AUTIŞTII CĂRŢILOR (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Statuia

Gough sculptă la comanda lordului chipul acestuia în marmură. Statuia îi reuşi foarte bine şi lumea spunea că seamănă leit cu lordul, pe care, dacă l-ai fi pus să stea lângă statuie, n-ai mai fi putut să-l deosebeşti de ea.

Apoi lordul se îmbolnăvi. Supuşii săi aveau însă o mulţime de rugăminţi, pe care numai dânsul le putea soluţiona. Unele dintre ele erau chiar urgente.

Adam, sfetnicul de încredere al lordului, hotărî să treacă la un şiretlic: aşeză statuia într-o firidă şi lumea îşi spunea păsurile în faţa acestui chip cioplit. Apoi Adam începu să guverneze el în locul stăpânului. Boala lordului se prelungea şi lucrurile mergeau de minune. Adam prospera, iar statuia de marmură îşi făcea datoria: oamenii i se adresau fără a şti că vorbesc cu o piatră.

Dar, iată că, după un timp, lordul muri. Adam, pentru a nu-şi pierde puterea, îl înmormântă pe ascuns. Lucrurile îşi mai continuară, o vreme, cursul.

Până ce, într-o zi, cineva remarcă lipsa statuii lordului din locul unde fusese expusă iniţial. Atunci, Adam îi ceru lui Gough un duplicat. Dar, spre surprinderea celor iniţiaţi, odată ce statuia  îşi văzu chipul cioplit, prinse glas.

Statuia lordului guvernă, vie, mai mulţi ani. Apoi, când se îmbolnăvi, duplicatul ei îi luă locul.

Gough fu obligat să facă un alt duplicat.

După ce muri şi Gough, ultima statuie se văzu lipsită de statuia ei.

Deveni tot mai rigidă. Împietri.

O cioară îşi făcu cuib pe creştetul ei.

Discipolii lui Gough, care făceau mulaje după capodopera maestrului, plictisindu-se şi ei, ciopliră mici figuri reprezentând cioara de pe creştetul statuii.

În clipa când cioara îşi văzu statuile ei, începu să guverneze între păsări.

Unii dintre voi nu sunt prea încântaţi de ceea ce vi s-a prezentat în debara.

– Uşa aceasta a fost multă vreme sigilată, explică ghidul. Doar după relaxarea politică din ultima vreme, a fost pusă la dispoziţia publicului.

– A fost sigilată?!

– Eh, vremurile se mai schimbă ciclic, spune ghidul. S-a pretextat că Statuia aceasta face parte dintr-un alt context. Ceea ce, trebuie recunoscut, este adevărat. Poveştile lui Gough şi Finch au fost doar împrumutate aici, iar, în funcţie de vizitator, rolul lui Finch poate fi interpretat chiar de respectivul oaspete.

Nu mai comentaţi. Unii nici măcar n-au auzit vorbele ghidului. Ce bine e în aceste fotolii minunate! Pe o canapea, o pereche se ţine de mână.

Ghidul aşteaptă ca toţi să fi revenit din debara, chiar îl roagă pe un domn rămas să admire cioara să se grăbească puţin.

– Gata? Putem merge mai departe?

Unii vă încolonaţi pentru a continua urcuşul, dar, înaintea etajului şase, pentru prima oară, dacă nu punem la socoteală şi bunicuţa rămasă la primul cat, pentru prima oară mai mulţi vizitatori rămân puţin în minunatele, atât de comodele fotolii.

Pe zidurile din casa scărilor, panopliile strălucitoare au fost înlocuite cu tot felul de costume ieşite de mult din uz.

– Până şi treptele sunt părţi ale acestui muzeu parcă infinit, observă un bărbat înalt, nedespărţit de aparatul său de fotografiat.

– Păi, cum altfel? spune o doamnă plinuţă, urcând vitejeşte scările.

Ghidul nu se bagă în discuţie, dar e evident că este mulţumit.

Etajul şase:

Marşeul dintre noi

Îl chema Marşeu. Cel puţin, aşa se ştia.

E greu de spus ce a reprezentat pentru ţinut Marşeul. Nu putea fi socotit drept un nebun al satului, însă nici un erou adevărat nu era; nicidecum. Lumea se obişnuise să-l vadă de o mulţime de ani, cu o manta neagră, soioasă, iarna ca şi vara, cu o pălărie largă, tot neagră, de sub care abia de i se vedeau ochii spălăciţi. Şi se obişnuise lumea şi cu flinta cu ţeavă retezată ascunsă sub manta şi de care era nedespărţit.

Locuia în munţi, cutreiera satele şi nu se mai întreba nimeni de unde a venit, dacă a şi venit de undeva. Chiar şi bătrânii au uitat ziua în care îl văzuseră pentru întâia oară. Trăia de azi pe mâine, dormea pe unde apuca, îi învăţa pe copii să pescuiască şi pe adulţi să vâneze. Şi, poate pentru că era bun vânător şi pescar, oamenii îi treceau cu vederea ciudăţeniile. Seara, la cârciumă, deşira poveşti. Nu vorbea prea cursiv, dar îşi însoţea vorbele cu gesturi convingătoare; uneori istoriile sale izbuteau să înfierbânte nişte minţi stimulate suficient şi de băutură. În taverna murdară se năşteau fioroase întâmplări haiduceşti, în care Marşeul apărea ca erou principal. Oamenii ascultau consumând băutură şi tutun, iar Marşeul îşi primea şi el paharul plin. Când pleca din cârciumă, atât bătrânii, cât şi tinerii, clătinau din cap, scăpau câteva cuvinte de uimire şi uitau, fiind gata să-l asculte din nou, peste un timp. Marşeul avea un repertoriu destul de bogat, iar când, după câteva luni, îl sfârşea, o lua de la început, fără ca auditoriul să aibă ceva de obiectat. Repetate, aceleaşi poveşti se modificau: câteodată se interferau, cutare personaj devenind eroul altei păţanii, căutându-şi drumul înapoi în povestea din care ieşise şi rătăcind astfel prin istorisiri diverse. Oamenii plecau dând din cap şi fără a crede o iotă din cele auzite.

Până şi copiii s-au obişnuit cu Marşeul; îl strigau pe nume – îl chema Adam -, însă se fereau să-şi bată joc de el. Înfăţişarea lui întunecată şi puşca le inspirau respect. Dar nici măcar ei nu credeau istoriile ascultate. Nici măcar ei…

Cu atât mai mare a fost mirarea tuturor când, într-o zi, Marşeul a devenit eroul real al unui eveniment petrecut chiar în faţa ochilor lor.

S-a întâmplat într-o zi de vară neobişnuit de caldă. Marşeul şedea lângă un izvor de unde pescuise câţiva păstrăvi şi se uita la un copul ce întreţinea focul pe care abia îl aprinseseră. Băiatul tocmai i-a spus ceva, însă s-a oprit din vorbă când i-a surprins privirea. S-a oprit din vorbă pentru că Adam parcă avea alţi ochi ca de obicei. Pe celălalt mal al râului se apropia de ei un jandarm cu puşca în mână; din dreapta venea către ei un alt jandarm.

Marşeul avea tot barba prăfuită, tot mantaua soioasă şi pălăria mare, dar parcă nu mai era el. Basmul devenea realitate şi bătrânul – dar era Marşeul cu adevărat bătrân? –dispăru sprinten printre tufişuri. Atunci şi jandarmii începură să fugă, se mai iviră şi alţii, dar nu se auziră împuşcături.

Marşeul ştia prea bine că satul nu-i putea oferi refugiu şi că trebuia să ajungă în codru, acolo de unde apăruse cu ani în urmă. Dar n-avea de ales, jandarmii veneau dinspre pădure, apăreau de pe după copaci cu flintele în mâini, şi-l mânau asemenea ogarilor ce împing vânatul spre bătaia puştii stăpânului. „Satul e o capcană!” îşi repeta, dar nu putea să fugă decât într-acolo.

Încercă să se strecoare tăind grădinile. Câinii, cunoscându-l, nu-l muşcau, însă s-au luat după el cu gălăgie, iar sătenii ce-i nimeriră în cale, se opreau locului şi-l urmăreau cu aceeaşi uitătură cu care îl ţintuiau şi atunci când îi ascultau poveştile din cârciumă.

Pe urmă l-au prins şi, în timp ce-l duceau, l-au zărit şi oamenii pentru întâia oară fără mantaua-i largă şi au constatat că era mult mai subţire decât ar fi bănuit. Şi au dat din cap neîncrezători. După ce jandarmii l-au dus la oraş, din vale începură să suie vorbele. Ştirile se întorceau amestecându-se cu zvonurile şi erau crezute fără deosebire. Se spunea că, pe vremuri, Marşeul ar fi omorât pe cineva, că ar fi prădat, că ar fi fost haiduc, că i-ar fi ajutat pe unii şi i-ar fi văduvit pe alţii. Care Marşeu? Cel pe care-l ştiau ei, cel cu pălăria şi mantaua neagră nu era ceea ce se numeşte un om gospodar şi era şi cam fără căpătâi, însă păruse om cumsecade, nu-l prinseseră niciodată cu mâţa-n sac. Avea ciudăţeniile lui, sigur, doar nu era decât un străin şi ce străin nu are ciudăţeniile lui? Cu ale Marşeului se obişnuiseră de mult: nu stricau nimănui. Iar, câteodată seara, le mai trecea vremea cu basmele lui. Şi nici acum nu era absent, fiindcă la cârciumă, cel ce povestind se punea mereu la persoana întâi rămăsese eroul unor întâmplări de care-şi aminteau mereu. Aşa cum, până atunci, nici n-au pus la îndoială, însă nici n-au crezut cele auzite, ascultau şi acum atenţi şi fără a lua vreo atitudine faţă de zvonurile şi ştirile parvenite până la ei, zvonuri şi ştiri asemănătoare cu lucrurile povestite de Marşeul însuşi. Şi nu se mirară deloc nici atunci când, peste câteva săptămâni – ori peste câteva luni? -, într-o seară, Marşeul apăru din nou printre ei. Desigur, îşi dădeau sătenii seama că un om ce s-ar fi făcut vinovat de mulţimea de omoruri câte se spunea că ar fi săvârşit personajul nu putea sfârşi decât atârnat în ştreang. Însă ei erau obişnuiţi să se uimească mai mult în vorbe decât în gânduri şi nu făcură decât o singură observaţie: Marşeul purta iarăşi aceeaşi manta largă şi aceeaşi pălărie neagră, numai că nu i se mai zărea ciotul puştii la subsioară.

Trebui să treacă o vreme până să se observe că totuşi multe se schimbaseră: nici chiar Marşeului nu-i deveniseră clare de la început acele schimbări. Culoarea ochilor săi devenise şi mai spălăcită şi parcă omul ascuns în manta se gârbovise. În rest, lucrurile au revenit în vechile făgaşe. Doar povestirile din cârciumă au început să se rărească şi să devină mai puţin interesante.

În mintea înceată a Marşeului, evenimentele se răsfrângeau doar prin ecou, aşa că nu reuşi să vadă decât târziu ce se schimbase. Primele semne le observase jos, la oraş, atunci când, după ce-l luaseră cu mare pompă, începuseră şi ei, mai marii jandarmilor, să se îndoiască de valoarea prăzii pe care au pus mâna. Căutaseră un tâlhar vestit, pomenit şi în cântecele locului, şi dăduseră peste un bătrânel subţire care, fără mantia neagră şi fără pălărie, nu se deosebea cu nimic de alţi munteni. Nu era, vedeau ei abia acum, decât un biet nebun ce se credea Marşeul, căruia îi luase numele şi rătăcea din sat în sat după o bucată de pâine. Ca să fie siguri, trimiseseră jandarmii să întrebe oamenii ce ştia fiecare despre cel ce a stat atâta vreme între ei. Cele aflate i-au făcut să nu mai aibă nici un fel de îndoieli şi să-l trimită pe nebun încotro o vrea el să meargă. Doar puşca nu i-au mai dat-o îndărăt. Erau cu atât mai siguri că n-au greşit, cu cât experienţa îi învăţase că niciodată un răufăcător nu-şi mărturiseşte „neajutat” fărădelegile. Pe când cel pe care-l luaseră drept Marşeul povestea cu plăcere despre isprăvi suficiente de a duce zece oameni la ştreang.

Marşeul reveni în mijlocul oamenilor munţilor, la cei ce-i ascultau poveştile fără să zâmbească. Şi poate că l-ar fi ascultat şi în continuare la fel, de nu s-ar fi întâmplat ca acolo, jos, la închisoare, să-şi fi pierdut siguranţa de altădată; mai nou, când povestea, se uita cu coada ochiului să vadă efectul produs asupra ascultătorilor. Şi devenise şi susceptibil: un gest, oricât de neînsemnat, îi tăia tot elanul, se afunda în scaun şi nu mai scotea nici un cuvânt. Se temea că nu e crezut.

Îi trebui o vreme să înţeleagă ce se petrecuse jos şi nu putea pricepe cum de nu-l crezuseră nici ei, domnii care, o ştie toată lumea, dispun de atâtea mijloace pentru aflarea adevărului. Iar pentru munteni conta legenda, legenda despre un anumit tâlhar şi nu despre om; el, Marşeul, adevăratul Marşeu, nu mai reprezenta nimic. Sau poate că nu era nici asta; poate că, pur şi simplu, legenda devenise prea mare şi nu se mai potrivea deloc cu individul banal din faţa ascultătorilor. Fapt este că începuse să se închidă în sine, să se uite la oameni chiorâş, să-i ocolească. De povestit nu le mai putea povesti întrucât voia atât de mult să fie crezut, încât a devenit stăruitor şi certăreţ; sfârşitul a fost că n-a mai avut auditori. La un moment-dat, chiar şi lui i se părea fals mai tot ce spunea.

Se închise în muţenie. Câteodată îi auzea pe alţii istorisind legendele pe care le-a spus el şi atunci se îndepărta în grabă. Oamenii îl tocmeau mai rar pentru munci pe lângă casă. Copiii începură şi ei să-l ocolească; îi plictisea. La vânători nu putea participa pentru că nu-l chema nimeni, iar singur nu se putea duce fiindcă nu mai avea puşcă. Deoarece nici înainte nu-şi oferise el serviciile, ci acceptase de fiecare dată treaba pentru care era solicitat, nu mai lucra nimic şi nimeni n-ar fi putut spune din ce trăia, cu ce se hrănea.

Oamenii începură să se obişnuiască să-l vadă trecând ca o umbră neagră, fără să se oprească, în tăcere, fără să vorbească. Doar din când în când zăbovea în faţa câte unui bătrân, apropiindu-şi faţa bărboasă de obrazul celuilalt, după care pleca tot în tăcere. Iar cel dinaintea căruia se oprise rămânea locului, privindu-l cum se îndepărtează şi-şi făcea cruce.

Pe urmă, într-o zi, Marşeul apăru din nou cu o puşcă; arma era tot cu ţeava tăiată; dacă ar fi fost mai puţin nouă, ai fi putut să crezi că şi-a primit înapoi vechea flintă.

Dar acesta n-a fost decât un amănunt neluat în seamă de săteni. Nimeni n-a făcut legătura dintre puşca aceea cu ţeava tăiată, privind de sub mantaua Marşeului şi moartea unui muntean bogat, care fusese prădat şi împuşcat în drum, lângă căruţă; bunurile lui le găsise în pragul casei ei o văduvă. Şi n-au făcut legătura nici când personajul s-a apucat să le povestească toată istoria, într-o seară, în cârciumă. Nu-l mai ascultaseră de mult şi pierduseră, între timp, gustul poveştilor lui.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.