Asociația Magistraților: ”Am făcut demersuri repetate de la CSM la CSAT și la Președinție…”

Asociația Magistraților din România a transmis , prin intermediul unui comunicat, problemele și atitudinile pe care le consideră importante pentru sistemul de justiție și pentru cetățeni. Reamintim că, în ultima perioadă, peisajul justiției din România este unul tulbure, cu multe dezvăluiri și controverse legate de protocoalele secrete și de Legile Justiției. 

Redăm, mai jos, integral COMUNICATUL AMR:

Asociația Magistraților din România (AMR) a susținut, explicat, argumentat de un deceniu necesitatea separării atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la carierea judecătorilor și procurorilor, în sensul ca acestea să aparțină, prin lege și în mod distinct, celor două Secții ale CSM. O altă asociație profesională s-a opus vehement acestei solicitări – ce a fost susținută de AMR și în Parlament, cu ocazia dezbaterilor asupra Legilor Justiției -, considerând că este o nenorocire pentru sistemul de justiție.

După ce separarea a fost consacrată prin lege, confirmată de Curtea Constituțională și a intrat în vigoare, fără ca statutul de magistrat al procurorului să fie afectat, față de limitele constituționale, aceeași asociație profesională, ce-i drept împreună cu altele, a fost cea care a sărit să susțină separarea, prin raportare la texte din OUG nr. 7/2019. Și, culmea (!), au acuzat AMR că n-ar dori-o, ignorând deliberat că, spre deosebire de alții, AMR a fost prezentă la dezbaterile organului legislativ și s-a luptat, cu bună-credință față de judecători și procurori, pentru fiecare text ce include separarea carierelor, regăsit în Legile nr. 303/2004, nr. 304/2004 și nr. 317/2004.

Așadar, când a fost separarea reflexie a independenței, când au hulit-o sau când au cerut-o?

Asociația Magistraților din România (AMR) a făcut, din anul 2015, demersuri repetate, efective, de la CSM la CSAT și la Președinție, de la instituții naționale la Comisia Europeană, cu privire la ingerințele serviciilor de informații în activitatea justiției, confirmată, pentru început, prin referirea unui general SRI, pe postul public, fără reținere, la justiție ca fiind „câmp tactic”. În toate demersurile ce au urmat, inclusiv cele vizând existența, declasificarea și conținutul protocoalelor încheiate cu serviciile de informații, AMR a fost spurcată pentru că, vezi Doamne, se ocupa de chestiuni fără importanță (!) și că avea un fix cu aceste protocoale.

Culmea este, pentru așa-zișii susținători ai independenței justiției, că nu au fost impresionați nici când au aflat despre încheierea unor astfel de protocoale, între parchete și serviciile de informații, deși Curtea Constituțională spusese răspicat că serviciile de informații nu aveau și nu au competență în efectuarea actelor de urmărire penală. Atitudinea nu s-a schimbat nici după ce s-a dat publicității conținutul protocoalelor, prin care procurori, cu statut de magistrați, au acceptat o subordonare față de serviciile de informații, subminându-și propria independență. Nu s-a făcut caz de încheierea și aplicarea acestor protocoale, din perspectiva principiului independenței, nici când, la solicitarea unor instanțe, procurori DNA au enumerat acte de ingerință ale serviciilor de informații în administrarea justiției (și nu era vorba despre infracțiuni contra securității naționale).

Asociația Magistraților din România (AMR) nu poate, în numele valorilor pe care le-a promovat și apărat din anul 1993, să rămână indiferentă față de informațiile și înscrisurile dezbătute în spațiul public în ultimele zile, cu atât mai mult cu cât, din anul 2008, AMR este persoană juridică „de utilitate publică”. Ne referim la informațiile și înscrisurile cu privire la activitatea celui dintâi procuror al țării, ca președinte al comisiei de liberare condiționată de la Penitenciarul Aiud, înainte de Revoluție. AMR are în vedere aici ceea ce rezultă din înscrisurile pe care le-am putut vedea cu toții  – deși, dincolo de acestea, orice cetățean ar trebui să cânte osanale eroilor ce au fost torturați până la exterminare, „vina” lor fiind că au „uneltit” împotriva orânduirii comuniste și au „calomniat” organele de partid și de stat, pentru că, în timp ce ei au fost chinuiți sute sau mii de zile și nopți, iar unii au murit în aceste chinuri, de dragul unor principii democratice, interzise într-un stat totalitar, mulți, foarte mulți dintre noi am tăcut invocând, în mod convenabil, faptul că ne protejăm familia.

Așadar, potrivit înscrisurilor, comisia de liberare condiționată de la Penitenciarul Aiud, avându-l în frunte pe actualul procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, i-a refuzat, de două ori, liberarea condiționată unui deținut politic și, mai mult, i-a refuzat posibilitatea de a reformula cererea pentru 1 an, adică pentru maximumul duratei în care putea fi ținut în penitenciar fără dreptul de a formula o nouă cerere de liberare condiționată. În hotărârea judecătorească de la dosar (da, pronunțată de judecători) era specificată condamnarea pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste, așa încât nimeni din cei implicați în prelungirea calvarului deținutului de la Aiud nu poate pretinde că nu a știut pentru cine-și pune semnătura. Motivul refuzului liberării condiționate, la nivelul comisiei, și al amânării cu câte 1 an a posibilității de formulare a unei noi cereri a fost „simplu”, după cum apare în documentele publicate: condamnatul „nu a dat dovezi de îndreptare”, anatemă peste care judecătorul nu trecea. Și cum să o facă, de vreme ce a dat ani grei de pușcărie pentru propagandă împotriva orânduirii, iar procurorul din fruntea comisiei confirma că deținutul nu a dat dovezi de îndreptare și propunea termenul maxim de 1 an până la împlinirea căruia să nu poată face o nouă cerere de liberare condiționată?

Nu știm dacă activitatea în comisia de liberare condiționată la Penitenciarul Aiud a contat pentru calificativul „foarte bine” obținut de procuror de-a lungul anilor. Însă, explicații de genul că activitatea comisiei de liberare condiționată era limitată și că verifica doar chestiuni tehnice este contrazisă chiar de concluzia ca un baros, potrivit căreia persoana condamnată (politic) „nu a dat dovezi de îndreptare”, concluzie asortată cu propunerea termenului maxim, de 1 an, pe parcursul căruia să nu poată face o nouă cerere! Aceste concluzii ale comisiei au fost însușite ca atare de judecător, de vreme ce omul a fost ținut în penitenciar. Adică faptul că „nu a dat dovezi de îndreptare” din atitudinea de propagandă împotriva orânduirii socialiste constituia o simplă chestiune tehnică? Ni se spune că această comisie nu avea aproape nicio competență (decât verificarea unor condiții „tehnice”) și că procurorul ținea legătura doar cu grefa penitenciarului, fără să aibă atribuții sau acces la măsurile de detenție, fiind vorba despre o unitate militară.

În acest context, avem datoria de a ne întreba ce s-a întâmplat cu sesizările și plângerile deținuților care, astfel cum am văzut că au declarat detaliat doi dintre ei, au fost adresate procurorului de la comisia de liberare condiționată și au vizat condițiile exterminatorii și tortura din penitenciar? Sau, să avem îndrăznirea să susținem că eroii noști mint pe bandă, în spațiul public? Ori, mai simplu, ar trebui să credem că, pe parcursul activității comisiei de liberare condiționată de la Aiud, nu i s-au adus la cunoștință procurorului, niciodată, de vreun deținut, abuzurile groaznice împotriva condamnaților pe motive politice? Competența în aceste cazuri exista și atunci, după cum există și acum și consta în posibilitatea procurorului de a sesiza procuratura militară.

Prin urmare, ne întrebăm în mod just dacă explicațiile privind caracterul limitat al activității comisiei de liberare condiționată, exonerarea procurorului de orice responsabilitate morală și aruncarea întregii răspunderi asupra judecătorului, pot avea de-a face cu moralitatea statutului de magistrat din zilele noastre care, pe de altă parte, a simțit că este moral și legitim să se revolte public, în mod repetat, bunăoară, pe motiv că Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, aflată potrivit legii în subordinea ierarhică a procurorului general, adică a sa, ar fi lipsită de independență. Scuzele instituționale (în 31 de cuvinte) „pentru unele practici discutabile” (discutabile??) și scuzele personale (în 28 de cuvinte) de ieri nu se referă la moralitate.

Legea nr. 221/2009 a statuat că inclusiv condamnarea pentru propaganda împotriva orânduirii socialiste a fost politică, fiind pronunțată pentru o faptă care a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar. Legea dă dreptul la „despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, la stabilirea cuantumului cărora trebuie să se țină seama și de „consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social” ale pedepsei privative de libertate. În „Expunerea de motive” s-a menționat, în mod clar, că „… există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale care au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală…”. În ceea ce privește „prejudiciul moral suferit”, s-a subliniat că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar, prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990… să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist…”.

Prin urmare, legiuitorul însuși a operat cu precepte de sorginte morală și era normal să o facă, prin raportare la ororile întâmplate în pușcăriile comuniste.

AMR observă că asociațiile profesionale care au tăcut față de încheierea, conținutul și aplicarea protocoalelor tac și acum. Nu li s-a părut și nu li se pare nimic în neregulă, nici în legătură cu statutul, nici cu moralitatea și nici cu independența magistratului.

Să fie acestea atât de neînsemnate încât, ca asociații profesionale, ca judecători și procurori, să tăcem când trebuie să vorbim și să dăm la o parte ceea ce ar trebui să ne reprezinte ca magistrați? Răspunsul ne definește, în fața sistemului și a cetățenilor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.