 2012). Suveranitatea națională rămâne astfel stâlpul ordinii raționale a lumii. Opinia mea este că această suveranitate este realistă dacă include, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne – două noi componente: securitatea vecinului și luarea în considerare a istoriei. Altfel spus, suveranitatea națională a unui stat îl ia în seamă azi pe vecinul care solicită securitate și se extinde inclusiv asupra teritoriilor înstrăinate acelui stat prin încălcarea suveranității, în cursul celui de Al Doilea Război Mondial și al „războiului rece”. Nu este pericol ca această suveranitate să ducă la conflicte, câtă vreme se iau în seamă criteriile istorice, demografice și de securitate de către decidenți calificați și maturi. Acestea pot călăuzi spre ordinea rațională.
De la Kant și Revoluția Franceză încoace, drepturile omului sunt luate drept reper în relațiile internaționale. Împotriva acestei abordări se ridică, în continuare, un argument formulat net de Carl Schmitt: „atunci când un stat își combate adversarul politic în numele umanității, nu este vorba de un război al umanității, ci de un război prin care acel stat caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptății, progresului și civilizației spre a le reclama pentru sine și a le nega dușmanului. <<Umanitatea>> este un instrument ideologic deosebit de folosibil” (Der Begriff des Politischen, 1932). Carl Schmitt vedea în folosirea drepturilor omului ca politică în relațiile cu alt stat o „ideologie” ce servește „interese de putere”. Discipolii săi au întărit opinia văzând în ong-uri brațul prelungit al unor puteri externe.
Ori pe ce față se întorc lucrurile, drepturile omului rămân valori fundamentale, indispensabile vieții civilizate. Relativizarea sau anihilarea lor nu este acceptabilă în nicio împrejurare. Trebuie însă ieșit din manipulări care, de altfel, și deservesc aplicarea drepturilor omului. Se știe bine, din lecții ale istoriei, că atunci când o valoare este ruptă de generalitatea ei intrinsecă și instrumentată, trădarea este inevitabilă. Se și observă astăzi că tocmai unii care se bat cu pumnul în piept cu europenitatea și drepturile omului interzic partide, controlează media, încalcă drepturi, refuză sau măsluiesc alegeri și își lovesc concurenții prin instituții de forță ale statului.
Din nefericire, democrația nu este imună la abuzuri și pervertiri. „Provocarea” adâncă astăzi pentru conștiințe este rearticularea libertăților individuale și a drepturilor omului într-o concepție coerentă și adusă la zi, încât să se iasă deopotrivă din disoluția sub un dirijism birocratic și din strivirea sub un neoliberalism cinic. Starea libertăților și drepturilor omului într-un stat se evaluează realist pornind de la opinia societății respective, criteriile de evaluare fiind cele universale la care aceasta a subscris. Desigur, oricine poate evalua pe oricine, dar nimeni nu ajunge departe înainte de a se privi pe sine în oglindă. Integritatea rămâne în orice situație condiție hotărâtoare a adevărului și justiției.(Din volumul A. Marga, Sensul vieții, în curs de publicare)
Se pierde timpul cu inși care nu știu pe ce lume se află. Un minim de cunoaștere și de decență nu este deloc posibil, Ioane? Vezi-ți nene de necazuri, că spui aiureli. În loc să te uiți la tine – cum arăți și ce ești capabil să faci. Trebe discutat, dar nu așa, cu suficiență.
Pare că, bade Ioan@Virgil, nu ai proprietatea cuvintelor. Așa că vezi-ți de treabă. Un biet agramat la judecăți, la orice nu se salvează nici cu vorbe goale. Sănătoși să fim, că pe cît se vede bolnavi sunt destui.
totusi cine te-a bagat in seama ? esti sclav ?
Grijă la gramatică, bade Ioan @ Virgil. Se învață la școala generală. În celelalte, se vede că ți-e mintea în afară. Capul gol, bun de bătut cuie, care-ți plac. Și de cîntat la mese, cum spui.
T-ea bagat cineva in seama , mai expiratule ? Vorbesti de prostie dar tu nu stii sa scrii o compunere de gimnaziu . Ai capul plin de lozinnci si vorbe banale , dar nu stii sa bati un cui . Cinta la alta masa .
Bade Ioane, se vede că nu citești, că de înțeles e mai greu! Ți se dă mură în gură ce ai de făcut. Dar ai ieșit măcar cu vorba să faci ceva? Vrei mereu ca altul să facă ce nu ești în stare. Vai de capul satului! Cu burta plină, mintea la somn și voința cîrpă e ușor să spui orice. Prostia și statul la căldură sunt cel mai la îndemînă lucru.
vorbe , vorbe , vorbe , d.le profesor ! tara este ingropata in vorbe ! tara are nevoie de ACTIUNE , MISCARE , REFORME REALE SI DUREROASE ( nu pt . popor , ci pt. privilegiati ) ! AI curajul sa le propui ?
Astfel, minte și trup fizic rămân mai întâi în urmă apoi se desprind pe rând până când ajung a se opri luând cu ele inclusiv lumea în care s-au manifestat sub forma unor amintiri, unele de neuitat altele trecând în uitate. Când omul și-a găsit propriul sine, simte că undeva prin apropiere se află și sălașul lui Dumnezeu căci omul nu poate trăi singur în Univers iar când L-a simțit pe Dumnezeu, simte că are totul și este una cu totul. Într-o asemenea stare, nu-i mai trebuie nimic, trăiește întocmai legilor Lui simțind cum legile omenești și legile lumii nu-l mai pot nici afecta, nici ajuta în mod esenţial, preponderent, predominant și obligatoriu necesar căci Dumnezeu este în toate și în tot.
Dacă mintea poate să priceapă doar acele gânduri ce conţin cuvinte cunoscute sau pe care le poate desluși precum limba poate deosebi gusturile iar ochii pot vedea doar acele lucruri și întâmplări pe care i le dezvăluie lumina ce le reflectă forma, sufletul, lipsit fiind de vreuna dintre aceste însușiri sau calități, nu poate cunoaşte pe nimeni mai bine decât pe sine însuși. Cufundat în căutarea de sine și trăind în sine, sufletul ajunge la un moment dat să afle dimensiunea propriei sale stări sub forma unui imens gol în care stau într-o oarecare ordine și dezordine, toate gândurile, emoțiile, sentimentele, faptele și întâmplările ce au pătruns în el și cu cât sufletul continuă tot mai mult și mai mult a se căuta pe sine, cu atât mai mult golul devine tot mai adânc, lipsit de orice margine sau orizont de parcă întregul neant i s-ar deschide în față. Continuând înaintarea, mintea ajunge la un moment dat la niște limite din afara ei, devenind lipsită de posibilitatea de a se mai întoarce, blocând aparent și drumul sinelui odată cu ea numai că sinele nu este supus controlului sau unicei ei voințe. El este complet liber de aceasta astfel încât își continuă drumul către propria regăsire, în calea lui nerezistând nici cea mai mică oprelişte de tip material, străin fiind de natura aceasta.
Te afli în treabă Radu Humor. Nu spui nimic nou. Globalismul este foarte bine depășit de suveranism în Proiectul de pace durabilă al domnului Marga. Finanțele sunt parte a economiei. Religia este parte a culturii. Să discutăm, dar să și ducem înainte lucrurile. Așa, cu repetarea în alte cuvinte, se stă pe loc. Ar fi cazul să punem, cum sugerează cineva, întrebarea: cum să facem ca astfel de articole bine documentate și îndrăznețe să fie cunoscute larg și luate în seamă. Ar fi act de cetățenie.
Individul care semnează Crăcănat dovedește că povara ignoranței deformează. Articolul Proiect de pace durabilă arată clar din start: în Ucraina nu se poate reveni la situația preconflict, pacea compromis duce la alte conflicte, pacea eternă nu este accesibilă. Rămâne pacea durabilă. Cu înțelegerea suveranității pe baze istorice – a retroceda teritorii răpite încălcînd-o. Tot mai mulți istorici, geostrategi, filosofi americani, germani, italieni etc. vin spre această optică.Crăcănatul vede aici putinism. Dacă-i așa, atunci Putin trebe că are dreptate. Crăcănatul e așa de redus, ca și usrismul, că face omagii involuntare cuiva pe care îl diabolizează.
„ Realitățile în care trăim rezultă din interacțiunea economie, politică, armată, cultură.”
Omisă, cu bună știință ?, cea financiară, una dintre cele mai hotărâtoare în orice relație, nu numai între cea dintre state !
O altă chestiune ce este refuzată a fi luată în considerare este cea religioasă .
Și aici este de amintit controversa iscată atunci când s-au pus bazele acestei făcături birocratice europene, când nu s-a reușit impunerea religiei creștine la baza uniunii europene, mai ales că atunci Europa nu era atât de împănată ca acum cu altfel de închinători, în special la Mohamed, Alah, sau chiar la Satana cum sunt o mulțime în momentul de față.
Și poate că și datorită acestui refuz, ce pare că unii îl aveau deja în vedere .
Acum , dacă s-a văzut că din motive oarecum cunoscute globalismul a dat kichs, Europa ar trebui să treacă urgent la un suveranism generalizat bazat pe un naționalism, mai puțin supravegheat , situație ce presupune o independență de facto, nu doar de jure, fără imixtiuni din exterior, ci mai degrabă prin autocorectări în urma comparațiilor cu felul în care se dezvoltă alte state. Și nu doar vecine, ci chiar și de pe alte continente, dar asta presupune o libertate de informare a massmedia neîngrădită, la fel ca și circulația bunurilor și persoanelor atâta timp cât astea se desfășoară conform unor principii etice și morale unanim acceptate.
De fiecare dată s-a dovedit că puterea absolută corupe și atunci când ea ajunge să fie concentrată doar la o mână de oameni , și mai ales bazată pe inegalități strigătoare la cer, cum este cea financiară, cu care le poți cumpăra nu doar pe toate celelalte, dar și unele conștiințe, demersul este sortit eșecului.
Și asta se vede destul de clar acum ! 8-;
A trecut multă vreme de când Sun Tan a definit regulile războiului și de atunci ele nu s-au prea schimbat. De atunci se vorbește de pace dar tot de atunci ori ce reguli s-au elaborat pentru a o avea au fost în zadar. Iar astăzi, văzând ca decidenții care ne hotărăsc soarta recomandă, pentru a avea pace, înarmarea. Mă întreb câți oameni pe glob ar rămâne fără lucru dacă brusc nu s-ar mai produce nimic pentru război. Militari sau muncitori. Crede cineva ca este așa ceva posibil? Un naiv s-ar întreba cam ce s-ar putea face dacă s-ar renunța la înarmare și razboie dacă banii astfel rezultați ar fi folosiți la……. Și proprietarii complexelor militare? …. De fapt așa funcționează lumea: filosofii vorbesc despre pace, militarii despre război, iar bieții de noi ne întrebăm cat va mai exista incercatul nostru glob.
Un articol, Planul de pace durabilă, ce pune pe gînduri. Extrem de cutezător autorul! Să dai o lumină într-o confuzie istorică precum cea de azi, e formidabil! Cutezătoare și consecvența autorului: a spus deja la Alba Iulia (în septembrie 2022), că Ucraina are teritorii străine și, în susidiar, că România are de recuperat Bucovina. Se confirmă complet ideea, astăzi. În articol esențial este că Andrei Marga este consecvent. El spune să suveranitatea națională este și asupra teritoriilor pierdute prin încălcarea ei. Mă bucur că Andrei Marga discută dosarele grele. Situația postbelică este cum o descrie. La noi puțini știu că Bucovina și Trancarpatia au fost date de Stalin pentru 30 de ani! S-au încheiat de mult. Planul de pace durabilă este cu adevărat un plan de pace al epocii actuale.Nimeni nu a putut obiecta le el, căci e plin de cultură și aduce idei noi.
Patru Editat, da vicleni. Florypetre, concepție este concepție, bade! Cum spune Dan. Și e verificabilă! Așa că citește și apoi grăiește cât vrei. Vorbești aiurea, fiind la serviciu, se pare. Margelatu spune că nu-i citat Kant. Vezi nene că este citat în Planul de pace durabilă, doar că Zum Ewigen Frieden înseamnă pe românește Spre pacea eternă. În rest furi de pe siteuri și minți. Charlie nu merită decât compasiune. Spune prostii de la natură, crezând că gargariseala lui e altceva. Doar inepții de clinică. Nu ați putut urni, chinuiți de misiune, nici măcar o virgulă în Planul de pace durabilă! Dacă nici inși ca voi, motivați de murdăria umană, nu găsesc nimic de obiectat, e foarte bine pentru recunoașterea anvergurii articolului. Acest Clio se bagă și el în tablou cu cultura lui de cartier, când discuția este cu totul alta. Ca și cum cineva nu ar fi cazul să gîndească căci Clio nu a învățat abecedarul. Zic să faceți campionat de prostii. Ar fi greu de decis care e pe locul I, fiind aglomerație din partea voastră.
Am sa rapund IO, la acest Articol, cris
OCOLITOR prudent, ca OriCE Productiune Intelectuala a OriCARUI Intelectual de Marca.
Ocoleste ESENTIALUL in Lume,
CAUZA Cauzelor care a dus, duce si va duce in Continuare Lumea STRAMBATA cinic SI inConstient in Prapastia FINALA.
DACA NU se REZOLVA!
De FAPT, mi-am cam expus TOATE Ideile in Forumul COTIDIANUL.
Din Pacate parazitat de Tooot, FELuu’, To’arashi de Ipochimene STRANII,
Majoritatea din Categoria CareDeCateMaiTembel … … 😊
Am sa LE sistematizez, intr-o Prezentare mai CONCISA, pentru ca mi-au venit pe Moment si ASA am si raspuns, in diverse Randuri,
Starnirea Spiritului meu CRITIC de catre MulteleMizeriiMinciuniStrambePastile Otravite,
produse de:
– PROSTIE si
– PERFIDIE PLANificata
si deversate CONTINUU pe Forum …
„Pacea durabilă” care vasazică nu există. Celebrul scriitor și futurolog american Alvin Toffler , cunoscut pentru teoria socială a dezvoltării „în valuri” a societăţii umane, a publicat in anul 1993 impreună cu sotia sa Heidi Toffler cartea „Război și antirăzboi” (War and Anti-War). Soţii Toffler explică evolutia societătii de-a lungul istoriei cu ajutorul unei scheme care are la bază teoretizarea valurilor de dezvoltare si anume:
-valul întâi, al societăţii pre-industriale;
-valul al doilea, al societăţii industriale;
-valul al treilea, al post – industrialismului , pe care omenirea a intrat în al treilea mileniu d.C.
Războiul Rece a marcat ultima mare confruntare a societăţii industriale. Sfârşitul său nu a fost rezultatul unei confruntări violente, pe măsura forţelor care ar fi putut fi angajate, ci al acceptării ideii de superioritate a adversarului, totodată şi a evidenţei că un conflict de masă, la scară planetară, putea însemna sfârşitul omenirii, sfârşitul istoriei.
Administrarea păcii prin mijloacele anti-războiului implică însă forme avansate de „intelligence”, într-o pondere mult peste ceea ce se considera tactic util în războaiele celui de-al Doilea Val. Confruntarea se mută astfel masiv în planul informării sau dezinformării şi al avansului tehnologic, devenind mult mai important să planifici corect şi judicios formele de cunoaştere şi analiză a resurselor informaţionale, decât o bătălie în forma sa de confruntare violentă.
Evoluţiile tehnologice, de cunoaştere, dar şi cele sociale şi ideologice fac perfect posibilă această formă de pace, numită a celui de-al Treilea Val.
Agenţiile de securitate ale statelor pot deveni astfel angajatori în scopul administrării variantelor de pace pe care factorul politic le ia în calcul.
Asadar, nu se poate vorbi de pace durabilă ci mai degrabă de conflicte înghetate.
Pentru o ‘reglementare’ si ‘pacea durabila’ ar trebui ca:
1. Propaganda din RM2, devenita istorie oficiala azi, sa inceteze. Reprimarea germanilor trebuie oprita, Hitler de-demonizat, Churchill si Roosevelt recunoscuti, alaturi de Stalin, drept maniaci genocidali.
2. Recunoasterea faptului ca dusmanul real a fost Rusia si bolsevismul, iar razboiul Atlantiei contra Germaniei, nedorit de Hitler, a fost o gresala catastrofica.
3. Condamnarea socialismului, nu doar a comunismului, laolalta cu nationalsocialismul (nazismul) si fascismul. Toate sint forme desuete de etatism colectivist, de corpor-atism, regasite in mixul globalist care ne guverneaza (keynesianism, regulativism, redistributivism, egalitarism, ‘parterneriat’ stat-corporatii).
4. Raspunsul la globalismul politic nu este statismul, fie el si ‘westfalian’, ci libertarianismul (adica liberalismul clasic), recunoscut pina si de Clown Schwab drept adevaratul inamic. Pace durabila va fi doar cind statele vor fi mici si oamenii liberi!
5. Natiunea, ca concept viabil, trebuie dezetatizata iar statul trebuie limitat inclusiv pe linia aceasta. Neo-suveranismul va trebui decuplat de nationalismul de stat mare, represiv.
6. Cheia de bolta a atavismului propagandistic al RM2 este narativa holocaustului. Revizionismul trebuie decriminalizat si cercetarea, ratiunea, logica si dreptatea repuse in drepturi.
Pentru ca al treilea razboi mondial sa nu mai aiba loc, celui de-al doilea razboi mondial trebuie sa i se aduca incheierea (closure). Vezi 1-6.
Mult noroc cu toate acestea. Dar nu poti scrie un monstru de ‘proiect’ zis pentru ‘pace durabila’ de 17.279 de caractere fara a pomeni nimic din cele scrise in doar 1789, mai ales cind invoci ‘integritatea’!
Vezi mai tirziu complet in Telegram. Cauta dupa titlu.
ALATRINEZII au renuntat sa mai dejecteze in clar, cu pseudonimele de pretorieni consacrate, ceea ce spune multe, rebotezandu-se!
„Proiectu” a fost tinut la sertarul cu scheletzi din iepoca de Aur in plin MACEL BOLSEVIC RECE, fiind inadecvat liniei trasate de ILEGALU Comintern KiSS Ingerul Mortzii a sute de milioane de pamanteni IDOLU lu PROFI care dupa ce a CONSFINTIT GRANITELE ABUZIVE
trasate de TATUCUL amandurora(„Henry” si „Horia”) Stalin, DECLARANDU-LE ETERNE, adica „durabile pe vesnicie”, a facut O VOLTA dupa ce NOUL TATUC, Rasputin le-a ATACAT, indirect, eternitatea granitelor prin INVADAREA CRIMINALA cu incalcarea TRATATELOR/ NORMELOR INTERNATIONALE, inclusiv Actul Final de la Helsinki!!! Pe Horia nu-l intereseaza SUTELE DE MII de VICTIME din randul „fratilor slavi” UCRAINENI si RUSI, cum nu-l intereseaza MILIOANELE care sufera de doi ani cele mai cumplite SUPLICII, importanta fiind MISIUNEA sustinerea propagandistica a MACELARULUI IDEOLOGIC BOLSEVIC Rasputin!!!
Teze valabile mai mult ca oricând!!!
O ANALIZĂ VALOROASĂ care trebuie luată in considerare de stăpânii lumii.
O GARGARISEALA de DOUA KOPEICI GAURITE cu scopul INFAM marturisit din start – Rasputin si IDOL LATRAii sai mondiali NU VOR SA SE REVINA LA SITUATIA DINAINTEA CONFLICTELOR ACTUALE!!! CRIMINALUL CONTRA UMANITATII Rasputin nu este in calitate de FIARA TURBATA adeptul pacii de compromis, MONSTRUL KAGHEBIST/BOLSEVIC fiind adeptul RAZBOIULUI/MACELULUI BOLSEVIC ETERN si NU „durabil”!!!
Bla,bla,bla…..Datorita crizelor artificiale.. Vor sa forteze SOLUTIA…AGENDA 2030…DICTATURA COMUNISTA DIGITALA GLOBALA!!!
Problemele păcii și războiului sunt mult mai complexe,la fel și reacțiile și propunerile intelectualilor iluminiști francezi, englezi sau elvețieni. Domnul Marga îl menționează pe abatele de Saint Pierre, pe Kant, dar au elaborat proiecte de pace perpetuă sau sugerat diverse masuri ( de genul egalității suverane a statelor ) mulți alții, ale căror idei stau astăzi la baza organizării parlamentului UE sau ONU. Printre aceștia, merită pomeniți Bentham,William Penn, elvețianul Wattel s.a.( detalii în studiul de mai jos , în subcapitolul despre intelectuali) :
https://www.academia.edu/100877237/Tratatul_de_Pace_de_la_Paris_din_1763_Debutul_talassocratiei_britanice
Este deci necesar că orice demers pe această temă să pornească de la o istorie cât mai detaliată a ideilor intelectualilor europeni din secolele 18 și 19.
Este o vorbă: „o imagine face cât 1000 de cuvinte”. Priviți poza care ilustrează acest articol și veți vedea cauza problemelor care macină omenirea.