Bastonul contelui (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Episcopul s-a oprit, s-a întors spre băiat, a vrut să spună ceva, s-a răzgândit şi a luat-o spre alee, acolo unde îl aştepta respectuoasă mulţimea de credincioşi dornici să-i primească binecuvântarea şi să-i sărute inelul. Însă, după câţiva paşi Reverendissimul, a revenit spre Ambrogio şi i-a spus:

– Cum, de ce şi când vom muri ştie doar Dumnezeu. După care s-a îndepărtat cu paşi hotărâţi.

– Pe mine nu mă interesează atât când voi muri, ci cum voi muri, a spus asesorul Flamini, martor al acelei scene.

Al Optzeci şi optulea a rămas gânditor pe loc, dar după câteva clipe a început să fugă spre a-l prinde din urmă pe episcopul pierdut în mulţime. O mână grea, de ţăran, îl opri în loc. Pater Giorgio, roşu ca racul, aplecându-se spre faţa copilului, îl somă:

– Să nu mai faci niciodată aşa ceva, fiule! după care, ţinându-şi ridicată reverenda de sărbătoare, alergă să-l ajungă din urmă pe prelat, întrucât, în calitate de gazdă, se bine cuvenea să-l conducă până la caleaşcă, să-i mai spună încă odată ce predică formidabilă a ţinut, să-i ceară binecuvântarea şi să-i sărute dreapta.

Admonestarea a avut efect: nu pentru că tânărul ar fi simţit că a greşit cu ceva, ci fiindcă a rămas uimit de forţa mâinii preotului, care se purta întotdeauna atât de fin, chiar de mieros…

Spectacolul s-a terminat şi lumea se îndrepta spre poarta cimitirului. Unde pe bogaţi îi aşteptau vizitiii şi ceilalţi domestici, iar oamenii de rând, formând grupuri-grupuri şi discutând de unele şi de altele, se scurgeau şi ei spre ieşire.

Ambrogio s-a pomenit singur pe alee. În spatele său, groparii făceau curăţenie şi amenajau mormântul. Al Optzeci şi optulea era descumpănit: să plece şi el după ceilalţi? N-ar avea nici un sens. Să intre în casă? Ca să ce? Episcopul nu i-a răspuns la întrebare: nu o dată au venit la Doamna Roza atât la „Poarta Raiului”, cât şi la „Sfântul Ambrozie”, diferite persoane care tratau construirea unor cripte pentru ei sau pentru familiile lor. De câte ori n-a auzit oftaturi, urmate de „Doamnă, simt că în curând lui Dumnezeu i se va face milă şi de mine şi mă va chema să dau socoteală în faţa Lui”? Ceea ce însemna că oamenii aceia simţeau moartea apropiindu-se de ei. Alţii, e drept, s-au prăpădit pe neaşteptate, Dar, chiar dacă unii vorbesc numai pentru ca să vorbească, unii păreau că erau chiar convinşi că li se apropie ceasul din urmă.

„Cum vom muri ştie doar Dumnezeu” a spus părintele episcop. Păi, alta a fost întrebarea! Odată, băiatul a vrut să ştie de la Pater Giorgio cum socoteşte Dumnezeu sorocul fiecărui om şi mentorul i-a răspuns că există o singură cale pentru a cunoaşte Gândirea Lui: să citeşti Biblia. Acolo ai tot şi alte îndoieli nici nu mai trebuie să ai, fiindcă din cărţile sfinte primeşti orice gând poate cuprinde mintea slujitorilor Lui. Drept urmare, Pater Giorgio îi dărui, într-una dintre mesele de duminică, o Sfântă Scriptură splendidă, cu ilustraţii colorate şi cu coperţile îmbrăcate în lucrătură de argint. (Preotul o primise de la un bătrân, căruia i-a dat ultima împărtăşanie. „Părinte, când am să mor, să laşi biblia aceasta în mâinile mele până se va pune capacul pe sicriu. Atunci s-o iei dumneata şi să i-o dai cui crezi că merită!”.) Al Optzeci şi optulea a luat cartea grea cu el şi ar fi vrut să-i solicite Reverendissimului să-i arate unde trebuie să caute ceea ce îl interesa atât de mult. N-a apucat s-o facă şi acum constată că volumul a dispărut, că pur şi simplu nu-l mai are. S-a uitat peste tot după el, dar degeaba. O fi luat-o unul dintre oamenii veniţi la înmormântare? Era un exemplar prea frumos ca să nu tenteze pe cineva…

În spatele lui Ambrogio, groparii făceau curăţenie şi amenajau mormântul. Ambrogio s-a pomenit singur pe alee. Nu chiar singur.

O mână l-a apucat uşor de cot. Al Optzeci şi optulea a simţit imediat că nu era mâna grea a lui Pater Giorgio. Întorcând capul, îl văzu pe Ţipor.

Era pentru prima oară că evreul îl acosta. Tânărul mai privea în toate părţile: poate, poate va vedea biblia căzută undeva prin iarbă…

– Cauţi ceva?

Evreul era îmbrăcat ca toţi semenii săi. De obicei, el nu se amesteca printre ceilalţi vizitatori ai cimitirului, iar Ambrogio şi-l amintea doar la mormântul rabinului şi rugându-se din exteriorul gardului. („Nici ei nu au curajul să intre în perimetrul interzis!”) De data aceea, evreul probabil că aşteptase să se împrăştie lumea, hotărându-se abia apoi să străbată aleile spre ieşire.

– Cauţi ceva?

– Nu ştiu unde… unde mi-am lăsat biblia. Era un exemplar foarte frumos. L-am primit de la Pater Giorgio. Poate că l-a luat cineva.

– Poate. Ţipor l-a luat pe băiat şi l-a dus într-un loc ferit, spre a nu fi văzuţi. Apoi şi-a sumes tunica şi a îngenuncheat în nisip, unde a desenat un dreptunghi. Ia să încercăm! Nu reuşeşte întotdeauna, însă poate că, de dat asta, vom reuşi… Aşa arăta cartea ta?

– Cam aşa. Dar dreptunghiul tău poate însemna şi altceva.

Atunci, bărbatul a scris ceva în mijlocul dreptunghiului. Ambrogio nu ştia ce, fiindcă nu cunoştea acele litere.

– Acum aceasta este cartea ta! După care desenă alături contururile unei figuri umane. În cercul care trebuia să reprezinte capul făcu ochii, nasul şi gura.

– Poate că acesta e hoţul! Prea se bucură de ce a furat! Ambrogio se uita la desen de pe lespedea unui mormânt pe care s-a cocoţat. Dă-te jos de acolo! Puterea magică dispare, dacă nu ne aflăm cu picioarele pe pământ!

Gura de pe desen avea într-adevăr comisurile ridicate a râs. Poate a rânjet. Ţipor luă o altă rămurea şi o ascuţi într-un capăt cu unghiile sale lungi, ca nişte cuţite. După care, cu o mişcare fulgerătoare, i-a înfipt figurii băţul într-un ochi. Doar câteva clipe mai târziu, dinspre locul unde au rămas groparii, s-a auzit un ţipăt puternic. Un urlet prelung. Evreul părea satisfăcut.

Al Optzeci şi optulea privi întrebător spre Ţipor, dar acesta părea a avea ochii înţepeniţi. Ambrogio alergă să vadă ce s-a întâmplat. Unul dintre gropari venea în fugă, ţinându-se cu o mână de faţă şi în cealaltă mână ducând cartea grea. O aruncă în iarbă în faţa copilului şi dispăru. Băiatul aşteptă până ce auzi urletul îndepărtându-se. Când ridică biblia de jos, ţipătul se potoli.

– Să nu spui nimănui cum am găsit noi cartea, îi şopti evreul la ureche. Să nu spui!

Ochii lui Ţipor deveniră iarăşi ca înainte: mobili.

De atunci, Al Optzeci şi optulea nu l-a mai întâlnit timp de mai multe săptămâni pe Ţipor. „Probabil că n-a mai venit să se roage la gardul din jurul criptei rabinului până ce nu s-a convins că am păstrat secretul”, gândi băiatul.

După vreo două luni, când vremea s-a încălzit neobişnuit pentru un sfârşit de primăvară, l-a văzut din nou, dând din cap, în timp ce-şi citea rugăciunea în faţa aceleiaşi îngrădiri. Băiatul l-a aşteptat îndelung până a terminat. Ar fi vrut să se intereseze şi de la evreu unde trebuie să caute în Biblie modul în care socoteşte Dumnezeu sorocul oamenilor, chit că nu era deloc sigur că şi în cartea lui Ţipor se găsea pasajul respectiv. În loc de aceasta, s-a pomenit că-l întreabă cum de suportă pe el sumanul negru, lung, pe o căldură atât de mare. Dar nu primi nici un răspuns. De parcă nici nu-l vedea, evreul îşi adună lucrurile şi o luă spre ieşirea din cimitir.

Ambrogio se luă după el, nefiind obişnuit să renunţe vreodată atât de uşor.

– Cum socoteşte Dumnezeu sorocul îngăduit unui om?

Ţipor parcă nici nu-l auzea. Ba, parcă a început să mai şi grăbească paşii. Al Optzeci şi optulea crezu că evreul îl bănuia că a povestit cuiva modul cum şi-a regăsit biblia cu lucrătură de argint.

– N-am spus nimănui… Ţipor se opri doar o clipă, îl privi în ochi şi, fără să spună nici un cuvânt şi o luă mai departe.

Ambrogio îl apucă de mână şi îşi potrivi paşii după ai celuilalt. Evreul tăcu în continuare, însă nu şi-a retras mâna. Au mers astfel în tăcere până ce, dintr-o alee lăturalnică, s-au ivit doi oameni. Un bărbat şi o femeie. Ţipor privi spre ei, apoi coti brusc de pe drumul principal.

– Nu ne-au văzut, îl linişti băiatul. Totuşi, nu erau singuri: printre morminte au observat un alt bărbat lângă o groapă proaspătă, certându-se cu gesturi largi cu un muncitor. Aşa că au luat-o şi ei printre pietrele funerare spre un loc mai ferit. Incinta nu era foarte întinsă şi au ajuns repede lângă zidul exterior. Unde, în sfârşit, s-au oprit. Era linişte, nu se auzea nici măcar obişnuitul cântec de păsări.

– Probabil că s-au speriat de gălăgia făcută de acel om.

Ţipor îl privi mirat, apoi se şterse de sudoare cu o batistă albă enormă.

– De ce mă mai întrebi, dacă şi aşa îmi citeşti gândurile? şi-l privi cu nişte ochi încântaţi¹. Fii atent! Nu e bine să fii văzut cu mine, venind din fundul cimitirului! Oamenii pot născoci tot felul de grozăvii! Lângă ei se afla o bancă pentru cei ce veneau să se reculeagă lângă decedaţii lor. Deasupra, razele fierbinţi ale unui soare neobişnuit de dogoritor pentru acea dată erau oprite de coroana bogată a unui nuc. Se aşezară. Nu te caută acum preotul? Cum de nu eşti la lecţii?

– Pater Giorgio a fost chemat dis de dimineaţă la căpătâiul unui om foarte bolnav.

– M-ai întrebat cum ştie Cel de Sus – slăvit fie-I numele! – când să cheme pe fiecare spre El.

Băiatul i-a ghicit din nou spusele:

– Nu, nu mă interesează acum lupta cu spiritele rele şi nici drumul pe care îl are de străbătut sufletul! Eu vreau să ştiu după ce… după ce considerente stabileşte Dumnezeu când trebuie să părăsească sufletul trupul.

– „Considerente”, îl îngână Ţipor. Ambrogio folosea într-adevăr un vocabular preţios. Poate că asta nu ar fi sărit în ochi, dacă vorbele n-ar fi fost rostite de un tânăr, de un copil. Nu ştiu să-ţi răspund. Nici preoţii voştri nu mai admit că răul este făcut de liberul arbitru doar pentru ca să nu putem da vina pe Cel de Sus – lăudat fie-I numele! – pentru toate ticăloşiile săvârşite de oameni.

– Ştii? l-a întrerupt Al Optzeci şi optulea cu o voce iritată, toată lumea îmi vine cu teorii. Iar eu nu întreb decât de ce moare un bebeluş mic… un bebeluş… care n-a avut încă vreme pentru nici un păcat? Care, dacă încă nu ştie… încă nu gândeşte, înseamnă că încă nu are liber arbitru… De ce moare el atât de mic… de tânăr? Şi de ce…

– De ce nu moare un om rău, după ce a ucis ori a jefuit?

– Nu! Nu asta vreau eu să ştiu! Dacă am avea habar când vom muri, ne-am putea planifica viaţa, am putea pune în ordine atâtea lucruri… Săptămâna trecută a fost adus la groapă messer Corbizzi. Nu l-ai ştiut? Avea o moară nu departe de aici şi se spunea despre el că e foarte bogat. Oricum, nu părea să-i fi lipsit nimic. El a plătit întotdeauna pentru toţi ai lui. Dar, când a murit, familia lui n-a găsit nici măcar doi bănuţi în toată casa. Am auzit cum Pater Giorgio a povestit revoltat că fiii lui messer Corbizzi au ajuns să se suspecteze, chiar să se şi bată între ei, fiecare… Ştii, messer Corbizzi are… a beneficiat de trei băieţi şi o fată…

– „A beneficiat”, mormăi Ţipor.

– Mă rog, a avut trei băieţi mari şi o fată. Fata e căsătorită şi şi-a primit partea ei, dar cei trei fii… Pater Giorgio spune că este convins că messer Corbizzi îşi ţinea într-un loc de taină toţi bănuţii, fiindcă ai lui au fost risipitori. Pater Giorgio spune că acela care ştie că primeşte mereu orice de la altcineva nici nu are cum cunoaşte valoarea banilor. Ambrogio reveni la subiect: când a murit, familia n-a găsit bani nici pentru înmormântare şi se ştie că nu sunt în nici un caz săraci.

– Când a murit Pater Giorgio?

– Nu Pater Giorgio, messer Corbizzi! dădu iritat din cap băiatul.

– Şi? Noua cunoştinţă a Celui de Al Optzeci şi optulea se distra.

– Vreau să spun că dacă ar fi ştiut când o să moară, messer Corbizzi le-ar fi arătat ailor săi unde îşi ţinea banii.

Şi, spunând acestea, băiatul se sculă să plece. De data asta l-a reţinut Ţipor:

– Te-ai supărat? N-am vrut să te supăr. Ştii, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar în cea de a şaptea s-a odihnit. Atunci când Adam şi Eva nu L-au ascultat şi au muşcat din mărul cunoaşterii, i-a alungat din rai.

Ambrogio se opri şi-l privi mirat.

– De data asta nu mai îmi citeşti gândurile… Nu-i nimic. Stai să-ţi spun! Cât au trăit în rai, Adam şi Eva s-au bucurat de viaţa veşnică. Ei n-ar fi murit niciodată.

– Dar eu te-am întrebat de oamenii care… care nu mai sunt în rai! Pentru noi cum hotărăşte Domnul când să murim?

– Cât au stat în rai Adam şi Eva… Cât au stat în rai Adam şi Eva?

– Până i-a alungat Dumnezeu.

– Da, dar cât au stat în rai Adam şi Eva? Cât n-a fost un timp al oamenilor. Cele şapte zile din Geneză n-au fost un timp al oamenilor, ci un timp al lui Dumnezeu – lăudat fie-I numele! În acel timp au trăit şi Adam şi Eva. Ei au fost acolo nemuritori. N-au fost oameni, aşa cum suntem noi, pentru că noi suntem muritori. Nu ştim când ne va chema El, dar n-avem nici un dubiu că va veni şi vremea aceea. Adam şi Eva au trăit fără ceea ce noi numim trecut şi viitor, dacă au fost nemuritori. Ei au trăit o clipă veşnică, o clipă singură. De aceea au fost fericiţi.

Ambrogio se plimba în sus şi în jos.

– Dar eu te-am întrebat cum…

– …socoteşte El când e timpul să murim! Ştiu ce m-ai întrebat! „Când e timpul să murim?”. Auzi: „Când e timpul…!” Noi trăim în timpul oamenilor, El socoteşte în timpul Lui. Care nu este al nostru.

– De aceea nu ştim…

– Poate de aceea.

Soarele se apropia de amiază şi ramurile nucului nu-i mai apăra de zăpuşeală. O luară spre ieşire şi Al Optzeci şi optulea îl luă din nou de mână pe Ţipor. Când au ajuns pe aleea principală, evreul şi-a retras mâna din cea a copilului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.