Bastonul contelui (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Şi iată ce ne poate oferi întâmplarea: o legendă adusă în timpul conchistei, facilitată, probabil, şi de tulburarea provocată de mulţimea de fiinţe şi de lucruri imposibile venite din cele patru zări proaspăt descoperite.

Un cavaler spaniol (pe care l-am putea desemna la fel de bine şi drept un bandit spaniol), un oarecare Don Felipe Galecha, tovarăş şi ofiţer al lui Pizzaro (şi rămas alături de acesta în conflictul Pizzaro – Almagro), a adus cu el din prima expediţie pe care a efectuat-o pe cont propriu o corabie încărcată cu un minereu ce-şi schimba culoarea: se oferea privirilor când galben strălucitor, moment când părea asemenea aurului, când alb, când roşu sângeriu. Zile întregi rămânea albastru. Don Felipe a povestit că atunci când a încărcat corabia cu acest minereu, a fost ferm convins că a încărcat aur; l-a apucat disperarea când, după periculoase peripeţii, i-a fost dat să constate că „aurul” a devenit verde, de parcă ar fi coclit; i-a mai venit inima la loc, atunci când zăcământul din verde s-a făcut rubiniu şi a rămas mai multe zile în larg, văzând ţărmurile iberice, aşteptând ca „aurul” său să devină iarăşi aur, pentru a se putea întoarce astfel triumfător şi pentru a-l putea înstrăina, cât minereul se mai afla în acea stare. Până la urmă, însă, „aurul schimbător” n-a putut rămâne o taină şi metalul miraculos a stârnit vâlvă. Don Felipe a găsit în marfa sa un tezaur mai valoros decât chiar dacă ar fi fost vorba despre aur adevărat. Minereul lui a început să fie prelucrat asemenea metalelor preţioase şi nobilii şi femeile frumoase au avut surpriza de a purta coliere şi alte bijuterii mereu de altă culoare. Nenorocirea s-a declanşat atunci când darurile făcute din „aur schimbător” catedralelor au început să fie înlocuite cu obiecte identice din material ordinar, sub pretextul că „aurul schimbător” ar fi luat acele noi înfăţişări. De fapt, acest lucru nici nu reiese în mod clar din povestire: dacă obiectele au fost subtilizate de răufăcători sau dacă s-au transformat singure. Până la urmă, Don Felipe a fost anchetat de Sfântul Oficiu şi în modul acesta s-au păstrat şi mărturiile scrise despre felul cum un spaniol ar fi venit cu „aur schimbător” dintr-un castel albastru. Între timp, metalul „necurat” a fost afurisit, însă din cantitatea considerabilă adusă de Don Felipe Galecha pe corabia sa, cea mai mare parte a dispărut foarte repede cu desăvârşire, autorităţile nemaireuşind să confişte decât puţine piese confecţionate din materialul blestemat. În curând, „aurul schimbător” pur şi simplu n-a mai fost de găsit.

Iar Don Felipe, cu toate că a venit din apus, s-a încăpăţânat să localizeze Castelul albastru undeva în apropiere de Capul Bunei Speranţe.

Şi iată şi fragmente originale dintr-un protocol păstrat în urma unui interogatoriu la care a fost supus Don Felipe Galecha, text în care scribul n-a intervenit decât prin transcrierea mai inteligibilă cititorului contemporan.

„Corabia a trecut cu bine furtuna, însă oamenii erau epuizaţi. Zăceau pe punte asemenea unor obiecte aruncate de valuri pe mal. Pluteam duşi de curenţi, nu mai eram capabili să ne impunem voinţa [asupra vasului]. Odată cu venirea nopţii, am dat poruncă să se arunce ancora. Ne aflam aproape de ţărm şi riscam să ne lovim de stânci. Ştiam că nu există forţă pământeană capabilă să-i mai ţină mai multă vreme pe picioare pe oamenii mei. Când ne-am trezit dimineaţa, ne-am simţit cu toţii întremaţi. Însă starea aceea [de eliberare, probabil] a durat doar câteva clipe. Mi-a fost dat să constat că ne aflam într-un loc pe care nimeni de pe corabie nu-şi amintea să-l fi văzut cu câteva ore înainte, atunci când am aruncat ancora. Ne aflam într-un golf îngust, unde doar pronia cerească putea să ne fi pilotat, atât era de strâmtă şi de înţesată cu stânci intrarea, care semăna cu gura căscată a unui rechin. In faţă, pe un perete de munte, drept înaintea noastră, se înălţa, semeţ, un castel albastru asemenea cerului, de care ochii noştri uimiţi abia-l puteau deosebi. Părea o construcţie a unor creştini şi nicidecum un locaş păgân, de soiul celor descoperite la oamenii goi, sălbatici şi coloraţi, cum ne-a fost dat să vedem în alte drumuri ale noastre şi cum ne aşteptam să întâlnim iarăşi. Oamenii negri, sau galbeni, sau roşii, sau verzi [!] se deosebesc întru totul de oamenii albi, deşi nici albii, după cum ştim, nu sunt toţi devotaţi adevăratei credinţe. (…) Aşa că am dat poruncă să se lase o barcă la apă şi l-am trimis pe Don Pedro Terres cu opt oameni spre Castelul albastru. I-am urmărit cum au ajuns la mal, cum doi oameni au rămas cu luntrea, iar Don Pedro, împreună cu ceilalţi, au început să urce panta destul de abruptă, pe care nu se deosebea, de unde ne aflam noi, nici un drum. I-am văzut urcând, apărând şi dispărând după stânci. Pe urmă, nu i-am mai zărit. Singur Castelul se profila tăcut şi albastru, asemenea cerului din faţa noastră. Dacă te uitai mult la el, de la un timp începeau să-ţi joace ochii, pentru că lumina era atât de albastră şi castelul la fel, încât nu trecea mult şi nu mai puteai desluşi cele trei turnuri şi meterezele de văzduhul din jur. Şi dacă te încăpăţânai [să te uiţi], nu mai puteai fi sigur dacă ceea ce vezi este realitate sau imaginaţie. (…) Atunci mi-au atras atenţia [oamenii mei] că a dispărut şi barca, împreună cu cei doi [oameni] lăsaţi de Don Pedro s-o păzească. Am continuat să aşteptăm, dar, cu cât priveam mai mult, cu atât deosebeam mai anevoie contururile Castelului şi Castelul însuşi.

După două zile, am fost pus în situaţia de a alege între a lansa o altă barcă la apă, cu perspectiva de a mai pierde, eventual, şi alţi oameni ori de a-i abandona pe primii. Mi se părea evident că dacă locuitorii Castelului albastru nu erau bucuroşi de vizita noastră, nu aveam nici o şansă să-i putem împresura şi cuceri, mai ales că oamenii mei, puţini, arătau de parcă abia s-ar întrema după o boală grea. Am trimis, totuşi, o barcă, lansând-o la apă din partea în care n-ar fi putut fi văzută din Castel, deşi, la un moment-dat, în drumul ei tot trebuia să fie observată [din Castel]. Cei din barcă au primit ordin sever să nu se aventureze în nici o confruntare, sarcina lor era doar de a încerca să afle ce s-a întâmplat cu Don Pedro Torres şi cu cei opt oameni ai săi şi [să mai afle] ce fel de oameni stăpânesc şi locuiesc Castelul albastru. Totodată, i-am anunţat că a doua zi în zori aveam de gând să încercăm să ne strecurăm afară din golf, cu sau fără ei.

S-au întors în cursul nopţii, aducând remorcată în urma lor şi prima barcă. Aceasta era încărcată până la refuz cu aur, care, după cum s-a dovedit mai târziu, a fost „aur schimbător”. Dar n-a mai revenit nici don Pedro Torres şi nici patru dintre însoţitorii săi. Au ajuns înapoi cei doi care au păzit barca, unul care fusese în Castelul albastru, însă aflat în ultimul hal [de boală], avea frisoane puternice, aiura şi era fierbinte ca o plită încinsă. O zi mai târziu a trebuit să-i aruncăm leşul în mare. Am apucat să vedem cum îl sfâşie rechinii încă înainte de a apuca trupul să i se afunde în apă. Al patrulea părea cu mintea răvăşită. O spaimă cumplită îi schimonosea faţa. Nu mai putea vorbi şi ne tot îndemna prin strigăte şi gesturi să ne îndepărtăm cât mai degrabă de locurile acelea. Ceea ce am şi făcut. Nu ştiu ce s-a ales de Don Pedro Torres şi nici de ceilalţi patru oameni ai săi. Şi nici cine locuieşte acel castel. De teamă să nu se fi îmbolnăvit şi acela [cel cu minţile răvăşite], l-am azvârlit şi pe el în mare. Între sălbatici am întâlnit boli ce îi lasă pe ei nevătămaţi, dar pe noi ne omoară ca pe nişte muşte. Nu puteam şti motivul şi nici felul beteşugului [care l-a lovit pe acel om].

ÎNTREBARE: Ce au declarat cei doi [bărbaţi] rămaşi să păzească barca şi cine sunt ei?

RĂSPUNS: Ei au tras într-un golf mai ferit şi au aşteptat acolo întoarcerea celorlalţi. Într-o noapte s-au trezit cu toată cantitatea aceea de aur în barcă şi cu ceilalţi doi, care-i tot îndemnau să plece cât mai repede. Ei au vrut totuşi să aştepte noaptea următoare pentru a putea reveni la corabie pe întuneric, dar, între timp, i-au găsit şi bărbaţii din cea de a doua barcă.

ÎNTREBARE: Cine erau cei doi?

RĂSPUNS: Unul a dispărut pe drum, a căzut, cred, de pe punte în cursul unei alte furtuni. Al doilea a revenit în Spania, însă nu l-am mai văzut de atunci. Mi-au spus că nu ştiu cum a ajuns cantitatea aceea mare de „aur schimbător” în luntrea lor şi nici cine a adus-o. Nu le mai cunosc numele, dar pot afirma cu siguranţă că erau creştini amândoi…”

*

Două legende asemănătoare s-au păstrat: una în marea bibliotecă a lui Sir Robert Cotton (aceeaşi care a adăpostit şi manuscrisul despre Sir Gawain şi Cavalerul Verde), iar cealaltă, într-o altă colecţie particulară, manuscrisul fiind doar citat, însă nu şi reprodus integral. Într-unul, Castelul albastru este localizat în Indii, în celălalt la vest de Noua Guinee¹. (Cel dintâi manuscris este însoţit şi de o hartă.) În rest, conţinutul relatărilor este aproape identic. Primul manuscris s-a pierdut în incendiul din 1731, al doilea se pare că ar mai exista. Ambele au fost citate de mai multe ori de către cercetători de cea mai bună faimă².

*

Dar cel mai extraordinar document face parte din categoria certă a ficţiunii, Castelul albastru fiind ţinta iluzorie a unui echipaj cosmic dintr-un recent roman S.F.. Echipajul respectiv este trimis într-un oarecare sector PLZ308 al emisferei cereşti, cu misiunea de a recupera membrii unei expediţii pierdute în spaţiu, expediţie care într-un ultim mesaj recepţionat pe Terra, ar fi comunicat că se află în sectorul PLZ308, şi că a coborât pe o planetă, unde peisajul era dominat de un misterios castel albastru. Minereul din jurul acelui castel astronauţii l-au descris ca fiind format din bulgări asemănători aurului. Aici s-a întrerupt mesajul, nelăsându-ne să aflăm dacă şi acel aur îşi schimba culoarea şi strălucirea sau nu. În continuare nava de recuperare nu mai semnalează asemenea amănunte, nemaipomenind nici de castel şi nici de bulgări.)

*

La fel ca Don Felipe Galecha în faţa contururilor Castelului albastru (contopindu-se cu albastrul cel mai pur al cerului din acel golf strâmt în care ar fi dispărut pentru totdeauna un oarecare Don Pedro Torres, împreună cu patru mateloţi), acelaşi Castel albastru ne apare şi nouă la limita dintre realitate şi iluzie, având motive certe să-l vedem şi motive la fel de certe să ne îndoim de realitatea clipelor când ne aflăm în preajma sa. Dacă aceea ce a fost numit în evul mediu „aur schimbător” a existat cu adevărat, atunci acel ceva nu putea proveni decât dintr-un castel cu o existenţă atât de controversată.

Şi, de multe ori, privind peisajele atât de schimbătoare, încercăm să numărăm cele de trei ori opt perspective. Nu reuşim niciodată să ajungem până la capăt. Perspectiva se limitează la ea însăşi, iar Castelul albastru se iveşte şi dispare în spaţiu, ca şi în lungi răstimpuri de vreme. Sau poate că dispare din când în când doar din perspectiva în care ne aflăm noi la momentul respectiv.

Căci, să nu uităm, spune vechea legendă, dintr-o fereastră nu se poate avea decât o singură perspectivă.

Şi, privind în zare, uităm de mult de fereastra din care privim.

AL NOUĂZECI ŞI UNULEA

(1754 – 1771)

Filip(o) Emanuel(e)

(Luigi)

Primele procese

„Veriga lipsă”, devianţa şi ce s-a colportat despre ele

Vestea dispariţiei Contelui (Ambrogio, Al Optzeci şi optulea), precum şi a fiului său (Geamănul, Al Optzeci şi nouălea), a lui Luigi (Filipo Emanuele, cel ce era predestinat a deveni Al Nouăzeci şi unulea)³, precum şi a mamei şi surorii aceluia, toţi în aceeaşi noapte din anul 1771 – toţi deodată! -, a căzut ca un trăsnet, descumpănind nu numai castelul şi localitatea Segrate şi întreaga Lombardie, ci reverberând puternic peste timp: iată până şi un sfert de mileniu mai târziu, bietul scrib a fost încredinţat că, de data asta, după ce s-a bucurat de atâta noroc timp de nouăzeci de generaţii, lanţul s-a rupt definitiv şi irevocabil, zădărnicindu-i întreaga muncă de o viaţă. „Da, îşi recunoştea (prea puţin resemnat) scribul, mai toate seminţiile, chiar şi unele mult mai prestigioase, s-au frânt la un moment-dat, de ce să nu se termine şi cea a Celor O Sută?”

Şi poate că disperarea sărmanului scrib a fost atât de totală şi pentru că peste Castelul Contelui au trecut mulţi ani în care nimic nu părea să se schimbe „în viaţa ce se desfăşura precum şi-o dorea Ambrogio şi niciodată altfel”. Iar dacă a fost aşa, exista şi convingerea amăgitoare că lucrurile vor continua în acelaşi mod.

O vreme, scribul a tot scotocit printre hârţoage îngălbenite de trecerea timpului – documente vechi de arhivă, registre ale bisericii şi ale autorităţilor, publicaţii de epocă -, căutând cu disperare paiul de care să se agaţe. Poate totuşi…

Paiul s-a ivit, însă scribul n-a ştiut dacă să se prindă de el ori nu: s-a ivit şi un continuator(!),însă, deşi din acelaşi sânge, pentru prima oară nu a fost vorba despre relaţia tată şi fiu şi nici măcar despre cea dintre tată şi fiică, aşa cum s-a petrecut deja de două ori în lunga poveste⁴. Da, însă lui Puiu i-au murit ambii copii, şi băiatul, dar şi fata, încă înainte ca măcar vreunul dintre ei să ajungă să se sprijine pe bastonul cu măciulia strălucitoare de aur. Poate fi considerat cel ce a dus mai departe şirul, el fiind din neamul Celor O Sută, însă fără a fi şi fiul Celui de al Nouăzecilea, drept Al Nouăzeci şi unulea? Dilema lui Ludovic al XVIII sau a lui Napoleon al III-lea…

În schimb, Luigi, fiul Celui de al Nouăzecilea, chiar dacă nu a ajuns la momentul în care să conducă el destinele familiei, a avut, cu toate acestea, un rol hotărâtor: el a fost cel ce a regizat dispariţia ailor săi – măcar aşa spun mai toate legendele. El a fost cel ce a regizat dispariţia ailor săi, cu excepţia… cu excepţia fiului surorii sale. Iată paiul ivit în faţa scribului! Fiul fiicei lui Puiu, crescut din acelaşi trunchi cu Cei O Sută, „paiul de care s-a agăţat” în cele din urmă scribul, a devenit următorul purtător al bastonului Contelui. Şi asta nu pentru ca să-l „salveze” pe scrib, ci pentru că, aşa cum acesta a arătat, asemenea întâmplări au avut loc şi la case mai mari… Dar să nu anticipăm, din nou, prea mult!

După lungi frământări, scribul a mai găsit o motivaţie pentru a-i oferi şi lui Luigi un scurt capitol: dacă strania boală(?) a feciorului lui Puiu ar fi avansat şi l-ar fi împiedicat să administreze averea familiei, până la urmă tot băiatul surorii sale ar fi ajuns să-l suplinească. Scribul crede că nu are de ce să se mai scuze. Chiar dacă Luigi a reprezentat doar un interludiu, acel interludiu se dovedeşte necesar: Filip(o) Emanuel(e)

a fost cel care a dat direcţia ulterioară întregului şir. Şi, oricum, chiar şi fără a fi apucat să se sprijine vreodată pe bastonul Contelui, Luigi a fost veriga intermediară între generaţia Celui de Al Nouăzecilea şi a Celui de Al Nouăzeci şi doilea.

Şi astfel, păstrând proporţiile, Luigi a devenit un fel de Ludovic al XVII-lea ori un fel de Napoleon al II-lea… Sau un fel de Ioan fără de Ţară…Şi ei au trăit. Şi ei au avut o viaţă.

„Păstrând proporţiile”…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.