AUTIŞTII CĂRŢILOR (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Bahadur va săvârşi nenumărate isprăvi şi, asemenea lui Hercule, va aduce şi merele din argint dintr-o mai veche grădină a Hesperidelor. Istoria, ca de obicei, încurcă datele şi miturile se învălmăşesc. Robertsohn, într-un studiu comparativ, crede că a găsit în Dabahur o sursă preelenă şi lansează mitul „Uhrherakles”. El caută îndelung şi celelalte încercări la care ar fi fost supus eroul de către regele din Uruk, însă rezultatele aduse sunt cu totul neconvingătoare. În cărţile despre Sumer, Dabahur este prezentat şi altădată în postura personajului originar al unor legende ulterioare. Însă totul nu este decât speculaţie, alte mărturii nu s-au păstrat în legătură cu eroul nostru.

Şi tot despre Bahadur – de a fost identificat corect -, apărând de multe ori de-a lungul vremurilor, se naşte cel puţin o întrebare: el, cel pus la încercare de către cineva din adâncul trecutului, nu se îndepărtează numai geografic de locul unde este aşteptat, ci face şi vaste incursiuni în timp, adesea în viitor. Cunoaştem, aşa cum am spus, o singură reîntoarcere la Uruk, acea coborâre din cer, când aduce cu sine cele trei mere de argint, aşa că alte comentarii la comentarii ar fi hazardate.

Şi iată şi cea mai recentă ipostază a Fiului Vânătorului, ipostază în legătură cu care mai există martori oculari în viaţă. Este vorba despre celebrul caz P. G. Bahadur amintit în media anilor tulburi de după cel de al doilea război mondial. Agenţiile de presă, saturate de bilanţul tot mai incredibil pentru opinia publică a nenorocirilor şi ororilor conflagraţiei abia terminate, găsesc loc să se ocupe şi de ţări mai îndepărtate precum India, „giuvaierul coroanei britanice”, care tocmai îşi dobândea neatârnarea. Straniul subcontinent fusese împărţit prin tratatul de independenţă în trei părţi distincte. Populaţii întregi, în număr de multe milioane de oameni se mutau dintr-o parte în alta a graniţelor trasate arbitrar, însă trenurile erau atacate şi pasagerii ucişi în mod bestial până la unul, în condiţiile unui adevărat genocid. Jawaharlal Nehru îl roagă pe ultimul vicerege englez, Louis Mountbatten, viconte de Burma, să asigure şi în continuare, pe răstimpul unei perioade de trecere, securitatea fostei colonii. Acesta acceptă şi măcelurile încep să fie controlate. În cadrul acţiunii de supraveghere, este arestat un anume P. G. Bahadur, identificat a se fi aflat în foarte multe locuri unde s-au produs cele mai abominabile ucideri în masă, unde au fost ciopârţite cadavrele şi maltrataţi cu sadism copii şi femei. La început, prizonierul nu este luat în serios, întrucât tot ce spune pare lipsit de sens. Totuşi, nu este declarat iresponsabil de către un medic specialist şi surprinde faptul că se dovedeşte în stare să răspundă anchetatorilor în diferitele limbi şi dialecte în care este interogat. Chiar pare dispus să colaboreze, însă anchetatorii ajung la concluzia că suspectul este deosebit de viclean, deoarece nu numai că se arată gata să semneze orice declaraţie, oricât de incriminantă, însă aduce mereu – nesilit de nimeni – noi dezvăluiri senzaţionale, multe dintre ele putând fi considerate învinuiri chiar împotriva sa însuşi. Se cere un nou consult psihiatric şi, de data asta, comisia nu mai este atât de fermă, apărând o evidentă divergenţă de păreri.

În timpul acesta, ancheta se prelungeşte şi P. G. Bahadur revine tot mai des pe prima pagină a ziarelor locale şi, din când în când, şi în ştirile transmise de agenţiile de presă străine. Ceea ce-i aduce notorietatea reprezintă faptul că nu epuizează niciodată amănuntele unor noi şi noi incidente înfiorătoare (ce se dovedeau de fiecare dată reale), că ajunge să clarifice şi alte numeroase cazuri ce ameninţau să se afunde tot mai mult în ceaţă, că, având o memorie cu totul ieşită din comun, a identificat şi soarta unor dispăruţi, a unor martori sau a unor făptaşi despre care, până atunci, nu s-a ştiut nimic. P. G. Bahadur era în stare să spună cum era îmbrăcat cutare călător dintr-un vagon căzut pradă bandelor de criminali, să povestească modul cum a fost omorât fiecare dintre acei nenorociţi, să pomenească semnele particulare ale victimelor şi ale agresorilor. Ceea ce la începutul anchetei păru să fie o logoree provocată de emoţiile detenţiei se dovedea treptat a reprezenta, pas cu pas, adevărul adevărat. Arestatul devenise un fel de film viu al scenelor de groază şi era dus de la un tribunal la altul, de la un proces la altul spre a depune mărturia decisivă în cazurile cele mai încâlcite. La un moment-dat, păru să ştie prea multe şi pentru puterea de înţelegere a poliţiei şi câţiva avocaţi isteţi reuşiră să dovedească în mod clar că individul dădea informaţii despre incidente desfăşurate la mari distanţe geografice, însă care au avut loc aproape simultan. Bahadur nu s-a dezvinovăţit niciodată şi continuă să furnizeze amănunte relevante, accesibile doar cuiva aflat de faţă. În caz că mai erau şi alţi martori ori supravieţuitori ai grozăviilor respective, de regulă, aceştia îşi aminteau de figura greu de uitat a apariţiei cu barba sălbatică, îmbrăcat nici hindus, nici budist, nici şiit şi nici măcar englez. Iar ceea ce răzbătea de sub barba bogată excludea orice asemănare cu rasa galbenă. Până la urmă, acea ubicuitate a stârnit vâlvă în presă, mai mult chiar decât cele declarate de numitul P. G. Bahadur. Poate aceasta este explicaţia că mai niciodată nu i-au fost reproduse afirmaţiile, conţinutul mărturiilor, sensul nesfârşitelor sale vorbe. Pe vremea aceea, uimea mai mult insolitul: că suspectul se exprima fără dificultăţi în aproape toate limbile şi toate graiurile în care au avut imaginaţia oficialităţile să-l ancheteze, că era capabil să descrie, după o lună, fiecare amănunt al unei persoane aflate într-un grup ce i-a fost pus în faţă, că putea da asemenea detalii exacte chiar şi despre mai multe evenimente desfăşurate în acelaşi timp. Că vorbea foarte mult, parcă fără încetare, cu un glas ce părea să vină din fundul iadului. (A fost supus şi unor experimente: un ziarist sceptic l-a vizitat câteva minute, apoi din nou după câteva săptămâni. Bahadur ştia şi câţi nasturi avusese jurnalistul prima oară la cămaşă şi ce culoare de cerneală folosise în stilou.)

Dar tocmai ubicuitatea a fost speculată de avocaţi. În caz că se admitea mărturia lui P. G. Bahadur într-o cauză, atunci nu se putea accepta că omul a fost în acelaşi timp şi în alt loc. Cum martorul era, de cele mai multe ori, şi inculpat, el netăgăduindu-şi niciodată faptele incriminate, ba, aducând în sprijinul acuzării şi alte orori, s-a ajuns la dilema conform căreia nu se mai putea stabili care dintre mărturiile şi delictele paralele erau cele ce puteau fi luate în seamă şi care nu. Bineînţeles că în fiecare proces avocaţii se încăpăţânau să pretindă că tocmai cauza apărată de ei era cea „redondantă” şi că, în consecinţă, declaraţiile lui P. G. Bahadur erau, în ceea ce-i privea, nule. Aceasta a devenit o tactică aproape infailibilă, întrucât teza imposibilităţii logice a mărturiilor provenite din ubicuitate fiind acceptate de un preşedinte o dată, a creat un precedent care a invadat, apoi, numeroase procese. Chiar şi când individul cu barba înfricoşătoare nu era inculpat de la început într-un caz, apărătorii aveau grijă să-l atragă, ştiind că, astfel, vor găsi şi cauze paralele ce se vor anula reciproc în favoarea clienţilor lor. La rândul lor, procurorii se găseau în imposibilitatea de a se lupta cu această tactică, fiindcă numitul P. G. Bahadur îşi recunoştea imediat şi în mod public orice vinovăţie, problema nefiind să-l faci să admită crima, ci să-i determini pe judecători să fie de acord că unul şi acelaşi om să fie amestecat în măceluri săvârşite în (aproximativ) acelaşi timp la mii şi mii de mile depărtare unele de celelalte.

Şi, iată, sensul interminabilelor tirade ale împricinatului: ciudatul personaj nu făcea decât să repete la nesfârşit că faptele oamenilor sunt total neutre din punctul de vedere al moralei – indivizii nu pot face nici bine şi nici rău, fiindcă tot ce ne înconjoară este astfel conceput încât fiecare faptă (ori doar intenţie) să se întoarcă împotriva muritorilor. Te naşti numai spre a pieri, se spune, dar la fel de corect ar fi să afirmi că te naşti numai spre a omorî. Dacă mănânci carne, ucizi viaţă, dacă eşti vegetarian ocroteşti o fiinţă care, la rândul ei, va ucide alte fiinţe – plante sau animale. Iar acestea nu sunt decât formele fruste ale demonstraţiei: până la a ucide, există numeroase trepte intermediare care, la o minimă cercetare, n-au cum să nu fie incluse în codul făţarnic al moralei tradiţionale. P. G. Bahadur şoca magistraţii prin elocvenţa sa iconoclastă, punând sub semnul întrebării cărţile sfinte, numindu-le „ipocrite”, susţinând prin teribile argumente că nu există nici măcar un simplu exemplu uman în stare de a se încadra în spiritul celor zece porunci. Inculpatul a fost cercetat din nou şi din nou de către psihologi, psihiatri, sociologi şi preoţi de toate credinţele, dar toţi s-au îndepărtat înspăimântaţi de el, unii concluzionând că individul este bolnav, alţii că reprezintă un caz lipsit de orice perspectivă de salvare, fiecare grăbindu-se să-l includă într-o entitate închisă, unde să-l izoleze de tot ce se află în jur, doar ca să se afle ei înşişi de cealaltă parte, liniştiţi şi cu sufletele împăcate. Dar în lupta argumentelor, nu Bahadur a fost cel ce a pierdut, cel ce s-a eschivat, cel ce a abandonat…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.