Bastonul contelui (69)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Şi fata şi-a acceptat din prima clipă alesul. Dar asta a fost altceva: nu numai pentru că o femeie îşi urmează bărbatul, ci, mai ales, întrucât Cristina Theodora a fost foarte tânără şi Al Nouăzeci şi treilea părea într-adevăr prinţul din paginile cărţilor ei cu poze colorate. În această postură a rămas Pip până la capăt în ochii ei.

Când Al Nouăzeci şi treilea a împlinit douăzeci şi cinci de ani, furtunile din Europa s-au mai potolit. Deocamdată, norii au plecat mai departe. Aschanti, care şi-au creat un regat în Africa de vest, se băteau cu englezii; în America Latină, Simon Bolivar s-a proclamat dictator într-o ţară numită Peru; în America de Nord, oamenii n-au reuşit să-şi aleagă un preşedinte dintre cei patru candidaţi rămaşi în cursă. În schimb, la Viena s-a cântat în premieră noua simfonie cu cor a maestrului Ludwig van Beethoven; continentul din sudul Oceanului Pacific şi-a schimbat numele din Noua Olandă în Australia; la Londra s-a deschis National Gallery, iar Teatrul Regal din Berlin s-a transformat în Teatru Popular; doar la Petersburg s-a semnalat catastrofa inundării oraşului de către fluviul crescut „ca laptele dintr-o oală uitată pe foc”. (Pe urmă, Dumnezeu şi-a adus aminte şi de Neva, aşa că apele s-au retras cuminţi în matcă.)

Pe timp frumos, Al Nouăzeci şi treilea se întorcea la pătura sa din iarbă. (Uneori, când era dispus să vorbească, Tânărul Conte se revolta împotriva „tâmpeniilor” predecesorilor săi. De pildă, împotriva aşa-numitelor „perspective multiple” ale bunicului Al Optzeci şi nouălea, Omul Geamăn. În privinţa aceea, Pip îi dădea dreptate lui Ambrogio II chiar cu argumentele preluate de la Sfântul Augustin şi folosite de însuşi Geamănul. Care căutase perfecţiunea, claritatea şi proporţia în demersurile sale. „Ce rost are să încerci să-l copiezi pe Dumnezeu? se întreba Pip. Tot ce a făcut El e bine făcut. Iată viaţa din iarbă: există undeva mai multă perfecţiune, claritate şi proporţie decât acolo, în rezumatul atoatecuprinzător al întregii lumi?”)

Pe vreme potrivnică, studia pe o hartă mare modul cum s-au împrăştiat turbulenţele oamenilor deasupra pământului. Chiar credea că poate descifra mersul furtunilor politice şi sociale. Păi, a şi ajuns la nişte concluzii. Pe care i le-a arătat şi altora. Mai înainte soţiei, obişnuită să-l aprobe cu multă admiraţie în toate. Pe urmă şi mamei. Care nu l-a prea luat în serios. Ba i-a adus şi contraargumente. Când a apucat să i se destăinuiască şi lui Ambrogio II, acesta aproape că s-a enervat.

– Ajunge cu prostiile astea! Şi bunicul tău, şi tatăl bunicului tău s-au îndeletnicit cu asemenea tâmpenii! Şi a fost cât p-aici să se prăbuşească toată şandramaua, toată averea familiei. Când te naşti în calitate de stăpân la Segrate… mă rog, de viitor stăpân…, ai anumite obligaţii! Bine, cu aceste prostii, ai dovedit mai bine ca oricine că prin venele tale curge sângele strămoşilor noştri. Măcar de am putea folosi acest lucru în procesele de succesiune a averii… Nu-l putem folosi…

– Dar eu abia acum ţi-am povestit că…

– Tu mi-ai povestit abia acum, însă eu m-am interesat din timp. Nu putem folosi acest lucru la tribunal, dacă te-ai gândit şi tu la asta. Dar mă îndoiesc profund că te-ai gândit la aşa ceva. Acum, gata! Ajunge! Nici eu n-o să trăiesc o sută de ani! Trebuie să începi să înveţi cum se conduce o asemenea afacere!

– De câte ori nu am spus şi eu că… Dar tu n-ai vrut niciodată…

– Ce n-am vrut? Ambrogio II nu ţipa niciodată, dar uneori era de parcă ar ţipa. Te-am trimis în lume şi acolo n-ai învăţat nimic! Te-ai întors şi, e drept, ţi-ai făcut datoria de soţ, aşa cum m-am aşteptat.

– În lume… M-ai trimis la Viena, unde…

– Unde te-ai încurcat cu tot felul de târfe! Sper că nu şi cu efebi! Lasă, nu te ambala, sunt convins că tot ceea ce asimilăm în anii aceia se dezvoltă în noi la maturitate. Şi se transformă în experienţe folositoare. Trebuie doar să ştii să le utilizezi cum se cuvine. Vocea lui Ambrogio II a devenit din nou cea obişnuită: o voce exersată cu cel mai bun actor de la Milano. Nu te-am introdus până acum în afacerile propriu-zise, pentru că n-a fost încă timpul. Acum acel timp a sosit.

Începând cu a doua zi, Al Nouăzeci şi treilea a primit o masă în camera de lucru a lui Ţipor.

Era o situaţie ambiguă: în încăperea aceea nu foarte mare, fără nici o fereastră, luminată veşnic de mai multe lumânări, nemodificată de pe vremea „vechiului Ţipor”, se aflau trei mese, trei scaune, un pupitru pentru scris în picioare şi, de-a lungul unui perete întreg, rafturi cu dosare. Era probabil cea mai modest mobilată odaie din Castel: fără nici un tablou, fără nici o floare, fără nici o vază decorativă. Singura odaie fără crucifix, la rugămintea lui Ţipor. Cu o găleată întotdeauna plină cu apă, pregătită pentru stingerea unui eventual foc.

În birou se intra printr-o altă cameră, unde se aflau alţi trei funcţionari. Totodată, un fel de pază pentru a-i opri acolo pe nepoftiţi. Pentru o discuţie cu Ţipor sau cu ginerele lui Ronaldo, oaspetele era primit altundeva: după caz – dacă era vorba despre cineva important, într-o odaie elegant decorată, dacă era o întâlnire cu un oarecare, într-una mai modestă. Dar incomparabil mai arătoasă decât biroul lui Ţipor. (În biroul lui Ţipor nu avea voie să intre nimeni. Chiar şi măturatul şi ştergerea prafului le făcea un singur om, un copist chemat, din când în când, pentru a trece pe curat anumite documente. Copistului îi era dedicat stativul.) În altă ordine de idei, pentru ca vigilenţa să fie şi mai mare, rafturile de la perete ascundeau o uşă secretă, care dădea într-o arhivă, şi ea lipsită de orice lumină de afară.

Aerul închis şi fumul lumânărilor era greu de suportat. Plus că doar Dumnezeu a ferit acea încăpere de un incendiu. Aşa că s-a tot vorbit despre penetrarea unui zid cu un geam, lucru mereu amânat şi nerealizat niciodată.

Lui Pip i s-a repartizat cea de a treilea masă din încăpere. (Masă nefolosită multă vreme, masa la care a şezut, cu ani în urmă, Benjamino Valentini, acel „Uriah Heep”, cum l-a asimilat scribul. Celui de Al Nouăzeci şi treilea i-a trebuit o zi întreagă pentru a-şi elibera locul de muncă: pe masa vacantă, Ţipor şi ginerele lui Ronaldo au depozitat teancuri de acte. Documente unele foarte importante, care, pentru a rămâne la îndemână, nu puteau fi stivuite oriunde. Încă nedeprins cu rutina locului, multe dintre acele hârtii nu i-au spus încă nimic lui Pip. Aşa că şi ginerele lui Ronaldo a trebuit să piardă o zi întreagă pentru a-l pune cât de cât pe noul său coleg la curent şi pentru a-l ajuta să debaraseze masa, fără ca documentele să se rătăcească. „Am avea nevoie de un arhivar!”, suspina Ţipor, ridicând privirea de pe hârţoagele din faţa sa şi privind către cei doi prin lentilele groase ale pince-nez-ului său. „Chiar şi de doi arhivari! Trebuie să rezolvăm o dată şi această problemă! Arhiva nu ar fi treaba voastră! Noi avem destul de lucru.” (Ambrogio II nu s-a opus ideii unui funcţionar însărcinat cu ordinea documentelor, însă nici această problemă n-a fost soluţionată vreodată. Mai ales din pricina susceptibilităţii Tânărului Conte faţă de discreţia totală a unui asemenea personaj. „Care ar ajunge să ştie mai multe chiar decât mine!”, spunea el. Două propuneri făcute de Ţipor au fost respinse. „Cu bani suficienţi, şi conştiinţa unui înger ar putea fi cumpărată. De ce crezi că nu se vorbeşte niciodată despre conştiinţa îngerilor?”. La un moment-dat, s-au gândit să-i ofere ginerelui lui Ronaldo funcţia de arhivar, însă asta ar fi putut fi interpretat drept o retrogradare. Decizia a fost din nou amânată. Apoi, când a venit şi Pip în biroul lui Ţipor, s-a ivit posibilitatea ca Al Nouăzeci şi treilea să-i ia locul ginerelui lui Ronaldo, iar acesta să fie „avansat” drept arhivar. „Fiul meu mai are multe de învăţat până să ajungă să-i ia locul adjunctului administratorului general!” şi-a motiva iarăşi amânarea deciziei Al Nouăzeci şi doilea¹.)

Să recapitulăm, aşa cum am mai arătat, schema structurii de conducere de la Castelul Contelui: Ţipor era „administratorul general interimar” (fiind responsabil pentru gestiunea tuturor afacerilor Casei), Jammes răspundea de mersul nesfârşitelor procese, iar van Walder se ocupa de verificarea fidelităţii şi cinstei fiecărui membru din imensa armată de angajaţi ai Tânărului Conte². Ţipor îl avea ca prim adjunct pe ginerele lui Ronaldo, Jammes pe Mişa Vasilievici, iar van Walder şi-a format propria oaste de spioni, într-un fel reconstruind misterioasa „armată de oameni”, existentă pe vremea Hanului Diavolul Argintiu, preluată de la legendara Mână Albă, care cine mai ştie ce antecedente avea. Şi mai era şi un al patrulea reprezentant al acestui Stat Major: domnul Paracelsus Merlin Brun, academicianul şi omul cu care Ambrogio II conversa despre problemele spiritului. Adjunctul acestuia ar fi trebuit să fie profesorul Gaviani, socrul Tânărului Conte, dar tatăl Laurei Estera nici n-a dorit să joace acest rol şi a şi murit la timp. Şi nici soţia Tânărului Conte nu s-a arătat dispusă să participe la discuţiile cu Brun, deşi ea chiar ar fi avut pregătirea necesară.

Aşadar, în această structură i-a găsit un loc Al Nouăzeci şi doilea fiului său. De aici şi situaţia ambiguă: staff-ul era format din oameni importanţi – cu puteri mult mai mari decât şi-ar fi putut imagina cineva de afară -, introduşi fiecare în tainele domeniului său, unde erau informaţi mai mult ca oricine. Cu putere de decizie până la o anumită limită. Până la o anumită limită, aşa că ei toţi nu erau decât totuşi nişte funcţionari. Pip, în schimb, era prezumtivul moştenitor al misteriosului uriaş imperiu financiar şi, deci, nu era posibil să aibă acelaşi statut cu slujbaşii. Intrat în biroul cu aer stătut şi îmbâcsit de fumul lumânărilor, Al Nouăzeci şi treilea îi era subordonat lui Ţipor. Dar Pip rămânea tot timpul Al Nouăzeci şi treilea. Prezumtivul superior al lui Ţipor…

Bărbatul de 25 de ani îşi explica noua sa postură prin faptul că tatăl său dorea să-l iniţieze treptat în secretele Casei şi să-i prezinte o imagine din interior a funcţionării ierarhiilor. O situaţie provizorie, desigur. Şi necesară, trebuia să-şi recunoască.

Datorită noului său program, Pip a trebuit să renunţe la universul ce se derulează de la înălţimea privirii de pe pătura din grădină. Şi chiar şi de la jocul de-a Robinson Crusoe citadin. Seara, în pat, după ce soţia îi adormea, era prea obosit şi pentru tainicele sale scenarii imaginative erotice. Renunţa la prea multe! Doar că şi pentru Ţipor şi pentru ginerele lui Ronaldo, dar chiar şi pentru Ambrogio II însuşi a găsit corespondenţi în catalogul „capetelor” lui Messerschmidt.

Orele din încăperea întunecoasă şi neaerisită îi erau tot mai nesuferite. Nici măcar curiozitatea asupra averii care, la un moment-dat, va trebui să-i aparţină nu reuşea să-l facă mai pasionat. Într-o zi, l-a şi întrebat pe tatăl său:

– Care este deosebirea de a avea o sută de mii de ducaţi de aur sau o mie ori o sută de mii de ducaţi de aur?

– Întrebarea aceasta şi-au mai pus-o şi alţii…

– Da, fiindcă nu poţi să cheltui într-o singură viaţă atâţia bani. Nici pe mâncare, nici pe distracţii, nici pe haine. Nici pe nimic!

– Întrebarea asta şi-au mai pus-o şi alţii! Bine, tu nu ai putea cheltui atâţia bani, dar la copiii tăi te-ai gândit³?

– O sută de mii ori o mie ori o sută de mii de ducaţi le-ar ajunge şi lor pentru a putea trăi fără probleme în mod raţional. Sau vrei să-i încurajez să risipească asemenea avere?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.