AUTIŞTII CĂRŢILOR (84)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Banditul Ionel Adam Ştrulovici a avut noroc şi a fost eliberat cu ocazia marii graţieri din 1964. A lucrat o vreme ca muncitor necalificat, apoi ca tehnician constructor la IMASA. Într-o zi, l-a întâlnit pe stradă pe unul dintre cei doi camarazi care au reuşit să scape din încercuirea armatei. A încercat să intre în vorbă cu el, dar omul a jurat că nu l-a văzut niciodată. În schimb, l-a recunoscut Dinu. Era în 1990 şi Dinu devenise un fel de mahăr pe la Asociaţia Judeţeană a Foştilor Deţinuţi Politici. S-a purtat cu multă afecţiune cu Ionel Adam Ştrulovici, l-a întrebat cum de n-a plecat în Palestina, după toate câte i s-au întâmplat, s-a oferit să-l ajute la dosarul de pensii şi i-a propus să se întâlnească „în amintirea acelor zile eroice”. Doar un lucru nu-i putea ierta Dinu lui Ionel Adam Ştrulovici: „Nu trebuia să-i spui totul bestiei aceleia de Ionescu! Dacă te ţineai ceva mai tare, poate scăpam cu toţii mai ieftin!”.

– Ei, mai vrea să susţină cineva că timpul lui Ştrulovici acela a curs la fel şi înainte de patruzeci şi patru, şi în munţi, şi în anchetă, şi în temniţă, şi după aia?

– Parcă nu era vorba că timpul trece la fel de repede sau nu, ci doar dacă timpul există ori e numai o senzaţie…, o părere…

– A oamenilor!

– …, bine, a oamenilor!

– Etajul cinci! spune ghidul şi e ca un ordin. În mod limpede, şi ghidului începe să-i ajungă excursia. Sau doar i-e frică să nu obosească atât de tare vizitatorii încât să aibă loc un nou incident. Poate îşi aduce aminte de propriile-i vorbe când cu doamna care a căzut pe scări („Când vi s-a făcut instructajul de la poartă, vi s-a spus, printre altele, că nu aveţi voie să vă deplasaţi fără însoţitor. Sărmana doamnă nu a respectat acea regulă elementară”). Cine mai poate garanta că după, aproape o zi întreagă, nu va uita şi altcineva să respecte „regula elementară”? Etajul cinci!

– Parcă ar fi un plutonier major care se adresează trupei de răcani.

Într-adevăr, parcă ar fi un plutonier major care se adresează trupei de răcani. Dar vă supuneţi şi vă luaţi, ca de fiecare dată, după el.

Etajul cinci!

Ultimul descendent al Căpitanului Nemo

– Arăţi de parcă piciorul acela nici n-ar ţine de tine, îi zise Adam Niţă Gheorghe şi se uitară amândoi la „piciorul acela” de o culoare nedefinită, dar fără discuţie alta decât restul stofei pantalonilor, apoi o luară mai departe şi el începu să-şi tragă „piciorul acela”, prefăcându-se şchiop. Nu te fă, că rămâi aşa! îi mai zise Adam Niţă Gheorghe, rămas cu privirea agăţată de cracul murdar.

O femeie ce le ieşi în cale privi cu milă la tânărul peste măsură de infirm şi lui Nică fără Frică, Şefului Adjunct al Piraţilor Portocalii, Marelui Rac Negru, toate acestea nu-i prea plăcură, aşa că îi râse în nas femeii şi porni mai departe fluierând şi sărind într-un picior, pe „piciorul infirm”.

– Dacă vrei, îi zise lui Adam Niţă Gheorghe, pot să mă tăvălesc tot în canalul acela puturos şi atunci ai să vezi ce bine o să se asorteze „piciorul” acela la… la restul cadavrului.

După aceea, umblară mai departe abătuţi fiindcă pasul greşit în canalul murdar ameninţa să le strice toată ziua şi în curând au ajuns în centrul oraşului, iar lumea se întorcea după tânărul prinţ murdar. Iniţial, hotărâseră să meargă la teatru, de nu se va ivi ceva mai interesant, însă pantalonul pătat excludea şi această posibilitate.

Era o splendidă după amiază senină de duminică.

– Ar trebui să te duci acasă, să te schimbi, îi spuse Adam Niţă Gheorghe şi se opriră în mijlocul curentului de oameni.

– Dacă mă duc acasă, nu mă mai întorc!

Oamenii se împiedicau de ei şi se opreau pentru o clipă, privind pantalonul murdar. Sau cel puţin aşa aveau ei impresia.

Adam Niţă Gheorghe îl trase după el sub o poartă:

– Eu aşa nu defilez mai departe cu tine! Nu vezi în ce hal eşti?

Spaima Pieilor Albe, Cavalerul Marelui Cap de Mort, privea abătut la ruşinea ce-i întinase substanţa. Cu tot curajul său nemaipomenit, trebuia să-şi recunoască realitatea: ar fi fost o adevărată sinucidere să continue să navigheze mai departe în halul în care se găsea. Mai ales duminică seara!

Dar tocmai atunci, în atitudinea lui Adam Niţă Gheorghe interveni subit o modificare. La început, păru că vrea să se elibereze imediat şi cu orice risc de compania compromiţătoare a stigmatizatului, însă se răzgândi şi, la fel de ferm, îl târî după el spre două fetişcane, pe care le descoperi cu multă abilitate în îngrămădeala străzii.

După aceea, discuţia reuşi să se infiripe tocmai datorită pantalonului compromis al lui Winnetou şi, după câteva mişcări subtile, se dovedi că fetele vor să meargă la cinematograf, fiind posesoare a două rare bilete pentru dificilul spectacol de la ora şase şi jumătate. Adam Niţă Gheorghe, aflat într-o vervă feroce, găsi suficiente argumente pentru a o convinge pe una dintre candidatele la un loc în sala de proiecţii să renunţe în favoarea sa.

– Invit-o pe cealaltă la o cofetărie, îi mai şopti Adam Niţă Gheorghe prietenului său abandonat în junglă, după care dispăru cu fata cu biletele.

– N-am putea să mergem şi noi la un film? întrebă timid tânărul fermier, încercând zadarnic să se dezlege de stâlpul în jurul căruia ţopăiau, chiuind, pieile roşii.

– De unde bilete? Pe alea le-am luat de alaltăieri de la casa cu anticipaţie. Fata nu era urâtă, dar nici frumoasă nu era, nu era nicicum, lucru care, de altfel, nu prezenta nici o importanţă. Nici faptul că lui i-a alunecat un blestemat de picior într-o blestemată gaură de canal, în care se plictisea o blestemată mâzgă nu prezenta nici o importanţă.

Spaima tâlharilor din Vestul sălbatic îşi aminti că se cade să moară demn:

– Îţi place piciorul meu? L-am vopsit aşa, înainte de a ieşi în oraş, cu culorile unui prieten de la pictură, însă, cum n-am avut la îndemână pensule, m-am folosit de o mătură a gazdei la care locuim. După ce s-o usca, pânza aceasta o să semene perfect cu un apus de soare. Oamenii o să-l admire şi poeţii o să-i dedice versuri. Mai rămâne să-mi semnez lucrarea şi s-o trimit la bienală.

– Unde s-o trimiţi?

– La vânzătorii de apusuri de soare.

– Ar trebui să te schimbi! Stai departe?

Călătoriră – întâmplător – un timp împreună, el pe superbul său armăsar alb, ea cu trenul (accelerat, clasa a doua), dar fiindcă el nu era îngrădit de şine, o luă direct peste deal, cât ea se pierdu undeva, într-un tunel. Calul străbătu în galop nebun trei câmpii şi trecu înot două ape mari, după care se opri pentru a se mai odihni, pentru a mai paşte puţină iarbă de preerie şi pentru a-şi lăsa călăreţul să-şi fluiere mai departe, trist, melodia.

Piciorul începea să i se fărâmiţeze, murdăria se usca şi începea să crape, iar el freca toată mizeria aceea de un zid: ca să-şi scuture plaga, să-i dea culoarea peretelui – ori dintr-un simplu reflex de ciudă.

Totu-i indica drumul spre casă, îşi simţea potera pe urme, dar el nu simţea nici un chef să citească sau să se întindă pe pat şi să se uite la tavan. Preeria era ticsită de ochi neastâmpăraţi şi el n-avea, în seara aceea, nici o chemare să se târască în cortul său şi să miroasă iarba.

Lumea, ignorând cu desăvârşire valorile alterităţii, continua să-i privească piciorul şi el se mira cum de a reuşit să-l umple cu răni până sus, îi era ciudă că i-a rămas celălalt crac curat, că acela nu s-a murdărit cel puţin la fel cu fratele său geamăn – de care era – nu-i aşa? – nedespărţit, însă de care se deosebea acum într-un mod atât de nepotrivit. Pentru un moment, îi veni ideea să se aşeze cu totul în groapa blestemată, dar asta ar fi însemnat să rătăcească vreo trei ţinuturi în vederea căutării acelei unice guri sparte de canal (sau ce-o fi fost), şi n-avea nici o treabă şi cartuşiera îi era goală, aşa că o luă la întâmplare, ca orice haiduc deznădăjduit până la pierderea prudenţei şi ieşirea din codru, (ziua în amiaza mare, la vreme de târg)!

– Ce-ai păţit, frate? îl întrebă singura cunoştinţă pe care se nimerea s-o aibă şi care se întâmplă să-i iasă în cale tocmai atunci.

Era cât pe ce să-i spună… să-i spună un lucru cu adevărat înfricoşător şi nici n-ar fi minţit prea tare, nici n-ar fi exagerat, însă se răzgândi în ultima clipă, afişă o mutră disperată şi plecă mai departe.

Neluând nici o hotărâre (hotărârea îi era luată), ştia că n-o să plece acasă şi ştia, de asemenea, pe baza îndelungatei sale experienţe, şi cum va arăta seara în care se va plictisi până la deznădejde şi nici măcar prin centru nu mai dorea să galopeze, speriind lumea aşa murdar cum se găsea, obosit, muşcat de câini, hărţuit de şerifi, cu un premiu de zece milioane pus pe capul său pentru o vină pe care nu o avea. Şi mai ştia că în timpul acela în oraş se petrece pe cinste: cinci nunţi, şi patruzeci de botezuri, şi cineva îşi sărbătoreşte trei zile onomastice – îl cheamă Pavel Pavel Pavel, de trei ori Pavel -, şi toate au loc chiar atunci, toate în acelaşi timp. Aude muzica şi vede luminile multicolore ale lampioanelor, dar trebuie să rămână zgribulit în tufişul său. Ca să nu fie văzut. Dacă ar da cineva de el, l-ar vinde – acum toţi sunt beţi, iar el nu doreşte, în nici un caz, să facă moarte de om, nu vrea nicidecum să facă prăpăd, nu doreşte, zău, să transforme nunţile şi botezurile şi zilele onomastice în înmormântări solemne. Nici n-ar putea s-o facă pentru că el n-a ucis încă niciodată pe altcineva în afară de oameni răi. Aşa că aruncă eroic carabina şi tomahawk-ul. Şi bumerangul. Cuţitul primit de la Faurul Pământului (fratele său de cruce) şi-l păstrează pentru apărare, ca tot omul. Apoi urcă din nou pe calul său alb cu cinci stele în frunte, brăzdând de câteva ori în lung şi în lat oraşul, într-un galop bezmetic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.